Arhivele lunare: februarie 2015

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, este lumina însăși


articol_4

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un nou articol, propunând o analiză a învăţământului public din România având ca punct de plecare celebra alegorie a cavernei, creaţie a filosofului grec Platon.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale:

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmona politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/educatia-este-mai-mult-decat-drumul-spre-lumina-este-lumina/

Mai mult de 2300 de ani s-au scurs de când Platon scria Republica și, împreună cu ea, atât de populara și influenta alegorie a cavernei (Mitul Peșterii).
Astăzi, în postmodernism, esența mitului îmbracă noi și noi forme, care mai de care mai creative și surprinzătoare.
Mai jos sunt două modalități de prezentare a mitului, adecvate web-ului 2.0, dar și publicului acestuia.

What is Real? (Plato) – 8-Bit Philosophy

https://www.youtube-nocookie.com/embed/lVDaSgyi3xE

Mitul pesterii – O adaptare…

https://www.youtube-nocookie.com/embed/UlYl6lJSsqU

Fidelitatea celor două perspective, vizavi de textul lui Platon, diferă sub un singur aspect. Părăsirea stării de ascundere și evoluția între grade diferite ale stării de neascundere, cu alte cuvinte eliberarea prizonierului, conform textului original, survine dezlegării și silirii acestuia (de către o autoritate externă) să se ridice, să-și rotească grumazul și să privească spre sursa luminii.

Mă voi folosi de acest mit pentru a formula câteva întrebări în legătură cu învățământul public românesc.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale.

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmonta politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.

– Cine ar putea exercita cu adevărat o forță eliberatoare? Ce autoritate externă ar putea să modifice destinele încarceraților și ale celor condamnați la incertitudine și eroare? Cine ar putea reda demnitatea naturii umane, înlănțuită într-un status-quo rușinos, dar confortabil? Ar putea să o facă victimele sistemului? Ar putea să o facă activiștii vizionari? Ar putea să se afle la îndemâna celor care urmăresc profitul? De bună seamă, fiecare dintre cei care și-ar asuma această misiune ar putea fi criticabil și generator de atitudini sceptice. Eliberatorul nu îmbracă de multe ori hainele celui eliberat, prin aceasta devenind un străin inaccesibil și periculos. Se pot întoarce deținuții cu mai puțină mânie și mai multă îngăduință și înțelepciune către eliberatorul lor? Sau vor continua să destrame și să ucidă orice le primejduiește confortul?

– Reprezintă eliberarea o soluție individuală, contingentă, la vrerea sorții, sau poate fi generalizată la nivel de sistem? Sistemul se validează prin meritele unei minorități insignifiante numeric, dar foarte vizibile și profitabile. Dincolo de ea, sutele de mii de elevi care finalizează liceul fără să poată obține succes la examenul de Bacalaureat sau zecile de mii de elevi, cu vârste între 15 și 18 ani (aprox. 20%), care abandonează școala. Toți aceștia, neasumați de nimeni și transformați în victime permanente ale condiției naturale, reprezintă umbrele nevăzute și nedorite ale unui sistem insensibil și autist.

– Cum se poate transfigura educația publică într-un proces atractiv și eficient, eliberator? Există o mulțime de argumente care vizează susținerea caracterului abstract al învățământului, chiar dacă, în lipsa unei discipline a învățării sau a vieții sociale, produce revolte tăcute sau vehemente și o atitudine prea des întâlnită de respingere sau de refuz. Toate acestea, cuantificabile în dimensiunile abandonului școlar, în proporția analfabeților funcționali, în rezultatele mediocre la testările naționale, dar mai ales internaționale. Există, deopotrivă, argumente care vizează transformarea învățământului, în sensul creșterii caracterului său aplicativ, în detrimentul dimensiunii abstracte, formale, cu efecte prognozate în creșterea atractivității pentru elevi și a utilității imediate.

