Arhivele lunare: februarie 2015

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, este lumina însăși


articol_4

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un nou articol, propunând o analiză a învăţământului public din România având ca punct de plecare celebra alegorie a cavernei, creaţie a filosofului grec Platon.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale:

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmona politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/educatia-este-mai-mult-decat-drumul-spre-lumina-este-lumina/

Mai mult de 2300 de ani s-au scurs de când Platon scria Republica și, împreună cu ea, atât de populara și influenta alegorie a cavernei (Mitul Peșterii).
Astăzi, în postmodernism, esența mitului îmbracă noi și noi forme, care mai de care mai creative și surprinzătoare.
Mai jos sunt două modalități de prezentare a mitului, adecvate web-ului 2.0, dar și publicului acestuia.

What is Real? (Plato) – 8-Bit Philosophy

https://www.youtube-nocookie.com/embed/lVDaSgyi3xE

Mitul pesterii – O adaptare…

https://www.youtube-nocookie.com/embed/UlYl6lJSsqU

Fidelitatea celor două perspective, vizavi de textul lui Platon, diferă sub un singur aspect. Părăsirea stării de ascundere și evoluția între grade diferite ale stării de neascundere, cu alte cuvinte eliberarea prizonierului, conform textului original, survine dezlegării și silirii acestuia (de către o autoritate externă) să se ridice, să-și rotească grumazul și să privească spre sursa luminii.

Mă voi folosi de acest mit pentru a formula câteva întrebări în legătură cu învățământul public românesc.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale.

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmonta politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.

– Cine ar putea exercita cu adevărat o forță eliberatoare? Ce autoritate externă ar putea să modifice destinele încarceraților și ale celor condamnați la incertitudine și eroare? Cine ar putea reda demnitatea naturii umane, înlănțuită într-un status-quo rușinos, dar confortabil? Ar putea să o facă victimele sistemului? Ar putea să o facă activiștii vizionari? Ar putea să se afle la îndemâna celor care urmăresc profitul? De bună seamă, fiecare dintre cei care și-ar asuma această misiune ar putea fi criticabil și generator de atitudini sceptice. Eliberatorul nu îmbracă de multe ori hainele celui eliberat, prin aceasta devenind un străin inaccesibil și periculos. Se pot întoarce deținuții cu mai puțină mânie și mai multă îngăduință și înțelepciune către eliberatorul lor? Sau vor continua să destrame și să ucidă orice le primejduiește confortul?

– Reprezintă eliberarea o soluție individuală, contingentă, la vrerea sorții, sau poate fi generalizată la nivel de sistem? Sistemul se validează prin meritele unei minorități insignifiante numeric, dar foarte vizibile și profitabile. Dincolo de ea, sutele de mii de elevi care finalizează liceul fără să poată obține succes la examenul de Bacalaureat sau zecile de mii de elevi, cu vârste între 15 și 18 ani (aprox. 20%), care abandonează școala. Toți aceștia, neasumați de nimeni și transformați în victime permanente ale condiției naturale, reprezintă umbrele nevăzute și nedorite ale unui sistem insensibil și autist.

– Cum se poate transfigura educația publică într-un proces atractiv și eficient, eliberator? Există o mulțime de argumente care vizează susținerea caracterului abstract al învățământului, chiar dacă, în lipsa unei discipline a învățării sau a vieții sociale, produce revolte tăcute sau vehemente și o atitudine prea des întâlnită de respingere sau de refuz. Toate acestea, cuantificabile în dimensiunile abandonului școlar, în proporția analfabeților funcționali, în rezultatele mediocre la testările naționale, dar mai ales internaționale. Există, deopotrivă, argumente care vizează transformarea învățământului, în sensul creșterii caracterului său aplicativ, în detrimentul dimensiunii abstracte, formale, cu efecte prognozate în creșterea atractivității pentru elevi și a utilității imediate.

