Arhivele lunare: Septembrie 2017

Tranziția de la totalitarism la o societate deschisă a eșuat în râs


Este firesc ca un profesoraș care schimbă 5 școli în 11 ani de activitate, după cum dovedește cv-ul ministrului educației, să nu cunoască avantajele alegerii manualului potrivit pentru colectivele lui.

La o medie de 2 ani/școală, dacă o asemenea statistică se poate induce din datele cv-ului public al ministrului Pop Liviu Marian, probabil că nu a ajuns să cunoască mai nimic din specificul fiecărei clase cu care a lucrat.

La acest tip de profesor s-au gândit, poate, și reprezentanții ministerului educației, atunci când au legiferat manualul alternativ, dar au constrâns școlile să-și actualizeze stocurile de manuale doar cu cantități infime, asigurând, în fapt, perpetuarea unei alegeri unice.

De multe ori Ministerul Educației a creat forme fără fond. Nu sunt manualele alternative primele, dar nici ultimele.

Priviți la examenele naționale. Sunt gândite după aceeași concepție care stătea în spatele manualului unic. Ai milioane de elevi care sunt evaluați doar cu un singur instrument, testul, la aproape aceleași discipline, indiferent de filieră, profil sau specializare, deși militezi pentru o educație a diversității, a specificității, dacă înțeleg eu bine ce înseamnă „centrarea pe elev”.

În același timp, promovezi și încurajezi prin programele școlare utilizarea cât mai multor instrumente de evaluare complementare testului (evaluarea activității de grup, portofoliul, proiectul, investigația, autoevaluarea), care să îi permită și peștelui să nu trebuiască să urce în copac.

Priviți la numirea decidenților. Școala totalitară nu cunoaște altă autoritate în afara apartenenței politice. Și toți managerii școlilor au avut ca primă grijă vizitarea partidului aflat la putere. Iar când partidul a pierdut puterea, drumurile au dus la următorul partid aflat la putere. În așa fel încât, indiferent ce partid a câștigat alegerile, mecanismul alegerii decidenților a fost același. Se conservă în învățământ nu din 1990, ci din 1947. Aceste practici s-au împământenit, deși decidenții politici din Ministerul Educației au fluturat tot timpul năframa profesionalizării și depolitizării învățământului. Mai jos vedeți programul de guvernare din perioada 2005-2008. Citiți secțiunea 5.

Mai jos vedeți un document semnat de reprezentanții tuturor partidelor politice din România în 2008, la finalul mandatului guvernului care a guvernat pe baza programului de guvernare de mai sus. Citiți articolul 2.

Formă fără fond este, pe lângă manualele alternative, evaluările naționale și numirea managerilor, chiar aspirația evadării din cultura societății totalitare și asumarea culturii unei societăți libere, deschise.

Să analizăm.

Societatea totalitară își propunea să producă „omul nou”, „personalitatea multilateral dezvoltată”.  Îngurgitau tinerele generații știință, tehnică și cultură pe pâine, dar se temeau de amenințarea pieței libere. Erau super calificate, dar le era frică de șomaj. Știau câte în lună și stele, dar un nemernic le putea manipula, aducându-le la statutul de organisme primitive, rudimentare, instrumente gregare și agresive, ușor de stârnit în fața oricărei amenințări la adresa confortului asigurat de statul providențial. Știau toți că succesul depinde de partidul unic, nu de resursele personale și de competența profesională. Cota mare de asistați social din țară este produsul acelei educații. Ei încă așteaptă acel partid care să le hrănească dependența de autoritatea lui. Ce să vezi, acest partid încă există. Cei care strigau „noi muncim, nu gândim” sunt produsul școlii totalitare. Știau că își delegaseră funcția gânditului farului călăuzitor. Cei care au asistat, aplaudând, marile jafuri industriale, marile privatizări prin cumetrie, marile imperii construite din carton politic, mineriadele, sunt, de asemenea, produsul alegerilor unice și reprezentative pentru întregul popor. Agresații din tranziție sunt agresații din școala totalitară (agresați mândri de statutul lor). Spre deosebire de societatea liberă, societatea totalitară evaluează calitatea și performanța individuală prin gradul de conformism și de obediență față de structurile politice care dețin puterea. Doar într-o societate totalitară liderii sunt validați și impuși de la centrul de putere – partidul stat.

