Arhivele lunare: Noiembrie 2017

Profesorii răi nu văd cu ochi buni


Una dintre temele care fac legătura dintre predarea psihologiei și predarea sociologiei, la clasa a X-a, este dedicată comportamentelor pro-sociale și anti-sociale.

Imaginați-vă un profesor de psihologie care invită elevii să construiască liste de comportamente pro-sociale și anti-sociale, iar la final afișează rezultatele muncii elevilor pe pereții sălii de clasă.

Și imaginați-vă un scenariu în care în sala de clasă respectivă intră o persoană care reacționează urât când vede pe pereți listele comportamentelor anti-sociale identificate de elevi (perfid, duplicitar, oportunist, demagog, sadic, crud etc.), care reclamă directorului munca elevilor și a profesorului de psihologie, iar directorul îi cere profesorului să elimine materialele elevilor din sala de clasă. Argumentul persoanei este că la un pian există deopotrivă clape albe și negre, iar astfel, toate comportamentele, chiar și cele deviante, sunt justificate și necesare.

Nu este un scenariu care implică infractori și politicieni. Deși exemplul ne poate duce cu gândul la asta.

Este însă un exemplu didactic. Cazul real este mult mai șocant.

Cazul real nu vizează orele de psihologie, ci o activitate desfășurată de profesoara de științe socio-umane Gabriela Popescu, în cadrul programului “Școala altfel”, împreună cu elevii clasei a IX-a, clasa la care este dirigintă.

Este o activitate desfășurată în regim non-formal, așa cum profesoara a învățat să organizeze în urma participării la un curs acreditat de Ministerul Educației.

Tema activității, “profesorul bun vs profesorul rău”. Din nefericire, subiectul se întâlnește rar în agenda educației formale, o evalure a profesorilor de către beneficiari, părinți sau elevi, a fost constant blocată și subminată chiar de profesori, însă profesorii care nu se tem de percepțiile elevilor au libertatea ca în cadrul programului „Școala altfel” să abordeze și teme tabu. Cât de tabu ar putea fi tema evaluării cadrelor didactice, cât timp totul se decide în funcție de ea: concurența la licee, rezultatele școlare, piața meditațiilor, premiile la olimpiade, atractivitatea mediului școlar, decideți dumneavoastră.

Se pare că tema i-a atras pe elevii profesoarei. Contribuțiile lor, cât se poate de generoase, sunt materializate în figurine și în planșe completate după propria lor judecată. Toate materialele rezultate sunt folosite pentru a decora sala de clasă la finalul activității.

Nu există nimic supărător în aceste materiale, exceptând multe din descrierile profesorului rău, care, fie “țipă întotdeauna la ore”, fie „se supără dacă nu înțelegi de prima dată un lucru” (după părerea membrilor echipei Pijamalele), fie „consideră că nota 10 este doar pentru el”, fie „se folosește de violența verbală pentru a intimida” (după părerea membrilor echipei Haremul lui Tomiță!), fie „știe să jignească”, fie „întârzie la ore” (după cum reiese din textul echipei Pisicile albastre de Rusia), și exemplele ar putea continua.

Dacă cineva și-ar propune să valideze cumva percepțiile copiilor, probabil că ar descoperi că peste 95% dintre descrierile lor sunt conforme cu simțul comun. Dar, cine și-ar propune asta? De ce un exercițiu colectiv (fiind realizat pe grupe de elevi) de exprimare a percepțiilor asupra celor două categorii de profesori, ar trebui evaluat și validat în alte condiții decât discutând cu ei, analizând împreună, aflând argumentele și, eventual contraargumentele lor. Poate chiar și perspectiva dihotomică asupra calității profesorilor ar putea face obiectul unei interogări și ar servi ca temă unei dezbateri între elevi sau între profesori și elevi. Și totuși, un profesor s-a simțit ofensat când a văzut materialele realizate de elevi și a cerut conducerii liceului ca materialele respective să fie înlăturate de pe pereții sălii de clasă. Paradoxal, între descrierile profesorului rău, elevii niciunei grupe nu au cuprins și “devalorizarea muncii elevilor”, „cenzurarea dreptului elevului la opinie”, “incapacitatea de a învăța”, “lașitate”. Dar, cu ocazia aceasta descoperă însușiri suplimentare pe care, chiar dacă nu le mai afișează pe pereți, le vor reține în mințile și inimile lor. Pentru că ceea ce “profesorul rău” nu vrea să vadă, nu înseamnă că nu există. Și ceea ce „profesorul rău” nu știe este că poți să ștergi urmele profesorilor răi de pe pereți, dar nu le poți șterge urmele din sufletele celor care au nefasta neșansă de a nu-i putea refuza.

Nu trebuie să ne fie frică să recunoaștem. Chiar dacă statul providențial nu acceptă asta, cancelariile nu sunt chiar spații paradisiace. Mecanisme perverse de evaluare a calității muncii creează impresia că toți profesorii sunt perfecți. O impresie falsă. Cu cât vom renunța mai curând la mitul perfecțiunii tuturor profesorilor, cu atât vom da șanse mai mari sentimentelor de admirație și proceselor de învățare, de perfecționare, de adaptare, de asumare a aspirațiilor superioare și de angajare în scopul atingerii lor, și cu atât mai curând cancelariile vor fi igienizate de frică. De frica evaluării elevilor și părinților, de frica evaluării comunității. Până atunci, „profesorii buni” rămân idealurile copiilor, părinților și ale tuturor celor care interacționează vreodată cu școala, mai puțin ale „profesorilor răi”, care, după cum exemplul de mai sus o dovedește, nici nu vor să audă de ei.

Argumentul clapelor pianului, aplicat la situația concretă a profesorilor buni și răi, este aberant. Nu poți justifica necesitatea profesorilor agresori, violatori, traumatizanți doar pentru o estetică a complementarității. O școală fără valori este populată  cu profesori fără valori. Iar pentru profesorii fără valori, eroii și lașii, călăii și victimele, sfinții și torționarii sunt deopotrivă de necesari pentru societate, pentru că fără agresori, fără violatori, fără lași, fără victime și fără torționari, nu ar fi claviatura umană completă. Și, de parcă nu ar fi destul, profesorii fără valori, deși teoretizează acceptarea diversității în toate formele ei, chiar și imorale, se sperie când văd diversitatea pe pereții unei clase și acționează pentru a o ascunde.