Arhivele lunare: ianuarie 2015

Lungul drum de la tradițional la modern în învățământul public din România


 

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez 4 programe de formare care vizează dezvoltarea de competențe TIC la profesori, punându-le în oglindă cu rezultatele studiului Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia

Studiul menționează o serie de evidențe negative greu de ignorat, care pun sub semnul întrebării, dacă nu invalidează cu totul, impactul real al proiectelor analizate. 

În 2004, la Norwich Institute for Language Education, participam la programul de formare „Using computers and the Internet to help your teaching”. La vremea aceea, câțiva profesori din România învățau în Anglia să utilizeze în educație slide-show-urile Power Point. Se întâmpla asta după 14 ani de la lansarea programului Power Point.

Au trecut alți 11 ani de atunci, tehnologia digitală a evoluat imens: rețelele sociale s-au impus și preiau o mare parte din traficul online (statistici live despre Internet), platformele elearning s-au diversificat și multiplicat, de asemenea, se publică zilnic mai mult decât în toată istoria umanității, video-conferințele sunt la ordinea zilei, permițând echipelor multidisciplinare internaționale să exploreze noi și noi orizonturi ale cunoașterii, se stochează cunoașterea lumii în toate formele posibile, există mii de instrumente și soluții online care ar putea fi integrate în mod creativ în procesul educațional, calculatoarele s-au miniaturizat, luând forma tabletelor și telefoanelor inteligente, putând fi aduse facil oriunde, dar mai ales în sala de clasă.

În același timp, în România anului 2012, doar aproximativ 10% dintre profesori utilizau instrumentele TIC în predarea la clasă. Cel puțin așa reiese din studiul Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia.

Am ales să scriu acest articol pentru a pune în evidență teribila inadecvare și inerția care guvernează sistemul național de învățământ, dar și oportunitățile de dezvoltare ratate din cauza unui management de sistem defectuos.

Voi vorbi în continuare despre 4 proiecte cu finanțare europeană desfășurate la nivel național, proiecte propuse de către instituții reprezentative pentru sistemul educațional românesc: Ministerul Educației, Siveco România, Centrul Național de Evaluare și Examinare, Universitatea Politehnică, proiecte pe cât de necesare, pe atât de puțin valorificate în educație, la nivelul interacțiunilor relevante  profesor-elev.

Primul caz despre care vreau să vorbesc vizează sistemul informatic INSAM (2010-2011), dezvoltat în cadrul proiectului strategic „Instrumente digitale de ameliorare a calităţii evaluării în învăţământul preuniversitar”(POSDRU/1/1.1/S/3).
Din descriere reiese că „prin intermediul proiectului INSAM, MECTS şi partenerii săi vin în întâmpinarea profesorilor şi elevilor cu un sistem informatic performant de evaluare, accesibil tuturor participanţilor la activitatea instructiv-educativă. Caracterul inovator al acestuia constă în baza de resurse digitale specifice (itemi de evaluare, standarde şi descriptori de performanţă), necesare pentru îmbunătăţirea proceselor evaluative şi de autopoziţionare/autoevaluare a elevilor din învăţământul liceal. Evaluarea obiectivă este de neînlocuit din perspectiva diversificării traseelor de învăţare, a oportunităţilor existente la final de ciclu şi pentru încadrarea ulterioară în câmpul muncii”.
Practic, în cadrul acestui proiect a fost creată o bază de date cu 150.000 de itemi de evaluare și 5000 de teste de evaluare predefinite, pentru toate disciplinele școlare. Platforma permite alocarea de conturi de utilizatori pentru toți profesorii și elevii din cadrul sistemului național de învățământ, fiecare profesor putând invita elevii, organizați pe clase, să participe la evaluări online. Deși statistica prezentată pe site-ul acestei platforme este foarte generoasă (se precizează că ar fi accesat platforma  aproape un milion de elevi de la nivel liceal, peste 11000 de cadre didactice de la nivel de liceal, peste 9000 de evaluatori din cadrul sistemului național de examinare, evaluare și curriculum în învățământul preuniversitar), ea pare neverosimilă, atâta timp cât vine în contradicție cu celelalte rezultate care vizează impactul instrumentelor TIC asupra educației, după cum se va putea constata mai departe.