În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să studieze beneficiile cunoașterii științifice, mass-media și societatea vehiculează termeni pseudo-științifici și cultivă credințe și prejudecăți primitive. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe avantajele colaborării, respectului reciproc și ale sacrificiului pentru binele celuilalt, în lumina monitorului ei învață singuri cum pot fi decapitați semenii, fără empatie și în cele mai brutale moduri, sau cum poate fi furată sistematic propria țară. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să descopere respectul, iubirea și admirația pentru ființa umană, din ecranele televizoarelor și din societate le sunt inoculate sentimente rasiste, xenofobe, antisemite sau anti-islamice. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe că toți oamenii sunt egali, viața le demonstrează că străinul (cel de altă culoare, de altă naționalitate, de altă religie, de alt sex) trebuie dezonorat și alungat, asemenea unui non-om. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe tainele păcii, societatea le cultivă merite de războinici (atitudini competitive, lipsă de compasiune, sentimentul superiorității). În timp ce, în lumina educației, înțelepciunea ar trebui să guverneze relațiile umane, de producție și evoluția societății, societatea îi învață pe elevi că inteligența este devalorizată, că agresivitatea și impostura reprezintă căi sigure de succes în carieră și viață. În timp ce, în lumina educației, încrederea în ceilalți ar trebui să reprezinte o obișnuință de viață, societatea dovedește că sunt necesare mecanisme de control din ce în ce mai perfecționate, supravegheri invazive și monitorizări continue.

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, ea este lumina însăși.

Vă invit să urmăriți o reinterpretare a Mitului Peșterii, producție artistică realizată de elevii Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Oradea.

https://www.youtube-nocookie.com/embed/cEtibhLMqm8

M-a inspirat să scriu acest text o întâlnire cu Simona David-Crisbășanu, un bine-voitor și clar-văzător din afara sistemului de învățământ. Un agent al iluminării trăitorilor între umbre și al potențării speranței într-un viitor mai luminos pentru cei care văd în întuneric. Din ce în ce mai des, când întâlnesc astfel de promotori ai educației autentice, lucizi și consumați de idealurile lor, îmi descopăr limitele, îmi descopăr stereotipuri de limbaj care denotă încătușări și stigmate pe care, într-un chip mai mult sau mai puțin evident, experiența școlii cu lanțuri mi le-a amprentat în suflet, descopăr un scepticism bolnăvicios și inhibitor, greu de depășit, descopăr o lipsă de soluții care paralizează și creează sentimentul zădărniciei propriei misiuni. Și totuși, conștientizarea reprezintă dovada eficacității lor. Drumul spre lumină este drumul oamenilor care merg împreună. Peștera este închisoarea singurătăților și nepăsărilor. Trebuie să avem curajul să deschidem ușile școlii către oamenii care aduc lumina.

{fcomment}

Când nu mai pot sfinți locul, politicienii sfârșesc prin a-l spurca



actualitatea_de_cl_filipescuCând nu mai pot sfinți „locul”, politicienii sfârșesc prin a-l spurca. Se pare că la acest moment a ajuns și domnul Răducu Filipescu, președintele Consiliului Județean din Călărași.

Pe domnul Răducu Filipescu l-am votat de două ori pentru a ocupa funcția de președinte al Consiliului Județean. Am tot dreptul, deci, să-mi exprim regretul pentru situația în care a ajuns. 

Ultimii doi primari ai municipiului Călărași au fost liberali, ambii și-au trădat la un moment dat partidul și liderul politic alături de care au obținut votul călărășenilor. Nu sunt singurii membri marcanți ai PNL-ului călărășean care au trădat organizația politică care i-a propulsat în funcții. Câțiva parlamentari au urmat aceeași cale: deputatul Nicolae Aurel, senatorul Constantin Dumitru, senatorul Vasile Nedelcu. Nu mai vorbesc despre traseiștii ordonari, mici inspectori, directori sau doar membri de rând, care, de dragul menținerii funcțiilor, și-au călcat în picioare propriile „adeziuni”. Aș putea spune că selecția liderilor, la nivel de organizație județeană, lasă de dorit.

Două cauze ar putea fi invocate pentru a justifica această situație:

  • Prima ar viza calitatea persoanelor selectate: acestea fie neîmpărtășind cu sinceritate valorile politice ale partidului sub stindardul căruia candidează, fie manifestând labilități caracteriale și umane, fiind șantajabile și ușor de controlat, fie sunt atât de materialiste și oportuniste încât nu acceptă să își consume timpul în opoziție.
  • A doua ar viza calitatea selecției și a competenței persoanei care realizează selecția.

În ambele cazuri, domnul Filipescu, în calitatea domniei sale de președinte al organizației, are o răspundere de care nu se poate deroba. Ne putem întreba de ce selectează domnul Filipescu persoane care nu sunt fidele partidului pe care-l reprezintă și angajamentelor asumate la momentul depunerii adeziunii? Cu ce competență realizează selecția, dacă nu reușește altceva decât ridicarea din anonimat a unor non-valori și alimentarea cu „personalități” a celorlalte partide politice?

Nu mi-aș fi pus aceste întrebări și nu aș fi scris acest articol dacă nu mi-ar fi sărit în ochi declarația de mai jos a domnului Filipescu.