Societatea totalitară a continuat să existe și există încă în lumea școlii, indiferent ce spun optimiștii. Faptul că ajunge ministru al educației un profesor expirat după 11 ani de activitate la clasă, așa zis sindicalist (în realitate un sinecurist de profesie), doar pentru faptul că este validat politic, este una dintre dovezi. Faptul că sute de inspectori generali sau de specialitate și mii de directori au fost obligați să-și obțină funcțiile cu ajutorul carnetelor de partid, este o altă dovadă. Școala totalitară a perpetuat alegerile nereprezentative, impuse pe verticală, a se vedea curriculum-ul pentru gimnaziu, „meşteşug de tâmpenie„, și tot ea a blocat orice discuție despre descentralizarea curriculară. Tot ea perpetuează „curriculum-ul la decizia școlii”, altă formă fără fond, în locul „curriculum-ului la decizia elevului”.

Într-o societate „așa zis deschisă”, singurul exercițiu real de eliberare a fost evadarea, plecarea. 

În perioada de tranziție, acest exercițiu ar fi putut fi școala, dar școala are și ea tarele ei, iar cea mai împovărătoare este frica. Asemenea unei societăți totalitare, școala totalitară există datorită fricii.  Ce alt motor a ținut captivă școala în paradigma ei totalitară, dacă nu frica? Frica profesorului de a nu fi suficient de bun, de a fi expus șomajului, frica managerilor de a nu se afla în afara cercului de putere, frica de a pierde surse financiare suplimentare, frica de a spune adevărul, frica de a da prea multă libertate profesorilor sau elevilor. Și ce forțe au știut să potențeze mai bine această frică decât partidele, sindicatele politizate și chiar ministerul educației?

Cultivând acest tip de școală, era inevitabil momentul atingerii punctului de inflexiune.

Și, pentru că un sfert de secol ipocrizia din Ministerul Educației a lucrat în mod evident, dar și tainic, era inevitabil să se ajungă la momentul „Pop”.

Momentul Pop este definitoriu pentru eșecul tranziției de la școala totalitară la școala deschisă, liberă.

Este momentul când un sindicalist care face carieră în slujba libertății sindicale (Pop a fost președintele Sindicatului Liber Maramureș), devine politician într-un partid recunoscut pentru accesele de autoritate ale liderilor săi, dar și pentru oportunismul și conformismul membrilor săi.

Este momentul când ineptul lipsit de logică și de consistență  („Imi cer scuze anticipat pentru greșelile pe care le-am făcut”) devine consacrat, validat politic, umple ecranele televizoarelor, devine reprezentativ la nivel național.

Este momentul când diletantul, profesorul lipsit de vocație, devine ministrul educației, obținând puterea de a anula peste noapte toate stăruințele, aspirațiile și dorințele unei generații pentru care libertatea a reprezentat totul („vom muri și vom fi liberi”).

Priviți imaginea de mai sus și încercați să răspundeți la întrebarea: Liberi să ce? 

Tranziția de la școala totalitară la o școală liberă a eșuat în râs! 