În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să studieze beneficiile cunoașterii științifice, mass-media și societatea vehiculează termeni pseudo-științifici și cultivă credințe și prejudecăți primitive. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe avantajele colaborării, respectului reciproc și ale sacrificiului pentru binele celuilalt, în lumina monitorului ei învață singuri cum pot fi decapitați semenii, fără empatie și în cele mai brutale moduri, sau cum poate fi furată sistematic propria țară. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să descopere respectul, iubirea și admirația pentru ființa umană, din ecranele televizoarelor și din societate le sunt inoculate sentimente rasiste, xenofobe, antisemite sau anti-islamice. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe că toți oamenii sunt egali, viața le demonstrează că străinul (cel de altă culoare, de altă naționalitate, de altă religie, de alt sex) trebuie dezonorat și alungat, asemenea unui non-om. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe tainele păcii, societatea le cultivă merite de războinici (atitudini competitive, lipsă de compasiune, sentimentul superiorității). În timp ce, în lumina educației, înțelepciunea ar trebui să guverneze relațiile umane, de producție și evoluția societății, societatea îi învață pe elevi că inteligența este devalorizată, că agresivitatea și impostura reprezintă căi sigure de succes în carieră și viață. În timp ce, în lumina educației, încrederea în ceilalți ar trebui să reprezinte o obișnuință de viață, societatea dovedește că sunt necesare mecanisme de control din ce în ce mai perfecționate, supravegheri invazive și monitorizări continue.

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, ea este lumina însăși.

Vă invit să urmăriți o reinterpretare a Mitului Peșterii, producție artistică realizată de elevii Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Oradea.

https://www.youtube-nocookie.com/embed/cEtibhLMqm8

M-a inspirat să scriu acest text o întâlnire cu Simona David-Crisbășanu, un bine-voitor și clar-văzător din afara sistemului de învățământ. Un agent al iluminării trăitorilor între umbre și al potențării speranței într-un viitor mai luminos pentru cei care văd în întuneric. Din ce în ce mai des, când întâlnesc astfel de promotori ai educației autentice, lucizi și consumați de idealurile lor, îmi descopăr limitele, îmi descopăr stereotipuri de limbaj care denotă încătușări și stigmate pe care, într-un chip mai mult sau mai puțin evident, experiența școlii cu lanțuri mi le-a amprentat în suflet, descopăr un scepticism bolnăvicios și inhibitor, greu de depășit, descopăr o lipsă de soluții care paralizează și creează sentimentul zădărniciei propriei misiuni. Și totuși, conștientizarea reprezintă dovada eficacității lor. Drumul spre lumină este drumul oamenilor care merg împreună. Peștera este închisoarea singurătăților și nepăsărilor. Trebuie să avem curajul să deschidem ușile școlii către oamenii care aduc lumina.

{fcomment}

Când nu mai pot sfinți locul, politicienii sfârșesc prin a-l spurca



actualitatea_de_cl_filipescuCând nu mai pot sfinți „locul”, politicienii sfârșesc prin a-l spurca. Se pare că la acest moment a ajuns și domnul Răducu Filipescu, președintele Consiliului Județean din Călărași.

Pe domnul Răducu Filipescu l-am votat de două ori pentru a ocupa funcția de președinte al Consiliului Județean. Am tot dreptul, deci, să-mi exprim regretul pentru situația în care a ajuns. 

Ultimii doi primari ai municipiului Călărași au fost liberali, ambii și-au trădat la un moment dat partidul și liderul politic alături de care au obținut votul călărășenilor. Nu sunt singurii membri marcanți ai PNL-ului călărășean care au trădat organizația politică care i-a propulsat în funcții. Câțiva parlamentari au urmat aceeași cale: deputatul Nicolae Aurel, senatorul Constantin Dumitru, senatorul Vasile Nedelcu. Nu mai vorbesc despre traseiștii ordonari, mici inspectori, directori sau doar membri de rând, care, de dragul menținerii funcțiilor, și-au călcat în picioare propriile „adeziuni”. Aș putea spune că selecția liderilor, la nivel de organizație județeană, lasă de dorit.

Două cauze ar putea fi invocate pentru a justifica această situație:

  • Prima ar viza calitatea persoanelor selectate: acestea fie neîmpărtășind cu sinceritate valorile politice ale partidului sub stindardul căruia candidează, fie manifestând labilități caracteriale și umane, fiind șantajabile și ușor de controlat, fie sunt atât de materialiste și oportuniste încât nu acceptă să își consume timpul în opoziție.
  • A doua ar viza calitatea selecției și a competenței persoanei care realizează selecția.