Al doilea caz vizează proiectul „Profesorul – creator de soft educațional” (2009-2011). Programul a fost coordonat de Ministerul Educației, în parteneriat cu SIVECO România, a obținut finanțare europeană (POSDRU/57/1.3/S/34533) și a avut ca obiectiv elaborarea şi implementarea unui program de formare continuă pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar în vederea dezvoltării competențelor privind realizarea propriilor aplicații de soft educațional şi îmbunătățirea capacității de a utiliza metode interactive de predare-învăţare. Programul a fost absolvit de aproximativ 1700 de cadre didactice, fiind vizați, ca beneficiari indirecți, aproximativ 767.439 de elevi din învățământul liceal, 284.412 de elevi din învățământul profesional şi tehnic şi 1.900.561 de elevi din învățământul primar şi gimnazial.
Studiul de impact menționează o serie de rezultate spectaculoase: 65% dintre profesorii absolvenți consideră că sunt pregătiți pentru a dezvolta propriile lecții în format electronic, 82% susțin că vor realiza și alte lecții în format electronic (41% susțin că în mod sigur vor realiza și alte lecții în format electronic), 56% dintre participanți nu realizaseră decât o singură lecție în format electronic, cea pentru evaluarea finală, 92% consideră că aceste lecții sunt eficiente cel puțin în mare măsură (60% în foarte mare măsură), 92% consideră că aceste lecții sunt apreciate de elev cel puțin în mare măsură (42% în foarte mare măsură). În sens negativ, se remarcă principalele motive pentru care profesorii nu au aplicat astfel de lecții (31% nu au avut timp, 22% nu au avut posibilități tehnice). În cele ce urmează vom afla în ce măsură această abordarea optimistă a fost menținută și în activitatea didactică.

Al treilea caz analizat vizeaza proiectul “Competenţe cheie TIC în curriculumul şcolar” (2010-2012), implementat de Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare – CNEE (POSDRU/1/1.1/S/5).
Obiectivul general al proiectului a urmărit îmbunatățirea şi restructurarea sistemului de învățământ preuniversitar prin adaptarea curriculumului la cerințele societății actuale, care necesită utilizarea şi perfecționarea continuă a competențelor TIC. Obiectivele specifice, foarte ambițioase, vizau adaptarea planurilor cadru în vederea introducerii competențelor cheie, elaborarea de programe școlare pentru disciplina TIC, actualizarea programelor școlare, prin includerea de competențe cheie TIC specifice fiecărei discipline școlare, elaborarea de pachete educaționale care să vină în sprijinul programelor școlare actualizate, asigurarea accesului la învățarea la distanță, formarea inspectorilor de specialitate și a profesorilor pentru a implementa corect programele școlare actualizate.
La nivel de discurs, lucrurile stau cum nu se poate mai bine: „Datorită procesului de informatizare, pedagogii au primit mijloace noi de instruire şi un mediu nou pentru organizarea şi dirijarea procesului instructiv, care provoacă elevii să caute, să aleagă, să analizeze, să-şi însușească informația. Toate aceste elemente modifică aria activităților profesorului, atât cantitativ cât şi calitativ. Astfel interacțiunea elev-calculator permite diversificarea strategiei didactice, facilitând accesul elevului la informații mai ample, organizate logic, structurate variat, prezentate în modalități diferite de vizualizare”.

Ultimul caz despre care voi scrie vizează proiectul coordonat de Universitatea Politehnică din București și intitulat  „Formarea personalului didactic din invatamantul secundar (ISCED 203) in vederea utilizarii tehnologiei informației si a instrumentelor e-learning in activitatea didactică” prescurtat EPROF (2010-2013).În cadru acestui proiect (POSDRU/ 87/1.3/S/64227), peste 2100 de cadre didactice selectate la nivel național au fost formate în direcția adaptării demersului didactic la cerințele societății cunoașterii. Managerul acestui proiect a fost prof. dr. ing. Anton Hadăr, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai mișcării sindicale din România.  Disciplinele de studiu incluse în cadrul programului de formare au fost: Elemente de Tehnologia Informației şi Comunicațiilor (TIC), Didactica specialității, Instruire şi evaluare asistată de calculator, Platforme e-learning (Moodle), Tehnologii mobile în învățare (mobile learning).
După cum s-a menționat în conferința de închidere, “proiectul a beneficiat de susținere din partea instituțiilor centrale şi locale ale educației, pentru promovarea cursurilor eProf către cadrele didactice”.