Spune domnia sa, referindu-se la procesul de alegere a unui candidat pentru functia de primar al municipiului Călărași:

„Este greu de găsit un candidat bun. El trebuie să aibă 40-45 de ani, să fie foarte bine pregătit, să cunoască mai multe limbi străine și să fi lucrat în domeniul economic. Să fie un om care a făcut ceva în viată, care a avut o afacere. Nu cred că ar fi bun în fruntea primăriei un sociolog, un psiholog sau un profesor de… liniște sau de sport. Trebuie să fie apropiat de oameni și să știe să comunice cu ei. Dacă îi este silă să vorbească cu oamenii, nu are ce să caute în primărie.” (sursa)

Mi-au sărit în ochi declarațiile denigratoare referitoare la sociologi, psihologi și profesori. Într-o perioadă la fel de nefastă, când preamărirea șubrezește picioarele, transformându-le în picioare de lut, când simțul realității se deteriorează, fostul președinte, Traian Băsescu, emitea afirmații cel puțin la fel de lipsite de acoperire și defăimătoare la adresa profesorilor din România, implicit a celor care-i populaseră, la un moment dat, partidul sau a celor pe care-i propulsase în funcții de decizie la nivelul sistemului de învățământ.

Domnul Filipescu a selectat, pentru partid și funcții, numeroși profesori. O mare parte dintre cei care au ocupat funcții importante datorită PNL, ca membri ai acestui partid, sunt astăzi membrii altor partide. Dacă domnul Filipescu a știut să-i selecteze, de ce și-au trădat valorile și partidul? De ce au îmbrăcat haina imposturii politice, devenind traseiști? Dacă acești profesori nu erau cei mai corecți și fideli valorilor liberale, dar și dacă selecția a fost defectuoasă, vina nu îi aparține inclusiv domnului Filipescu? Aș spune că da.

Îmi închipui că mare ar trebui să fie rușinea pentru profesorii, psihologii și sociologii liberali din Călărași ca președintele organizației lor politice să-i excludă din start dintr-o „competiție” a competențelor administrative. Este o mare rușine pentru domnul Filipescu să nu fi avut puterea de a se înconjura de intelectuali fideli și care să reprezinte mai mult decât „profesori de… liniște sau sport”. Am citit aceasta declaratie de când a fost publicată (12 ianuarie 2014). Am așteptat o lună să văd dacă vor exista reacții publice, dacă cineva se va simți agresat sau nedreptățit de această abordare. A fost o lună de „liniște”. Profesorii liberali nu au luat nicio atitudine, dând dreptate într-un fel domnului Filipescu. Se pare că în PNL-ul local, profesorii sunt agenții liniștii necondiționate. 

M-am gândit cât de nesincronizat este domnul Filipescu cu marile fapte din partidul domniei sale. Uită că fostul președinte al partidului său, actualul președinte al țării, a fost ales inclusiv pentru o performanță administrativă notorie. Iar această performanță, validată de sibieni prin alegerea domniei sale în funcția de primar în mod repetat și cu scoruri remarcabile, a obținut-o cu un background profesional rușinos, după credința domnului Filipescu, domnul Klaus Iohannis fiind profesor de.., ați ghicit, liniște și fizică.

Sunt absolut convins că la nivelul sistemului educațional călărășean există profesori de mare calitate umană, morală și profesională, care ar putea oricând să dea lecții și de bună conduită administrativă. De ce nu se află ei lângă politicieni, de ce nu se află lângă domnul Filipescu? Această întrebare ar trebui să și-o pună domnul Președinte al Consiliului Județean. Și nu doar pe acesta, ci și pe cea care vizează calitatea umană și profesională a oamenilor de care s-a înconjurat. De ce este greu de găsit, în organizația pe care o conduce, un candidat bun? Cred că răspunsul are legătură mai curând cu organizația politică, decât cu sutele, poate miile de profesori, psihologi, sociologi și alți intelectuali dezavuați atât de umilitor de domnul Filipescu. Aș avea curajul să afirm că în decizia acestora, de a sta departe de viața politică locală, și-au asumat o misiune mult mai nobilă și onorabilă, neacceptând să fie pătați, devalorizați, umiliți, vulnerabilizați, victimizați de anturaje dubioase și perfide, astfel renunțând chiar la beneficiile atât de tentante pentru alții mai ieftini. Pentru că, cine va merge prin școli și va întreba despre conduita „marilor” profesori „politicieni”, va afla răspunsuri în care „traficul de influență”, „mita”, „abuzul”, „șantajul”, „impostura” sunt constante.  Am scris despre profesorii „politicieni”. Am mai scris și despre singura anticorupție posibilă, cea a deparazitării politice. Acești profesori „politicieni” sunt rodul unei întâlniri de oportunitate, vulnerabilitățile și labilitățile personale s-au întâlnit cu cei care le-au ofertat, dorit și recompensat, în speță conducătorii politici, între aceștia numărându-se și domnul Filipescu.