În ambele cazuri, domnul Filipescu, în calitatea domniei sale de președinte al organizației, are o răspundere de care nu se poate deroba. Ne putem întreba de ce selectează domnul Filipescu persoane care nu sunt fidele partidului pe care-l reprezintă și angajamentelor asumate la momentul depunerii adeziunii? Cu ce competență realizează selecția, dacă nu reușește altceva decât ridicarea din anonimat a unor non-valori și alimentarea cu „personalități” a celorlalte partide politice?

Nu mi-aș fi pus aceste întrebări și nu aș fi scris acest articol dacă nu mi-ar fi sărit în ochi declarația de mai jos a domnului Filipescu.

Spune domnia sa, referindu-se la procesul de alegere a unui candidat pentru functia de primar al municipiului Călărași:

„Este greu de găsit un candidat bun. El trebuie să aibă 40-45 de ani, să fie foarte bine pregătit, să cunoască mai multe limbi străine și să fi lucrat în domeniul economic. Să fie un om care a făcut ceva în viată, care a avut o afacere. Nu cred că ar fi bun în fruntea primăriei un sociolog, un psiholog sau un profesor de… liniște sau de sport. Trebuie să fie apropiat de oameni și să știe să comunice cu ei. Dacă îi este silă să vorbească cu oamenii, nu are ce să caute în primărie.” (sursa)

Mi-au sărit în ochi declarațiile denigratoare referitoare la sociologi, psihologi și profesori. Într-o perioadă la fel de nefastă, când preamărirea șubrezește picioarele, transformându-le în picioare de lut, când simțul realității se deteriorează, fostul președinte, Traian Băsescu, emitea afirmații cel puțin la fel de lipsite de acoperire și defăimătoare la adresa profesorilor din România, implicit a celor care-i populaseră, la un moment dat, partidul sau a celor pe care-i propulsase în funcții de decizie la nivelul sistemului de învățământ.

Domnul Filipescu a selectat, pentru partid și funcții, numeroși profesori. O mare parte dintre cei care au ocupat funcții importante datorită PNL, ca membri ai acestui partid, sunt astăzi membrii altor partide. Dacă domnul Filipescu a știut să-i selecteze, de ce și-au trădat valorile și partidul? De ce au îmbrăcat haina imposturii politice, devenind traseiști? Dacă acești profesori nu erau cei mai corecți și fideli valorilor liberale, dar și dacă selecția a fost defectuoasă, vina nu îi aparține inclusiv domnului Filipescu? Aș spune că da.

Îmi închipui că mare ar trebui să fie rușinea pentru profesorii, psihologii și sociologii liberali din Călărași ca președintele organizației lor politice să-i excludă din start dintr-o „competiție” a competențelor administrative. Este o mare rușine pentru domnul Filipescu să nu fi avut puterea de a se înconjura de intelectuali fideli și care să reprezinte mai mult decât „profesori de… liniște sau sport”. Am citit aceasta declaratie de când a fost publicată (12 ianuarie 2014). Am așteptat o lună să văd dacă vor exista reacții publice, dacă cineva se va simți agresat sau nedreptățit de această abordare. A fost o lună de „liniște”. Profesorii liberali nu au luat nicio atitudine, dând dreptate într-un fel domnului Filipescu. Se pare că în PNL-ul local, profesorii sunt agenții liniștii necondiționate. 

M-am gândit cât de nesincronizat este domnul Filipescu cu marile fapte din partidul domniei sale. Uită că fostul președinte al partidului său, actualul președinte al țării, a fost ales inclusiv pentru o performanță administrativă notorie. Iar această performanță, validată de sibieni prin alegerea domniei sale în funcția de primar în mod repetat și cu scoruri remarcabile, a obținut-o cu un background profesional rușinos, după credința domnului Filipescu, domnul Klaus Iohannis fiind profesor de.., ați ghicit, liniște și fizică.