Fii tu cel ce dăruiește premiul MERITO unui profesor valoros


Să iei un plevnean din Plevna, satul din câmpia Bărăganului cu șase sute optzeci și opt de locuitori, și să-l așezi în fața lui Florin Talpeș, creatorul Bitdefender (500 de milioane de clienți), în fața Măriucăi Talpeș, fondatoarea Intuitex și Softwin (milioane de utilizatori), în fața lui Dragoș Valentin Neacșu, președintele Erste Asset Management (fonduri de investiții cu active de peste un miliard de euro), în fața lui Iron Man – Dan Berteanu, Managing Partner Equatorial (unul dintre principalii jucatori de pe piata de game-based learning din Romania), în fața lui Aurelian Cătălin Chioveanu, manager general – Geometry (jucător național pe piața de construcții și amenajări interioare), în fața Alinei Burlacu, Managing Partner la WHI Experience, și în fața a paisprezece profesori din caimacul valoric al educației românești, pentru a susține o lecție de filosofie ca pentru mileniali, sau să îl prezinți în fața elitei comunității de afaceri din România, la summit-ul Romanian Business Leaders, pentru ca Mihaela Perianu, Managing Partner la AIMS International Romania și Dale Carnegie Training Romania, să îi facă laudatio și pentru a-i stoarce lacrimile, pentru a-l pune în cele mai stânjenitoare, prin nemeritata onoare, și mai copleșitoare, prin presiunea grandorii evenimentului, trăiri, vibrații, emoții, senzații, reprezintă evenimente astrale care depășesc cu mult magnitudinile pe care un singur suflet, un suflet de Faust, le poate suporta.

Balzac, optimist, vorbește despre incapacitatea florilor de câmpie de a supraviețui replantării pe vârfurile munților. Cioran, pesimist, dă o șansă de supraviețuire buruienilor, ele fiind capabile să se adapteze. Îmi refuz cu obstinație capacitatea de a fi natural într-un peisaj atât de elitist și valoros. Nu sunt! Mă străduiesc din răsputeri să-mi țin firea.

Revin în sala de clasă ca după o aventură în binecuvântarea Câmpiilor Elizee. Paradoxal, am cunoscut tainele acestor câmpii în vârful muntelui, la Moeciu, în cadrul Merito SummerCamp. La întâlnirea cu excelența în stare pură, nu simulată, nu auto-decretată, ci validată din surse multiple, consacrată, sensul propriei misiuni se transformă. Primești o investiție de încredere care nu poate rămâne neonorată. Primești o investiție de speranță care nu merită să fie irosită. Primești daruri pe care le poți merita doar dacă le dăruiești mai departe.

Aș vrea ca numărul profesorilor cărora li se întâmplă experiențele trăite de mine să se multiplice la nesfârșit. O școală dedicată comunității este populată cu profesori recunoscuți de comunitate, respectați și adoptați de comunitate, încurajați de comunitate, iubiți de comunitate. În egală măsură, o comunitate se construiește în special în școală, se dăruiește prin procesul de umanizare și de transformare valorică. Viitorul este o misiune și o responsabilitate comună.

Știu că în ultima vreme se aleargă mult pentru ca profesorii să poată beneficia de aceste șanse. Se pedalează mult. Se fac eforturi mari, fizice și intelectuale, se împart profituri câștigate cinstit, pentru ca ușile comunității să se deschidă în sufletele oamenilor din spatele ușilor școlilor. Profesorii sunt norocoși că energiile curg dinspre comunitate spre școală. Aceste energii aduc lecții importante, comparații utile, vectori de creștere și de progres. Este important ca aceste energii să nu secătuiască. Este important ca un profesor în plus să beneficieze de experiența MERITO.

Pentru toți generoșii care participă la aceste eforturi, mărturia mea este că MERITO merită.

Dacă vibrați, vă rog să vizitați pagina proiectului MERITO, în platforma GALANTOM, și să contribuiți la premiul unui profesor MERITO.

Sau, instalați MOBIL PAY, scanați și faceți o donație pentru ca un profesor valoros să poată beneficia de premiul MERITO. Plaforma merge impecabil, am testat-o.

Ținta este atingerea sumei de 7000 de lei.

Donați 10 RON, 30 RON, 75 RON, 150 RON, 1000 RON.

Dacă este greu să donați bani, dar aveți un profesor model, pe care îl admirați sau iubiți, care v-a marcat existența, care a participat la succesul visurilor dumneavoastră, vă invităm să-l prezentați public.

Încercăm să populăm împreună harta României meritocrate @ centenar-edu.ro.

Ideea celebrării Centenarului Marii Uniri în regim colaborativ, la nivel național, cu gândul la educație, la fundamentul pe care se clădește România Mare, România anului 2118, a fost inspirată de Proiectul MERITO și este materializată inclusiv prin contribuțiile profesorilor laureați MERITO.

