ARIA, de Marin Lupșanu
Să intrăm în casele vieții noastre,
perechi să întrăm
asemeni cireșelor luminînd pe toarta amforei.
Tîmplă lîngă tîmplă ca boabele-n spic,
mînă în mînă
ca două semințe lăstărind
simultan din țărînă.
Sîngele tău furios ca un rîu tînăr
să-mi pornească roata inimii
focuri mari de înțelepciune
să vegheze-ntre noi toată viaţa.
Prunci sănătoși
să se rotească în jurul inimilor noastre,
inel după inel în oasele lor
şi tu luminînd în sufletul meu
ca o pîine zidită de vie-n cuptor.
Peste grijile zilnice
cu bătăile inimii să ne strigăm,
unde va fi apa mai mare
gindul meu viaduct va ţişni.
Rănile să mi le acoperi cu răsuflarea
cind voi veni din pădure învins,
să-mi veghezi somnul toată noaptea
ca o stea
numai spre ziuă să culegi cu sfiiciune
grijile prelinse pe timpla-mi.
Și-apoi
să adormi cu inima pe stînca pieptului meu
precum Luna pe muchia dealului.
FĂINA DE SĂRBĂTORI, de Marin Lupșanu
Avea ceva
din arta ninsorii de-a se așterne pe pleoapele lungi
Mica noastră fermă de păsări,
Hercule dulăul fabulos lătrînd în rafale
şi chiciura de pe culmea de rufe
erau bogățiile noastre
pe care le îngrijeam dimineața și le iubeam.
În pulovăr şi cu fularul ei la gît
invingeam buturugi. Era în decembrie
vremea căruțașilor cu cărbuni
cînd flăcările se încaieră între ele
şi-n ogrăzi zăpezile sînt roșii.
Prin fereastra aburită glasul ei
precum clopotul mic al bisericii lumina :
– Vino, pîinea-i prăjită şi vinul s-a fiert!
Seara,
în bucătăria de iarnă
cu duşumele groase ca blana de urs,
ne așezam la vise :
ea pătrundea tainele făinii răcoroase
eu cu inima luminam cîntecul ce-l întemeia.
EXPOZIȚIE DE PICTURA, de Marin Lupșanu
De răsuflarea pădurilor în decembrie
se abureşte cerul
neguri mari învăluie cîmpia pînă la suflet.
În grajduri vechi cu şindrila delirînd de bătrînețe
cu păienjenișuri înzăpezite pe podini
bivoli greoi rumegă leneşi
luminîndu-se între ei cu frunți înstelate:
în magazia de scînduri
se zbate vara în boabele mari
ca o țărancă tînără în brațele zburătorului
din poezia veacului trecut.
Ninge enorm şi săniile au rătăcit drumurile
urcînd de-a dreptu-n văzduh
doar păstorii împlătoșați în sarici cît nourii
ies din munți, solemn, precum zeii din Olimp.
In pădurile adinci casa noastră din bîrne
e o expoziție de pictură.
Hai afară să cîntăm
pină se aprind stelele de la făclia imnului nostru
PENELOPA, de Marin Lupșanu
De cînd mă gîndesc la tine
ți s-a rotunjit inima
ca o piatră şlefuită de rîul tînăr.
Dobor brazi cu securea
şi-mi trosnesc plămînii de sănătate
în aerul pur de pădure
printre bărbaţii cu aspru limbaj.
În cabana din vale, toată noaptea,
Gary Snyder îmi luminează sufletul
așa cum stau ghemuit
pe cufărul meu soldățesc doldora
de cărţi.
Moldovenii fac glume pe seama
femeilor tatuate pe braţe,
fumează şi rîd zgomotos;
simbăta coboară în sate
grei de bani şi de doruri.
Tu scrie-mi şi spune-mi ce face cîmpial
trimite-mi cămaşa
pe care o moştenim de la părinţi
e frig în munte și-o să vină ninsoare.
BASORELIEF DE PRIMĂVARĂ, de Marin Lupșanu
Frumoasă ca o sclavă
iluminînd cortul regelui pe cîmpul de luptă
cade primăvara peste sat vindecîndu-ne rănile.
Ape rezezi cară leşul iernii la vale
bucătăria de vară
bîzîie ca musca-n capcana păianjenului
mieii calzi aburesc halele reci
şi dacă liliacul de plastic se sinucide-n balcon
navetiştii se risipesc asemeni furnicilor
după zilnica pîine.
Doar ţăranii plîng în orașe plîns ţărănesc
şi lacrimile se-ntorc pe jos în sate
strălucind in bătaia soarelui
ca un pîle de zeite goale pe cîmp.