Am putea spune, analizând atât obiectivele și “rezultatele” proiectelor de mai sus, dar și concluziile studiului deja invocat (Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia), că susținerea instituțiilor centrale și locale ale educației s-a limitat doar la atât (promovare), câtă vreme profesorii găseau ușor accesibile calculatoarele în săli de clasă doar în proporție de 30,9%, iar Internetul doar în limita a 22,5 % (mă întreb cum au putut accesa platforma INSAM aproape 800.000 de elevi din învățământul liceal, în condițiile acestea);

Studiul menționează o serie de evidențe negative greu de ignorat, care pun sub semnul întrebării, dacă nu invalidează cu totul, impactul real al proiectelor prezentate mai sus:

  • instrumentele TIC sunt folosite foarte rar pentru comunicarea cu elevii (16,1% săptămânal și 17,3% zilnic);
  • prezentările electronice (PowerPoint) sunt folosite zilnic doar de 8,7% dintre profesori (18,2% săptămânal);
  • proiectoarele în sălile de clasă sunt utilizate zilnic în procent de 13,6% (12,6 săptămânal).
  • alte instrumente moderne, precum Instrumentele Web 2.0 (Wiki, blog, youtube etc.), sunt utilizate foarte rar, 10% zilnic (14,5 % săptămânal).
  • cel mai dureros rezultat, având în vedere investițiile repetate în sistemul AEL, se poate observa când vine vorba de utilizarea platformelor e-learning (AEL, Moodle), acestea fiind accesate doar în procent de 5% zilnic (8% săptămânal, 45% niciodată).

Concluziile acestui studiu sunt confirmate și de rezultatele cercetării “Utilizarea Internetului în România de către copii şi adulţi”, realizată de organizația Salvați copiii sub egida programului Sigur.info (2010).

Conform acestei cercetări,

– 70.1% dintre profesorii chestionaţi considerau că ar trebui limitat sau restricţionat internetul prin regulamente;
– doar 40,40% dintre profesori cunoșteau semnificația termenului website, iar 26,30% cunoșteau sensul termenului Internet;
– scopurile navigării pe Internet a adolescenților vizau preponderent discuții cu prietenii (91,5%) și descărcarea de muzică și alte materiale (82,5%);

Tot în categoria inadecvărilor se poate înscrie și formarea profesorilor în domeniul tehnologiilor mobile în învățare (mobile learning) în cadrul programului de formare eProf, deși în școlile din România era interzisă la data respectivă utilizarea telefoanelor celulare în timpul orelor de curs (situație corectată prin noul Regulament Școlar), iar accesul generalizat la Internet wireless în școli reprezintă doar tema unor petiții și revendicări ale elevilor.

În urma acestei analize, se pot trage câteva concluzii:

– programele de formare care vizează integrarea TIC în activitățile de predare/învățare nu își ating cu adevărat obiectivele decât în mică măsură;
– lipsa calculatoarelor și a accesului la Internet în sălile de clasă reprezintă obstacole insurmontabile pentru profesori, indiferent cât de competenți ar fi în a valorifica instrumentele TIC;
– deși CNEE a obținut finanțare pentru a integra competențe TIC în curriculumul școlar, acest lucru nu s-a realizat pe deplin, o actualizare a programelor fiind încă improbabilă;
– există o disponibilitatea redusă a profesorilor pentru a aduce în sala de clasă resurse moderne, din universul 2.0, sau pentru a comunica cu elevii online;
– cu o accesare de 5% zilnic, platforma elearning AEL rămâne nu doar o investiție excesiv de costisitoare, dar și inutilă, chiar dacă profesorii au participat la cursuri de formare specifice;
– nu există o corelație între strategiile naționale în educație și diversele programe de formare care vizează actualizarea competențelor metodice ale cadrelor didactice.