De ce Celebrăm Centenarul prin Educație?


Primii au vorbit elevii și proaspeții absolvenți.

Iar întrebarea care s-a impus a fost: „Cum am schimba ȘCOALA, din interior?

Noi, cinci profesori din vârste, şcoli şi locuri diferite, uniți în diversitatea noastră, am pus pe masă câteva idei.

Prima idee, venită de la Mariana Rusu, învățătoare MERITO în Cluj Napoca, viza creşterea fidelității absolvenților români pentru țara şi neamul lor, prin educație patriotică şi îmbogătirea activităților didactice cu secvențe care să pună în lumină şi existența unei Românii luminoase, strălucitoare, de care merită să te ataşezi şi în relație cu care îți poți dori și croi un viitor. Contextul celebrării Centenarului Unirii favorizează un asemenea demers, cu atât mai necesar cu cât tinerele generații îşi construiesc tot mai mult proiectele de viitor în relație cu evadarea spre alte țări.

A doua idee, pe care am susținut-o, urmărea crearea unui mecanism prin care şcolile să poată fi evaluate public, de către stakeholderi, dincolo de cei câțiva indicatori statistici cunoscuți (rezultate la examenele naționale, realizarea planului de şcolarizare etc). Aveam în minte platformele online prin intermediul cărora beneficiarii furnizează feedback furnizorilor de servicii medicale, hoteliere, comerciale etc. Astfel încât operaționalizarea schimbării să fie mai adecvată nevoilor curente, frecvente (mai uşor corectezi un profesor care întârzie la ore, un director neglijent sau excesiv de birocrat, un profesor care umileşte şi îndepărtează elevii, decât reduci, pe baze statistice, rata abandonului şcolar).

A treia idee, formulată de Vasile Solcanu, profesor MERITO la Şcoala Gimnazială Bogdăneşti, viza încurajarea, la nivel social, a unor dezbateri pe teme educaționale, astfel încât perspectiva asupra educației ca prioritate națională să nu rămână doar o formă, în documentele normative, ci o realitate. Iar dezbaterea socială să premeargă actul decizional și să-l îndrume.

Iată că, după câteva săptămâni de cercetare şi documentare, putem vorbi despre materializarea unui proiect care acoperă cu succes următoarele obiective:

– celebrarea Centenarului Unirii prin EDUCAȚIE;

– stimularea unei reflecții referitoare la valorile României educate, în context european;

– realizarea unui inventar de activități dedicate prezenței subiectului apartenenței şi identității româneşti în şcoală;

– încurajarea dezbaterilor despre sensul educației româneşti;

– educarea spiritului apreciativ în fața valorilor în general, în fața valorilor şcolii, în particular;

– colectarea feedback-ului comunității pentru a creşte calitatea educației din şcolile româneşti.

Prin proiectul „Celebrăm Centenarul prin educație”, vă invităm să participați la un efort colectiv de ilustrare a României educate prin intermediul a patru hărți:

România meritocrată

România europeană

România din şcoală

România 2118 – a desăvârşirii, a autoperfecționării, a autodepăşirii

 

Ne dorim să construim împreună o imagine a României meritocrate, a României europene, o bază de date cu exemple de bună practică în educația valorilor şi fidelității naționale şi patriotice, dar şi un tablou al aspectelor care se pot îmbunătăți în şcoala românească, astfel încât românii din 2118 să privească spre aceste vremuri cu aceeași mândrie cu care privim noi la epoca înfăptuitorilor Marii Uniri.

De asemenea, ne propunem să aducem în fața unei audiențe naționale mesajele locale care vizează educația, astfel încât să încurajăm schimburile de idei şi comunicarea. Vom realiza acest deziderat prin intermediul paginii de facebook „Celebrăm Centenarul prin Educație„, dar și prin preluarea în site-ul www.centenar-edu.ro a acestor postări. Citeste mai multe argumente aici.