URSA MARE, de Marin Lupșanu
Case ţărăneşti ca nişte fluturi albi
agonizînd sub mărturia lunii
printre ierburi înrourate cu pieptul dezgolit
prin hățișul de raze luminînd
ca un bătrîn pădurar uitat de lume
în cabana sa de la marginea veacului.
Sate românești
mari constelații de case albe ca laptele
… cu acoperișe roșii de țiglă,
case de lemn cu temelia de piatră
şi turla împlîntată-n văzduh
tot atît cît în pămînt
fără odihnă coboară pădurile.
Sate româneşti – mari încăperi de culcare
in care dorm țăranii oraşelor
navetiştii cu mașina de patru
cînd crapă de tot întunericul,
navetiştii cu trenul de unsprezece noaptea
atipind, între două halte,
cu gurile deschise ca țevile de tun.
MAREA CĂLĂTORIE, de Marin Lupșanu
Spre care lumi se duc țăranii
de ies aşa tăcuţi din sate
şi trenurile obosesc şi intră-n cîmp pînă la piept?
Vine cîmpia ca un val şi le înghite casele
unde s-au iubit ei şi au plîns
şi-au împărțit grijile pînă noaptea tîrziu
numărîndu-le ca pe galbeni.
Vine cîmpia și trage satul dintr-o răsuflare
încît primăvara
bucurii vor încolți în acest colț de lume
sau tristeți
după cum au fost ei de bogați la suflet
după cum au iubit viaţa.
Se duc țăranii dar le rămîn temeliile numelui
în pămînt ca buturugile,
zadarnic îi strigă cîmpia incendiată în maci
se duc țăranii cu lumea lor îndesată-n desagi.
PILITURA DE FIER, de Marin Lupșanu
Spre sud in cimpia părinţilor noştri
sentimentele se desăvîrşesc,
soarele
se mărturiseşte în catedrala salcimilor
şi ploiie făgăduiesc viață puternică.
Trebuie să fii tinăr şi să gîndeşti sănătos
cind iarba va învia
şi peste satul mărunt năpraznic va lumina.
Orăşenii veniţi simbătă seara la ţară
zac zdrobiţi de aerul tare ca de opium
sub mărturia lunii pilpiind în pîntecul norilor
ca-ntr-un tablou medieval
cu oştiri odihnindu-se înainte de luptă.
Pamintul inverzit tulbură lumea,
ráváşeşte sufletul oraşului obosit
de grijile zilnice,
c-un tunet de miresme sparge vazduhul
îndulcind somnul copiilor prin parcuri,
Satul vegheat de bătrîni toată noaptea
luminează istoria pe dinăuntru
in vreme ce pe cîmpul dintre oraşe
fulgerînd ca un roi de albine
cade pilitura de fier
PLÎNGEREA MEA CATRE MARIN PREDA, de Marin Lupșanu
Cu bătăile inimii
imping miresmele cimpului către tine,
spicele țin văzduhul pe frunte
şi soarele se apleacă asupra cimpiei
precum maica asupra copilăriei mele.
S-a copt grîul şi intră în sate
ca Mihai Viteazul în Alba Iulia.
Pe cîmpuri mişună zeii telurici
şi ţăranii umblă luminoşi prin istorie.
de parcă-n loc de inimi ar avea
cuptoare mari în care coacem pîini.
Un sentiment de iubire puternică
îmi sfarmă pieptul,
o sămînță zboară năprasnic spre mine
şi luminează vîlceaua în care-ți scriu
pe propria-mi inimă cu un spic de griu.
Cuvintele mele sînt ca albinele
plecate în cimp cu noaptea-n cap.
A căzut Luna în lan
şi n-o mai găsim prin boabele mari,
maica mea s-a rătăcit în fagurii pîinii,
tata şi-a scos inima din piept
şi-a zvirlit-o pe cer să-i lumineze
cărările.
Ai grijă te rog, ai grijă
cind vei fringe pîinea cea dulce și nouă
o să-ți cadă pe masa împovărată de manuscrise
un cîntec înălțător de dropie
o cîmpie imensă închisă-ntr-o boabă de rouă
şi
spune-ne odată cum e acolo la zei.
VARA, de Marin Lupșanu
Stă zeul tînăr la cîrma corăbiei
e vară,
soarele fulgeră-n mînji, în ierburi, în fructe
du-te gîndule tînăr și aprig, du-te!
Urcă ciocîrliile-n văzduh
şi nu se mai întorc niciodată
ca o binecuvîntare
cade polenul cîntecelor peste lume.