 

Arătați cu degetul și spre mine, domnilor de paie!


Am fost surprins să descopăr similarități de limbaj în reacțiile publice ale domnilor Sebastian Ghiță și George Maior, în fața deciziei de invalidare a legilor Big Brother de către Curtea Constituțională din România.

Primul, Sebastian Ghița, este membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, iar al doilea, George Maior, este directorul SRI. Unul reprezintă „poporul”, altul reprezintă „securitatea”.

Sebastian Ghiță: „Daca o sa se intample ceva rau, cine o sa raspundă, domnii de la Curtea Constitutionala? Ii arătăm cu degetul? Ce putem sa le facem?” (http://goo.gl/OTSQ3c)

George Maior: „La momentul la care se va întâmpla o catastrofă voi ști spre cine să arăt cu degetul.” (http://goo.gl/VI6wJH)

Nu se poate spune dacă, privind doar și prin prisma acestor declarații, domnul Sebastian Ghiță este angajatul sau portavocea domnului George Maior, sau invers.

Nu se poate spune nici dacă cei doi amenință concertat.

Cu atât mai puțin se poate spune dacă domnul Sebastian Ghiță este reprezentantul alegătorilor săi, ca ales în parlament, sau este angajatul SRI-ului.

Cert este că mesajul celor doi induce o stare de angoasă și deturnează de fapt atenția de la subiectul real al discuției: respectarea drepturilor cetățenești.

Mai reprezintă intimitatea și caracterul privat al corespondenței un drept sau nu? 

În discuția despre utilitatea prelucrării datelor personale la momentul achiziționării cartelelor prepay, un argument oferit de cei doi ar fi că, spre deosebire de abonați, care pot fi identificați, posesorii cartelelor pre-pay nu pot fi identificați în rețea. Nu știu dacă vreun abonat al rețelelor de telefonie a fost vreodată informat că datele lui personale sunt utilizate de SRI pentru a-l identifica în rețea sau pentru a-i jurnaliza convorbirile. În mod sigur, în contractul de furnizare a serviciului nu se vorbește despre vreun asemenea drept cedat SRI-ului sau vreunei alte instituții publice. Eu însumi folosesc serviciile de telefonie în baza unui abonament și nu am avut cunoștință despre faptul că aș fi oferit acces SRI-ului la datele mele de contact. Astfel încât eu să fiu controlabil în mai mare măsură decât un posesor de cartelă prepay.

Și atunci, dacă abonații nu își oferă datele personale SRI-ului, de ce ei trebuie să fie considerați în mult mai mare măsură controlabili decât posesorii cartelelor prepay?

În discuția despre dreptul de a fi percheziționat informatic oricând, oriunde, fără vreun mandat judecătoresc, pericolul este reprezentat de posibilele abuzuri care pot depăși cu mult sfera intereselor de securitate națională. Dacă un singur abuz s-ar realiza, datorită politicii prea laxe a SRI-ului, s-ar mai putea vorbi despre România ca stat de drept? Care ar fi diferența între România, țară membră a spațiului euro-atlantic (un spațiu al drepturilor negative, care îl protejează pe cetățean în fața abuzurilor statului) și republicile ex-sovietice sau chiar Rusia și China (țări în care drepturile individuale sunt încălcate sub scuza prevalenței drepturilor statului)? 

Dacă modelul din Rusia este bun, statul controlând aproape tot spațiul privat al cetățenilor, de ce rata atacurilor teroriste din Moscova este semnificativ mai mare decât în toate capitalele euro-atlantice la un loc? (sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/international/principalele-atacuri-teroriste-din-rusia-in-ultimii-12-ani.html)

Dacă România este ținta și sursa atacurilor cibernetice, dacă de pe teritoriul național se înregistrează multe dintre atacurile din mediul online, cine este vinovat de situația aceasta dacă nu chiar statul Român, care cultivă programatic o stare de pauperism în rândul cetățenilor săi (prin cadrul fiscal, prin educație, prin corupția generalizată). Cei mai mulți posesori de sisteme de calcul din România sunt incapabili să își cumpere un antivirus profesional sau chiar un sistem de operare licențiat, astfel încât să evite transformarea calculatorului într-un zombi incontrolabil pe Internet. Lipsa educației civice, a respectului proprietății private au transformat un oraș din România în centrul hoției online (sursa: http://www.incont.ro/social-media/hackerville-sau-orasul-care-a-speriat-toata-planeta-cum-se-castiga-100-000-de-dolari-pe-saptamana-in-ramnicu.html).