Scurtul drum de la ministrul educației la sinistrul educației


Întorcându-ne în timp mai mult de un secol, descoperim în Buletinul Oficial al Ministerului Cultelor și Instrucțiunei Publice din 1896 (anul III, vol. 5, nr. 62, 1 martie 1896), o listă întreagă de auxiliare școlare, toate fiind publicate de Librăria Socecu & Comp București, aceeași care publică și buletinul oficial al ministerului. Multe sunt elaborate de institutori sau profesori.

Este interesant de menționat că Editura Socecu & Comp reprezintă una dintre cele mai importante întreprinderi tipografice private în ultima jumătate a secolului XIX și în prima jumătate a secolului XX (1859-1948). Relația dintre Academia Română și Editura Socecu era atât de strânsă încât editura funcționa aproape ca un reprezentant oficial al acesteia. O listă impresionantă de publicații școlare, dar și literare, tipărite de editura Socecu, poate fi citită la adresa https://ro.wikipedia.org/wiki/Socec.

În epocă, manualele școlare se decideau în urma unor concursuri anuale, fiind permisă circulația acestora în paralel. Manualele valoroase puteau fi chiar premiate, astfel încât autorii capabili să fie stimulați. Unul dintre cele mai populare abecedare din epocă, reeditat de 23 de ori în cadrul Tipografiei H. Goldner din Iași, ajuns la un număr de jumătate de milion de exemplare, intitulat  Metodă nouă de scriere și cetire pentru uzul clasei I primară, dar cunoscut și ca Abecedarul lui Ion Creangă (deși a fost realizat în colaborare), i-a adus autorului principal venituri substanțiale, permițându-i achiziționarea unei case și asigurarea unui stil de viață „fără a se umili tagmei preoțești”. Creativitatea didactică reprezenta o carte de vizită și o cale spre o viață prosperă. Manualele se actualizau permanent.

Perioada dictaturii carliste este marcată de aventurile monarhului pedagog. În încercarea de combatere a creșterii în influență a Gărzii de Fier asupra tineretului, dar mai ales pentru a-și impune cultul personalității în fața tinerilor țării, Carol al II-lea înființează, în 1938, Organizația Straja Țării, în care prezența copiilor și tinerilor era obligatorie. Manualele școlare, unice, adevărate instrumente de propagandă, și toate documentele școlare (inclusiv carnetele de note), consacră simbolurile vieții străjerești.

Sursa: http://rezistenta.net/2009/03/carnet-note-carol-ii-strajer.html 

În anul 1940, odată cu înlăturarea regelui Carol al II-lea de la putere, organizația este desființată. Printr-o circulară emisă de Ministerul Educației Naționale, Cultelor și artelor, în septembrie 1940, li se cerea învățătorilor să realizeze modificări/editări ale manualelor școlare aflate în școli, pentru eliminarea referințelor la simbolurile străjerești. La nivel național, folosind “foarfece mari”, învățătorii au tăiat pagini întregi din manuale, au înlocuit cuvinte, au acoperit pagini sau paragrafe, ascunzând o realitate pe care istoria nu o mai putea încăpea.

Manualul unic ar fi trebuit să își dovedească limitele. Dictatura, de asemenea. Din păcate, în deceniile următoare istoria se repetă fidel.

În perioada regimului comunist, elevii aveau acces doar la manuale școlare unice. În general, nu existau auxiliare școlare. Culegerile reprezentau excepții. Manualele școlare aveau autori identificabili și se actualizau în special la momente politice semnificative, preluând conținuturi din edițiile anterioare. Manualele reprezentau și materiale de propagandă politică.

Descoperiți manualele din perioada comunistă la adresa http://manualul.info.

După revoluția din 1989, renunțarea la manualul unic a reprezentat una dintre cele mai semnificative reforme care s-au petrecut cu adevărat în viața școlii. În lipsa unei agende propagandistice, libertatea creației pedagogice a permis afirmarea unei generații noi de autori de manuale. Condițiile de finanțare, alegerea manualelor cele mai ieftine, evaluarea superficială din partea comisiilor Ministerului Educației, dar și lipsa actualizărilor sau actualizările tardive, au permis ca în spațiul public să se vehiculeze diverse mesaje critice la adresa manualelor alternative.