Conform portretului robot creionat de domnul Filipescu, primarul ar trebui să vină din mediul economic, să fi făcut ceva în viață, să fi avut o afacere. Aș putea spune că tipul acesta de portret aparține unui bișnițar de iluzii. Dacă acceptăm că un antreprenor are ca scop al activității sale obținerea profitului, prin ce resorturi acesta, dacă este un antreprenor de succes, ar fi dispus să renunțe la scopul activității sale, care-i aduce beneficii personale, pentru un salariu de bugetar, adică mic, pierzându-și dreptul de a-și mai administra firma, obligându-se, pentru 4 ani, să producă bunuri publice pentru oricine altcineva decât pentru sine nu? Cât de compatibil este profilul unui om de afaceri cu profilul unui primar? Răspunsul îl dau statisticile Agenției Naționale de Integritate, care demonstrează cât de mare este dorința de înavuțire, chiar prin mijloace ilegale, a primarilor și șefilor de consilii județene care au pus „afacerile” mai presus de îndatoririle în fața obștii.

Nu neg că dacă nu ar exista „afacerile”, partidele politice poate nu ar mai putea umple țara cu bannere, afișe, găleți, mici și petreceri, trebuind să câștige voturile convingând alegătorii, propunând proiecte, propunând oameni verticali, nu manipulându-i sau cumpărându-i, astfel încât să poată fi aleși, fără discernământ, viitori traseiști sau infractori.

Dacă își dorește ca partidul domniei sale să guverneze „România lucrului bine făcut”, domnul Filipescu ar trebui să-și evalueze vulnerabilitățile politice, zona de confort, anturajul și, de ce nu, limitele. Când un oraș cu peste 60.000 de locuitori nu poate produce mai mult de 1-2 candidați la primărie, liderii politici ar trebui să-și cam scruteze umbrele. Deseori, sub umbre cresc doar ciuperci și buruieni. Când nu mai pot sfinți „locul”, politicienii sfârșesc prin a-l spurca. 

 

P.S. Aș putea fi întrebat de ce scriu despre o problema internă a acestui partid politic. Ei bine, mărturisesc, în urmă cu vreo 3 ani, mai mulți colegi profesori, alături de președintele organizației de tineret a PNL, Alin Dragulin, mi-au propus să devin membru al acestui partid (nu mai spun că acum cei mai mulți au părăsit partidul). Nu am acceptat acea invitație și nici nu o voi accepta. Și totuși, scriind ceea ce scriu, mă gândesc că o voi onora. Un partid are nevoie de mai mult decât de profesori de… liniște și de umbre. Are nevoie și de lumină, chiar dacă vine de afară.

Căpușarea învățământului public are un nume trendy: externalizare


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez, pe bază de exemple, fenomenul transformării școlilor publice în intermediari de servicii comerciale mai mult sau mai puțin conexe domeniului principal de activitate. 

„Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.

O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/capusarea-invatamantului-public-are-un-nume-trendy-externalizare/

În toamna anului 2011, vizitând Colegiul „Anghel Saligny” din Tulcea, am descoperit un exemplu de particularizare și extindere a conceptului de „Sistem Educațional Informatizat”.

La nivelul acestui colegiu se decisese ca relația părinți-elevi-școală să fie intermediată și cu ajutorul unor instrumente online, precum catalogul online și orarul online. Ambele aplicații fuseseră create de unul dintre profesorii liceului, domnul Mitică Nedelcu. Decizia, asumată atât de consiliul profesoral cât și de consiliul de administrație și directori, viza dotarea tuturor cabinetelor școlare cu 140 de calculatoare conectate la Internet și Intranet, dar și obligația profesorilor de a completa zilnic, inclusiv online, informațiile privitoare la notele și absențele elevilor. Citindu-mi pe față neîncrederea și probabil intuind și domnia sa că sunt sătul de inițiative „pe hârtie” și de simulacre, directorul liceului, domnul prof. Nistor Năparu, mi-a pus la dispoziție „credențialele” (datele de acces) proprii și m-a invit să accesez catalogul școlar. Am făcut-o după câteva ore, când mi-am permis o privire mai puțin superficială, fiind surprins să descopăr un spațiu al comunicării autentice între profesori și părinți. Am constatat că interacțiunile nu erau contingente și regizate, ci sistematice și reale, baza de date fiind populată cu o mulțime de informații, imaginea fidelă a rezultatelor elevilor de-a lungul mai multor ani, dar și a interacțiunilor relevante între beneficiari și profesori, jurnalizate fidel. În acest caz, unitatea școlară, prin toate componentele ei, dar mai ales prin profesori, conștientizase că educația implică și responsabilitatea comunicării continue cu beneficiarii direcți, dar mai ales indirecți, ai procesului. Într-un demers meritoriu, profesorii acceptaseră să depună un efort suplimentar neobligatoriu (profesorii nu sunt obligați să completeze catalogul online), doar în interesul elevilor proprii. Putem numi interesul educațional, relația școlii cu familia fiind foarte importantă în definirea succesului școlar al elevului, dar putem numi și un interes financiar, atâta timp cât serviciul se furniza gratuit.