Sunt absolut convins că la nivelul sistemului educațional călărășean există profesori de mare calitate umană, morală și profesională, care ar putea oricând să dea lecții și de bună conduită administrativă. De ce nu se află ei lângă politicieni, de ce nu se află lângă domnul Filipescu? Această întrebare ar trebui să și-o pună domnul Președinte al Consiliului Județean. Și nu doar pe acesta, ci și pe cea care vizează calitatea umană și profesională a oamenilor de care s-a înconjurat. De ce este greu de găsit, în organizația pe care o conduce, un candidat bun? Cred că răspunsul are legătură mai curând cu organizația politică, decât cu sutele, poate miile de profesori, psihologi, sociologi și alți intelectuali dezavuați atât de umilitor de domnul Filipescu. Aș avea curajul să afirm că în decizia acestora, de a sta departe de viața politică locală, și-au asumat o misiune mult mai nobilă și onorabilă, neacceptând să fie pătați, devalorizați, umiliți, vulnerabilizați, victimizați de anturaje dubioase și perfide, astfel renunțând chiar la beneficiile atât de tentante pentru alții mai ieftini. Pentru că, cine va merge prin școli și va întreba despre conduita „marilor” profesori „politicieni”, va afla răspunsuri în care „traficul de influență”, „mita”, „abuzul”, „șantajul”, „impostura” sunt constante.  Am scris despre profesorii „politicieni”. Am mai scris și despre singura anticorupție posibilă, cea a deparazitării politice. Acești profesori „politicieni” sunt rodul unei întâlniri de oportunitate, vulnerabilitățile și labilitățile personale s-au întâlnit cu cei care le-au ofertat, dorit și recompensat, în speță conducătorii politici, între aceștia numărându-se și domnul Filipescu.

Conform portretului robot creionat de domnul Filipescu, primarul ar trebui să vină din mediul economic, să fi făcut ceva în viață, să fi avut o afacere. Aș putea spune că tipul acesta de portret aparține unui bișnițar de iluzii. Dacă acceptăm că un antreprenor are ca scop al activității sale obținerea profitului, prin ce resorturi acesta, dacă este un antreprenor de succes, ar fi dispus să renunțe la scopul activității sale, care-i aduce beneficii personale, pentru un salariu de bugetar, adică mic, pierzându-și dreptul de a-și mai administra firma, obligându-se, pentru 4 ani, să producă bunuri publice pentru oricine altcineva decât pentru sine nu? Cât de compatibil este profilul unui om de afaceri cu profilul unui primar? Răspunsul îl dau statisticile Agenției Naționale de Integritate, care demonstrează cât de mare este dorința de înavuțire, chiar prin mijloace ilegale, a primarilor și șefilor de consilii județene care au pus „afacerile” mai presus de îndatoririle în fața obștii.

Nu neg că dacă nu ar exista „afacerile”, partidele politice poate nu ar mai putea umple țara cu bannere, afișe, găleți, mici și petreceri, trebuind să câștige voturile convingând alegătorii, propunând proiecte, propunând oameni verticali, nu manipulându-i sau cumpărându-i, astfel încât să poată fi aleși, fără discernământ, viitori traseiști sau infractori.

Dacă își dorește ca partidul domniei sale să guverneze „România lucrului bine făcut”, domnul Filipescu ar trebui să-și evalueze vulnerabilitățile politice, zona de confort, anturajul și, de ce nu, limitele. Când un oraș cu peste 60.000 de locuitori nu poate produce mai mult de 1-2 candidați la primărie, liderii politici ar trebui să-și cam scruteze umbrele. Deseori, sub umbre cresc doar ciuperci și buruieni. Când nu mai pot sfinți „locul”, politicienii sfârșesc prin a-l spurca. 

 

P.S. Aș putea fi întrebat de ce scriu despre o problema internă a acestui partid politic. Ei bine, mărturisesc, în urmă cu vreo 3 ani, mai mulți colegi profesori, alături de președintele organizației de tineret a PNL, Alin Dragulin, mi-au propus să devin membru al acestui partid (nu mai spun că acum cei mai mulți au părăsit partidul). Nu am acceptat acea invitație și nici nu o voi accepta. Și totuși, scriind ceea ce scriu, mă gândesc că o voi onora. Un partid are nevoie de mai mult decât de profesori de… liniște și de umbre. Are nevoie și de lumină, chiar dacă vine de afară.