Povestea auxiliarelor reîncepe, după o jumătate de secol de austeritate în domeniul creației pedagogice, la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut. Inspectorii școlari (de la nivelul ministerului sau inspectoratelor scolare) au fost primii agenți de promovare și comercializare a auxiliarelor școlare în România. Multe dintre acestea îi aveau ca autori. Rețelele profesionale pe care le controlau garantau o piață sigură. Consfătuirile și cercurile pedagogice au devenit evenimentele de promovare a ofertei de materiale auxiliare și de comercializare. Inspectorul școlar a reprezentat mult timp principalul agent comercial al acestei piețe. Începând cu primii ani ai secolului XXI, afacerile s-au multiplicat, s-au format și selectat noi și noi autori, numărul și tipul auxiliarelor s-a diversificat. Calitatea de autor a fost recompensată în cadrul concursurilor de acordare a salariilor de merit și a gradației de merit, fiind din ce în ce mai căutată. Piețele, însă, și-au păstrat în mare parte caracterul de monopol. Autorii asigurând cohorte întregi de beneficiari. În timp, manualele, alternative de data aceasta, s-au subțiat semnificativ, inclusiv din cauza licitațiilor câștigate cu prețul cel mai mic, impunând achiziționarea auxiliarelor care le însoțeau. Editurile și-au diversificat strategiile, țintind direct învățătorii și profesorii, iar comisioanele pentru vânzarea en-gros revenind acestora.

Simbioza dintre autori, în special profesori, și edituri, a generat efecte deopotriva pozitive și negative.

Intre efectele pozitive, aș nota:

– diversificarea competențelor profesionale ale profesorilor;

– creșterea stimei de sine și a recunoașterii sociale a profesiei (profesorii care publică auxiliare sunt văzuți bine în comunitatea profesională, dar și în societate);

– rotunjirea veniturilor profesorilor, fără compromisuri (nivelul redus al salariilor din sistemul public a favorizat cultura surselor de venit suplimentare, iar publicarea de materiale didactice a  reprezentat o activitate onorabilă);

– creșterea investițiilor părinților în resursele educaționale (nu putem nega că la nivelul investitiilor in resurse educaționale, societatea românească nu stă prea grozav; existența unei piețe de carte școlară nefiind, în sine, un lucru rău);

– consacrarea rolului profesorului de evaluator de auxiliare și manuale alternative, pentru a oferi propriilor elevi cele mai utile resurse în învățare;

– operaționalizarea conceptului de centrare pe elev, prin respectarea individualității elevilor, profesorul recomandând acele auxiliare care răspund necesităților și resurselor personale ale elevilor;

– asigurarea pregătirii de performanță a elevilor, valorificând oferta variată de auxiliare școlare, de pe piață.

Între efectele negative, aș identifica, fără a sugera însă că aceste practici sunt generalizate:

– alegerea auxiliarelor pe alte criterii decât cele care țin de utilitate, vorbesc despre rețelele de influență coordonate de la nivelul inspectoratelor școlare sau ministerului, dar și despre garanția celor mai mari beneficii materiale, comisioane etc.;

– aglomerarea vieții psihice a elevilor cu sarcini de lucru impuse de necesitatea parcurgerii/completării multelor auxiliare achiziționate forțat;

– lipsa de transparență în alegerea auxiliarelor școlare și intermedierea de către profesori a achiziției auxiliarelor școlare, în lipsa existenței unor proceduri la nivelul unităților școlare;

– subminarea rolului manualului școlar, ca instrument consacrat în învățare, cu complicitatea Ministerului Educației și al editurilor;

– achiziționarea la prețuri modice, evaluarea superficială a propunerilor de manuale și lipsa unor proceduri de actualizare a acestora.