M-am folosit de acest exemplu pentru a pune în lumină comportamente instituționale și profesionale dezirabile. Trebuie să recunoaștem că nu reprezintă regula în sistemul public de învățământ românesc.

Politizarea funcției manageriale și triplul interes al managerilor (politic, personal și administrativ), au condus la o tendință cvasigeneralizată de externalizare a serviciilor mai mult sau mai puțin conexe procesului de învățământ, uneori chiar educaționale, către firme agreate de factorul politic care asigură conducerea școlilor, sau pentru a conserva un status-quo favorabil acestuia.

Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.

Există școli care plătesc abonamente generoase unor firme mai mult sau mai puțin specializate în servicii IT, pentru service-ul sistemelor de calcul pe care le dețin. În același timp, profesorii de informatică și informaticienii, care reprezintă resursa de know how din școală, se întreabă de ce este nevoie de o asemenea scurgere consistentă din bugetele instituționale pentru servicii care ar putea fi realizate la nivel instituțional. Cunosc, de asemenea, școli rurale cu câteva zeci de elevi, ai căror directori susțin că nu au bani pentru cretă și bureți (da, secolul XXI), cerându-le elevilor să le plătească, dar care încheie contracte costisitoare pentru montarea și service-ul sistemelor de monitorizare video. In contrast cu exemplul de la Tulcea, catalogul electronic reprezintă, de regulă, un serviciu externalizat, diverse firme furnizându-l, contra cost, părinților interesați. Siguranța în școală face deopotrivă obiectul unor servicii externalizate, părinții fiind nevoiți să plătească pentru asigurarea securității propriilor copii în spațiul instituțiilor de învățământ. Mai mult decât atât, părinții plătesc, de multe ori, dotarea sălilor de clasă cu materiale didactice și elemente de tehnologie. Anul acesta, pentru prima dată, am aflat că există școli publice care solicită părinților bani pentru plata apei folosite de elevi la chiuvetele sau la toaletele școlii. Șirul exemplelor în care școala reprezintă un gestionar de interese economice, mai curând decât un furnizor de servicii educaționale gratuite, poate continua și cu prezentarea obiceiurilor de închiriere a sălilor de sport către agenți privați care desfășoară cursuri sau competiții sportive pentru elevi, organizarea excursiilor școlare și a banchetelor de către agenții de turism agreate, organizarea unor concursuri private, cu taxă de participare, în spațiile unităților școlare și cu susținerea cadrelor didactice, vânzarea de cărți și reviste etc. De asemenea, la nivel de învățământ preșcolar sau primar, părinții plătesc cursuri opționale, alături de meditațiile private, ele reprezentând tot forme de externalizare a serviciilor educaționale. Aș avea curajul să afirm că există inclusiv o externalizare a serviciilor de salubrizare. Personalul nedidactic responsabil cu serviciile de curatenie, deseori angajat prin resorturi politice sau trafic de influenta, valorifică o vulnerabilitate a școlii. Elevii învață că dacă ne-am propune să păstrăm curățenia sau să ne gestionăm singuri deșeurile, în mod responsabil, timp de o lună, mai mulți angajați ai școlii ar trebui disponibilizați. Lecția imediată: locurile de muncă ale unor oameni depind de lipsa deprinderilor de ordine și curățenie ale elevilor.

Acestea sunt câteva exemple de situații în care instituția școlii se derobează de roluri, devenind mai curând un intermediar comercial, decât un furnizor de servicii educaționale complexe și, într-o perspectivă idealistă, complete. Deși imorale, ele sunt încă legale. Ar putea fi puse în evidență și situații ilegale, cea mai notorie vizând certificarea în fals a competențelor elevilor sau frauda la examenele naționale. Au trecut doar câțiva ani de când procentul reușitei la Bacalaureat tindea spre 100%, iar profesorii evaluatori din centrele de examen evaluau lucrări trase la indigo.