Eu însumi am fost pus în repetate cazuri în situația de a-mi recupera site-urile web după ce au fost victimele atacurilor cibernetice. Propriul meu site a fost vandalizat și pe home-page-ul lui au fost afișate mesaje în limba arabă, iar asta se întâmpla în urmă cu 2 ani. SRI-ul nu a făcut caz atunci, așa cum a făcut când s-a întâmplat ceva similar cu site-ul Lumina, al Bisericii Ortodoxe Române (http://www.fanatik.ro/sri-romania-fost-tinta-unor-atacuri-cibernetice-389679). Nu cred că este datoria SRI-ului să îmi protejeze spațiile online. În definitiv, într-un Internet deschis și neutru, vulnerabilitățile online nu au legătură cu SRI-ul, ci cu aplicațiile folosite, care pot fi perfectibile. Sau nu? 

A se folosi de asemenea justificări puerile pentru a forța adoptarea unor legi care încalcă drepturile cetățenești, a se folosi șantaje, amenințări („voi ști spre cine să arăt cu degetul„) reprezintă mârlănii, nu practici instituționale moderne.

SRI-ul a reprezentat pentru mine una din instituțiile „protejate” de clasa politică din România. Se pare că avantajele au fost, pentru foarte mult timp, reciproce.

Cu un buget anual cât o treime din bugetul educației naționale, SRI-ul reprezintă o instituție bugetofagă prin definiție.

Să reprezinte stresul indus de SRI, astăzi, o consecință a lipsei de încredere în cetățenii statului? Să reprezinte consecința înțelegerii la altă scară a vulnerabilităților naționale (o populație needucată și lipsită de resurse reprezintă un pericol la adresa establishment-ului și a privilegiilor clasei conducătoare)? Ce mecanisme corupte fac ca un serviciu secret și discret, prin definiție, să devină atât de vizibil, să-și etaleze public toată galeria angajaților din presă, în efortul de a spăla pe creier tot poporul român?

Orice totalitarism începe atunci când interesele cetățenilor devin mai puțin importanțe decât ale măriei sale, statul. Dar nu în realitate, ci în mințile, în planurile, în abordările conducătorilor. 

Trebuie să ne dorim cetățeni puternici, educați, capabili să rezolve prin soluții superioare calitativ, bazate pe respectul demnității umane, problemele cu care se vor confrunta.

Invocarea terorismului ca scuză pentru abuzuri a existat și va mai exista. Atrocitățile comise în Guantanamo Bay (http://goo.gl/JNkvRH), uciderea fără discernămând prin folosirea dronelor (http://goo.gl/ZMKM1b), spionajul generalizat, chiar la adresa propriilor jurnaliști și partenerilor europeni (http://goo.gl/pjBPr2), cazurile Assange (Wikileaks) și Snowden (http://goo.gl/jK5N6S) ar trebui să reprezinte lecții pentru orice stat de drept, inclusiv pentru România (http://goo.gl/plxnkT).

Se pare că nu se întâmplă asta, atâta timp cât doi reprezentanți ai puterii executive au curajul de a amenința pe față, fără niciun scrupul, pe judecătorii Curții Constituționale din România.

Arătați cu degetul și spre mine, domnilor de paie! Și eu îmi apăr drepturile. Asta nu mă face terorist.

Oameni de paie se pare că sunteți pe cale să deveniți dumneavoastră, atâta timp cât amenințați și vorbiți despre catastrofe și atacuri teroriste cu atâta certitudine, ca și când ar fi iminente, prevăzând atât de sincronizat momentul în care veți ridica degetul spre a acuza.

 

Continuă lectura