După cum se poate observa, aspectele negative care au influențat piața auxiliarelor și manualelor alternative, țin mai curând de limite manageriale ale Ministerului Educației, care fie nu a vrut, fie nu a știut cum să reglementeze procedurile de achiziție, astfel încât elevii să primească maximum de calitate cu minimum de costuri. Îi sunt imputabile, în egală măsură, rețelele de influență construite de inspectorii școlari, dar și lipsa procedurilor în alegerea și utilizarea la clasă a auxiliarelor școlare. Evaluările superficiale ale manualelor și lipsa actualizării acestora au permis formularea de critici la nivel public. În acest caz, tot ministerul ar fi trebuit să ofere soluții pentru corectarea erorilor. Lipsa responsabilizării Agenției Române pentru Asigurarea Calitatii in Învățământul Preuniversitar, în vederea analizării impactului auxiliarelor și manualelor alternative asupra calității educației din școli, ar putea reprezenta un alt element care a determinat situația prezentă. În acest context, tendința ministerului educației, de a învinovăți corpul profesoral, profesorii autori, dar mai ales editurile private pentru propriile sale limite și nereușite, reprezintă o dovadă în plus de iresponsabilitate (una tradițională, la care excelează).

Declarațiile recente ale celui mai contestat ministru al educației, profesor și sindicalist politician, Pop Liviu Mihail, dar și acțiunile ministerului de sub conducerea sa, tind să nască o serie de întrebări justificate.

  1. În ce măsură sunt legitime demersurile privind renunțarea la manualele alternative și la piața liberă, în domeniul manualelor și auxiliare școlare, câtă vreme nici programul electoral cu care partidul său a câștigat alegerile, nici programul guvernamental propus la momentul votării cabinetului, nu menționează măcar o dată problema manualelor școlare și auxiliarelor, sau vreo strategie în legătură cu ele. (http://www.cdep.ro/pdfs/guv201706/Program_de_Guvernare.pdf).
  2. În ce măsură decizia de anulare a avizelor acordate auxiliarelor școlare în anii anteriori (vezi Auxiliare didactice avizate de către MEN în perioada 2013 – 2014 https://www.edu.ro/sites/default/files/_fi%C8%99iere/Invatamant-Preuniversitar/2016/rechizite%20scolare/Auxiliare%20didactice%20avizate%20de%20catre%20MEN%20in%20perioada%202013%202014.pdf), de același minister, nu reprezintă măsuri arbitrare, iresponsabile, menite a submina credibilitatea acestei instituții și profesionismul angajaților sistemului public de educație?
  3. În ce măsură invocarea unei așa numite “caracatițe cu tentacule până în minister”, nu reprezintă un exercițiu de ipocrizie, câtă vreme cariera domnului Pop a fost suficient de vizibilă și de dinamică (a fost secretar general al unei federații sindicale din educație, a fost vicepreședinte al Colegiului Central de Disciplină la nivelul MECTS, a fost chiar ministru interimar al Educației), iar tema auxiliarelor și manualelor școlare nu am cunoștință că s-ar fi regăsit vreodată pe agenda domniei sale. Cu atât mai mult rolul de vicepreședinte al Colegiului Central de Disciplină la nivelul MECTS, timp de 4 ani, l-ar fi îndreptățit, poate, să se exprime mai devreme în legătură cu tentaculele unei eventuale caracatițe.
  4. În ce măsură valoarea aproximativă a pieței auxiliarelor școlare (80, 100, 130 de milioane de euro), vehiculată în mod repetat, în public, de către ministrul Pop, ar putea reprezenta adevărata miză a deciziilor și campaniei publice anticoncurențiale din această perioadă? Mă întreb care ar fi comisionul, “pe persoană fizică” sau pentru partid, dacă toată această piață ar contribui pentru a-și reprimi autorizațiile. Avem vreo garanție că ministrul este bineintenționat, câtă vreme acționează arbitrar (anulează autorizații deja acordate, impune pe agenda publică tema falsă a validității manualului unic și a editurii unice, nu respectă programul de guvernare, amenință cadrele didactice etc.)?
  5. În ce măsură se poate susține temeinic expertiza profesională și competența a unui ministru care manifestă nostalgii pentru manualul unic și care nu înțelege utilitatea manualelor alternative și auxiliarelor didactice în contextul unei piețe libere, a unei societăți democratice, în condițiile centrării învățământului pe elev, nu pe profesor, pe competențe, nu pe cunoștințe, pe alegeri libere, nu pe exerciții de planificare de la centru, pe recunoașterea valorii individualității umane, nu pe o perspectivă care anihilează și nivelează personalitatea umană?
  6. În condițiile în care serviciile oferite de companiile de stat sunt scumpe, de slabă calitate și greu vandabile, în condițiile în care majoritatea companiilor de stat înregistrează pierderi uriașe, managementul fiindu-le politizat și deprofesionalizat, în condițiile în care salariile în companiile publice sunt nealiniate performanței economice, iar angajarea personalului este alterată de interese politice și de familie, ce garanții există că o editură unică, de stat, ar putea furniza ministerului produse de calitate superioară celor furnizate, în regim concurențial, de editurile private? Edituri private care au angajați plătiți, de regulă, cu salarii mai mici decât la stat. Edituri private care supraviețuiesc pe piață în condiții concurențiale, nu de monopol. Edituri private care își câștigă licitațiile, paradoxal, cu cele mai mici prețuri.
  7. În condițiile în care ministerul educației afirmă că ar exista edituri care falsifică avizele, există vreo posibilitate ca demersurile juridice să fie țintite strict împotriva acestor forme de abuz și aceste fapte să nu devină justificări pentru decizii aberante (ex. editură unică, manuale unice)?