O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.

Reprezentând realități notorii și evidente, ne putem întreba de ce nu sunt evidențiate și puse în lumină chiar de membrii personalului didactic. De ce, în majoritatea cazurilor, doar părinții sunt cei care se plâng? De ce nu există tensiuni în cancelarii și de ce sistemul funcționează fără opoziție din interior? Un răspuns ar putea evidenția lipsa de concurență din școli, garantarea de către diriguitorii sistemului a status-quo-ului reciproc avantajos, aproape toți profesorii primind calificativul profesional maxim, meditațiile nefiind reglementate și limitate prin lege, normele și salariile fiind sigure. Se pare că profitul necinstit, sub o formă sau alta, definește finalitatea primordială a învățământului public.

Tot acest context creează necesitatea întrebării „ce rost mai are educația, într-o școală care pune profitul necinstit în centrul existenței sale?” Dacă monitorizarea video ține loc de cinste și onestitate, dacă siguranța elevilor este cultivată prin frică, gardianul devenind angajat permanent în școală, dacă omul este rău, prin definiție, iar comportamentele dezirabile se impun doar prin forțe constrângătoare externe (vezi Plaut, Glaucon, Xunzi, Hobbes), ce rost mai au școlile care cultivă comportamente imorale, în care înclinația domină și subordonează datoria (Kant) și în care omul este perceput aproape întotdeauna ca mijloc și niciodată ca scop? Lipsa de motivație pentru prezența în școală, gradul mare de abandon școlar, gradul mare de analfabetism funcțional, contribuția mică a pregătirii școlare la definirea traseului profesional, modelele sociale și culturale defecte, toate furnizează răspunsuri pertinente și adecvate acestei întrebări.

Ce am putea pune în locul conceptului de „profit necinstit”? Un răspuns posibil ar fi devotamentul. Atașamentul sincer față de o persoană sau față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare și fără rezerve. Cu alte cuvinte, fără compromis și fără scuze. Să acceptăm că nici salariul mic, nici politizarea, nici îngroparea în hârtii, nici stresul, nimic nu ne împiedică să privim elevul ca pe scopul existenței sistemului de educație și al nostru în roluri de profesori. Când vom putea dovedi acest devotament, nu ne va mai fi frică de „omul rău”. Educația este lumina soarelui din om, o lumină care îl împiedică să se ascundă de sine și care-l ajută să vadă mai clar umanitatea din sine și din aproapele său. Și când vom descoperi umanitatea din noi și din aproapele nostru, căpușarea sau profitul necinstit vor deveni incompatibile cu scopurile vieții . Și tot atunci școlile și societățile vor fi eliberate de sub domnia supravegherii video, a controlului extern și a hoților care angajează gardieni. Pentru că așa cum arată astăzi școlile, așa va arăta mâine întreaga societate.

Alexandra zâmbește


 

Nu știu câți dintre voi ați fi avut puterea sa mai zâmbiți, precum în imagine. după ce ați fi parcurs câțiva kilometri buni, pe o arșița de foc, având alături vreo 15 tineri nerăbdători să ajungă la destinație, departe de obiectivul stabilit, rătăcind în neștire din vina unui străin care a ales drumul greșit.

Ei bine, Alexandra a putut să se amuze de această situație.

Întâmplarea s-a întâmplat în Tabăra LMT 2012 (albume foto)

De data aceasta, Alexandra are nevoie de mai mult decât de spiritul meu de orientare în spațiu.

Ea are nevoie de ajutorul tuturor.

Viața ei depinde de asta și, odată cu ea, zâmbetele de vreme bună, indiferent de arșiță sau de furtună, ale elevilor ei.

________________________________________________________________

Alexandra Mădălina Sfârlogea este profesoară, diriginte și consilier psihologic la Colegiul Național ”Grigore Moisil” din București.

Ea se confruntă cu o boală gravă pentru care este necesară o operație costisitoare, în străinătate.

Vă invit să vă alăturați campaniei lansate de colegii, elevii, prietenii și susținătorii Alexandrei, donând o sumă de bani în conturile deschise.

Termenul limită este marți, 10 februarie, întrucât operația este programată în cursul săptămânii viitoare.

Banii pot fi depuşi în următoarele conturi:

LEI: RO11BRMA0999100068254434
EUR:RO11BRMA0999100068254628
USD:RO11BRMA0999100068255016

SFIRLOGEA MARIA ALEXANDRA – CNP: 2690529463066
BANCA ROMÂNEASCĂ – CODUL SWIFT: BRMAROBUXXX

 
 

 

Viitorul educației este open source


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez vulnerabilitățile și inventariez consecințele nefaste rezultate din dependenta organica a instituțiilor publice și a mediului educational din România de produsele companiei Microsoft, o dependență cultivată prin decizii guvernamentale și de management educațional mai mult sau mai puțin bine intenționate, dar și prin politici curriculare eronate. 

Evidențiez cazuri de succes în care softul liber este prezent în administrația publica, în business, dar mai ales în educație.
Promovez alternativele open source în educație.

 

Merg în cancelaria liceului, pornesc calculatorul și–mi sar în ochi câteva notificări și avertismente. Un avertisment îmi spune că a încetat suportul pentru sistemul de operare (Windows XP). Altul îmi atrage atenția că perioada de testare a antivirusului a expirat. Al treilea îmi transmite că există aplicații neactualizate. Deschid fereastra browser-ului și găsesc zeci de extensii și bare de instrumente, care mai de care mai exotice și suspecte. Motorul de căutare implicit este schimbat cu un noname. La fiecare căutare mi se deschid, în taburi separate, pagini independente de căutarea mea. Simultan, fără să le pot controla, pornesc instalări automate. Aceasta este o realitate!

Cei mai mulți elevi cu care vorbesc folosesc sisteme de operare comerciale, dar piratate, fără a instala programe antivirus. Când sunt întrebați ce fac atunci când li se virusează sistemul de operare, cei mai mulți spun că formatează hard discul și reinstalează sistemul de operare. Se bucură că nu folosesc carduri de plata electronice pentru a nu trăi cu spaima că le sunt furate datele bancare. Aceasta este o altă realitate.

Săptămânal, uneori zilnic, mă confrunt cu valuri de etichetări rău intenționate pe Facebook. Periodic, prietenii de rețea par victimele unei epidemii, sunt atacați în masă. Distribuie fără discernământ și fără control link-uri camuflate în materiale video sau foto, link-uri care direcționează către destinații rău famate și care îți pot compromite prezența în rețea. Nu știu cum să procedeze pentru a își igieniza calculatoarele. Aceasta este o altă realitate.

Situațiile prezentate mai sus reprezintă efectele unei educații precare în domeniul tehnologiei informației și a comunicațiilor. O educație care ascunde decizii de management educațional și politici curriculare eronate, dar și politici publice rău-intenționate.

Care este premisa fundamentală a acestor situații? Aș avea curajul să afirm că principala premisă o reprezintă politica Guvernului României, politica iresponsabilă de a subordona companiei Microsoft nu doar interesele tuturor instituțiilor publice sau private din România, dar și ale tuturor beneficiarilor direcți ai sistemului educațional.

Produsele Windows populează universul școlilor prin decizii luate la nivel central, în baza unor contracte care astăzi fac obiectul cercetărilor penale. La nivel de sistem educațional, soluția a fost ambalată frumos, astfel încât să poată fi înghițită pe nemestecate. Doar așa se poate explica de ce, în programele școlare pentru disciplina Tehnologia Informației și a Comunicațiilor, programe elaborate în 2004, nu se menționează în niciun context subiectul securității sistemelor de calcul. Lipsa de interes pentru o educație a securității sistemelor de calcul este hilară, cu atât mai mult cu cât ministerul, în mod programatic, limita competențele TIC ale elevilor la un singur sistem de operare, acesta fiind la data respectivă nu doar cel mai popular de pe piață, cel mai piratat și cel mai costisitor din punct de vedere financiar, dar și cel mai vulnerabil la atacuri (în anul 2007, au fost identificate mai mult de 250.000 de obiecte malware dedicate sistemelor de operare Windows, acest număr dublându-se în fiecare an, prin contrast cu numărul nesemnificativ al amenințărilor care vizau celelalte sisteme de operare existente pe piață).

În 2009, programele școlare se actualizează, impunând competențe specifice noi. Nu dispare însă obligativitatea cunoașterii sistemului de operare Windows și a aplicațiilor produse de compania Microsoft. Între noile competențe, doar două țintesc problematica securității, anume: competența specifică de argumentare a necesităţii securizării computerelor şi a reţelelor, respectiv competența specifică de descriere şi aplicare a măsurilor de securitate în utilizarea Internetului.