Mă întorc cu gândul către învățătorii anului 1940, cei care tăiau cu foarfece mari paginile manualelor școlare, într-un efort de a șterge aberațiile unui dictator dintr-o istorie recentă.

Mă întorc cu gândul la euforia libertății, după revoluția din 1989, la bucuria ruperii portretului didactatorului din manualele școlare.

Sursa: http://manualul.info/Abecedar_82/Abecedar_82.pdf 

Sper ca niciodată faptele de azi să nu devină motive de batjocură pentru ziua de mâine, iar ministrului educației să nu i se permită să devină sinistrul educației, oricâtă ambiție și stăruință pare că depune pentru atingerea acestui scop.

Cine a întinat „nobilele idealuri ale revoluției”? (document istoric)


Profesor dr. Tudor Constantin

CV public (sursa 1, sursa 2, sursa 3)

  • Director al Arhivelor Naționale, filiala Călărași, în perioada 1981-1989.
  • Consilier șef al Inspectoratului județean pentru cultură, în perioada 1990-1995.
  • Vicepreședinte al Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Călărași, în perioada 1997-2000.
  • Prefect al județului Călărași în anul 1996 și în perioada 2001-2004.
  • Membru titular în Adunarea Națională a Bisericii Ortodoxe Române.
  • Deputat de Călărași, ales în legistratura 2004-2008

  • Inspector Școlar General – Mai 2009 – Iulie 2012
  • Inspector Școlar General Adjunct – Septembrie 2013 – 24 martie 2015
  • Inspector Școlar General – Martie 2015 – august 2017

Sursa: http://obiectiv-online.ro/?p=46197

pdf –obiectiv-online_ro

Studiu de caz 3 – corupția numirilor politice


Numele noului inspector general de la Călăraşi se ştia încă dinainte de a debuta procedura de selecție comunicată de Ministerul Educației.

21 august 2017 – apare in presă numele doamnei Elena Mihăilescu – noul inspector general

http://www.soridapress.ro/soc-ultima-ora-schimbare-la-inspectoratul-scolar/

21 august 2017 – este comunicata inspectoratului scolar procedura privind selectia inspectorului scolar general

http://www.isj-cl.ro/images/Curriculum/Selectie%20cadre%20didactice%20pentru%20ocupare%20functii%20vacante%20din%20ISJ.pdf

5 septembrie 2017 – are loc numirea pe funcție a dnei Elena Mihăilescu

http://observatorcl.info/2017/09/05/elena-mihailescu-este-noul-inspector-scolar-general/