Analizând la rece, decizia Guvernului României a creat o vulnerabilitate strategică pentru toți beneficiarii sistemului educațional, toți absolvenții fiind limitați la cunoașterea unui singur sistem de operare și la aplicațiile de birou oferite de compania Microsoft, iar toți angajatorii, fie ei publici sau privați, devenind dependenți de o forță de muncă cu un profil al competențelor digitale foarte limitat.

Alte consecințe, cel puțin la fel de toxice, privesc:

  • încurajarea pirateriei cu sisteme de operare și programe software produse de compania Microsoft, nivelul de dezvoltare socială și economică nepermițând achiziționarea la scară largă a sistemului de operare Windows și a suitei de aplicații de birou Office, singurele studiate în școală;
  • dezinteresul pentru securitate informatică, atâta timp cât copiile piratate se activau folosind patch-uri și crack-uri obtinute prin intermediul unor filiere prea puțin sigure, pierzându-și funcționalitatea odată cu actualizarea sau instalarea unor produse de securitate avansate;
  • dependența de programe antivirus trial sau gratuite, limitate în funcționalități, fiind costisitoare soluțiile antivirus care vizează instituții publice cu zeci sau sute de calculatoare și chiar persoanele fizice;
  • inhibarea creativității și îndepărtarea resursei de inteligență din țară de alternativele open source, atâta timp cât codul sursă al produselor Microsoft este inaccesibil, fiind secret și protejat de copyright;
  • transformarea României într-o țară dependentă organic, de la nivelul înaltei administrații centrale, până la cea mai mică instituție publică sau firmă, de produsele companiei Microsoft;
  • alocarea de către instituțiile publice a unor bugete imense pentru actualizarea licențelor Microsoft.

Ar fi existat alternativă? Cazurile de succes din lumea întreagă dovedesc că da.

 

Sursa: Duncan Hull

Există state care au adoptat cu frenezie alternativele open source (Spania, Brazilia), există instituții publice din toată lumea care au făcut-o (NASA, Departamentul Apărării din Statele Unite, Parlamentul Francez, Primăria din Ciudad de México, Primăria din Munchen), companiile private se bucură din plin de avantajele sistemelor de operare alternative (Novell, Google, IBM, Panasonic, Cisco, Amazon, Wikipedia, McDonalds). Și totuși, nicăieri nu se simte o nevoie mai mare de libertate ca în educație. 33 de universități din Germania au adoptat deja, încă din 2007, sistemul de operare „SuSe Linux Enterprise Desktop”. Rusia și-a propus, tot în 2007, adoptarea la nivel de sistem educațional a soluțiilor Linux, dorind să evite astfel constrângerile financiare și să reducă rata mare de piratare a sistemelor de operare comerciale. Școlile și universitățile din Filipine, Georgia, Italia, Elveția, Macedonia, India (Tamil Nadu) au evadat deja din dependența în față software-ului proprietar.

În România, într-o singură zi, s-a scris istorie. De la o centralizare absolută a deciziilor privitoare la licențierea software-ului, brusc, după „expirarea contractului cu Microsoft” (a se citi „din motiv de DNA”), la 31.12.2013, Ministerul Educației, prin inspectoratele școlare, a comunicat școlilor că au libertate de decizie în privință modalităților de obținere a sistemelor de operare pentru sistemele de calcul. Pentru prima dată, școlile dobândesc libertatea de a utiliza inclusiv software liber.

Să sperăm că acest eveniment va fi urmat și de o actualizare a programelor școlare, în sensul eliminării referințelor la produsele software licențiate Microsoft, în procesul de formare a competențelor specifice. Mai mult decât atât, ar fi ideal să descoperim că sistemul național de învățământ își reevaluează prioritățile și îmbrățișează cât mai curând, la o scară cât mai largă, tehnologiile open source, devenind un furnizor de securitate cibernetică globală, nu un generator de riscuri și vulnerabilități.

Ținând cont de faptul că dificultățile în utilizarea sistemelor de operare open source sunt pe cale să fiesurmontate, devine o chestiune de timp până când soluțiile alternative vor deveni alegerea naturală, atât în mediul educațional, cât și în cel de business și personal. Multiplicarea soluțiilor Cloudbased (bazate pe Cloud), care permit rularea aplicațiilor direct în browser, vezi Google Drive/Docs (substitut gratuit pentru suita Microsoft Office), fac inutile costurile suplimentare pentru sisteme de operare și aplicații specifice. De asemenea, prezența Centrului software în sistemele de operare open source permite instalarea de programe substitut pentru aproape orice program destinat sistemului de operare Windows, crește atractivitatea acestora și ușurează utilizarea lor.

Nota: Acest articol a fost scris de pe un calculator cu sistem de operare open-source.