În lan combinele horesc
asemeni păsărilor în fața marilor călătorii
deasupra cîmpiilor înflăcărate.
Linişti grele
planează peste satul tocit de greieri,
ierburi înalte cu pleoapele roșii
tin soarele tînăr la piept,
fructele ies calm din platoșa cămășii.
Du-te gîndule tînăr pe plaiurile mari
cu miresme sfințite
cu stele adînci răsărind din pămînt
acolo unde spicele împing orizontul cu pieptul
spre cerul, albastrul, înaltul
du-te suflete de poet, du-te
dinspre oraş vine asfaltul.
CIOBAN DIN CARPAŢI, de Marin Lupșanu
Bunicul care a strîns două războaie de gît
şi-a fost în Tatra și-a avut timp să-nveţe rusește-
a trăit nouăzeci și nouă de ani
şi n-a văzut Bucureştiul.
EPOS AUTUMNAL, de Marin Lupșanu
O catedrală de viespi aurii
pare satul
cu acoperişe roşii de țiglă iluminînd
ca un pumn de cireșe în poala bunicii;
o inimă veche ascunsă-ntre dealuri
mocnind sub blinda, dulcea lumină autumnală.
Coline vinete bat din aripi greoi,
ierburi răzleţe susură dorul morţii
acum poţi atinge cu sufletul soarele blind
scurs deasupra pădurilor la orizont
ca o înjunghietură
ca un taur mîndru şi tînăr răpus în arenă.
Acum trec peste cîmpuri
copilele toamnei cu părul vilvoi
plingind toată noaptea pînă spre ziuă
cînd răsare luceafărul
ingindurat ca un cosas cînd i se rupe coasa
in inima cimpului.
Scene de vinătoare
cum numai pe vechile stampe mai poţi vedea
luminează colinele pină-n adînc
atit de puternic încît izvorul din vale
are chipul unui căprior ucis.
Din cochilia satului
pleacă fiii ţăranilor spre academiile lumii
numai eu rămîn în casa părintească
să-mi scriu cărţile pe propria-mi inimă.
CÎMPIE, de Marin Lupșanu
Cum vii spre oraș
îți zăresc la-nceput cumpăna fîntînilor
ca unei corăbii catargul
apoi
clopotniţa plopilor alergînd de-a lungul şoselei,
baloții de fîn zidiți în piramide egiptene
în incinta depozitului de furaje
cu sîrmă ghimpată îmrejmuit
și, de bună seamă,
păienjenişul rețelei electrice
cu mari cuiburi de berze
îmbobocite în creştetul stîlpilor de beton
Dacă mă uit bine
văd gura spuzită a morilor de porumb,
pisica lunecînd spre porumbeii vecinului
și mărășeștile tatei cuibărite la subțioara teracote-
Dar tu, ca un tren înțesat de țărani,
intri-n orașe imperturbabil
mîngîind fruntea încinsă a furnalelor și răcorind-o,
alegindu-le fumul în șuvițe subțiri
ca unei mirese părul în fața oglinzii;
dai o fugă prin librării
numai apoi te întinzi pe taraba piețelor
sub privirea blîndă și generoasă a voievozilor
coborînd de pe ziduri şi sărutîndu-ți
mîna albă în caşmiruri pitită
precum soarele, iarna, în ochii țăranilor.
FOCURI, de Marin Lupșanu
A nins la munte,
răceala cade în stoluri pe satele cîmpiei
și geniile toamnei se ivesc pe cîmpuri.
Lumini tari se-nvolbură în semn de rămas bun
începe epoca ierburilor tămăduitoare
și a lecturilor –
icoanele anului luminează pe rînd
cu sfiiciune și îndîrjire.
Care cu lemne sfîrtecă satul,
trec păstorii în sarici ude duhnind a rachiu
fără ploile acestea mărunte de toamnă
ți-e sufletul sărac precum o țară fără străbuni.
Pe coline scapără ultimele munci,
satul se stringe în sine
şi vîntul dă buzna-n cîmpie
asprindu-i sufletul şi sentimentele.
Astfel cade vremea rece la noi
tristeţi de preţ îngroapă țăranii pe cîmp
să le urle lupii oată iarna
să ardă focuri ispititoare deasupra lor.
Din iubire şi înțelepciune
se aprind focuri sacre în case de lut,
dogoreşte pămîntul de puterea muncilor
de peste an,
tihna pîlpîie în cămara de fructe
în vreme ce viscolul îşi face de cap
pe maidanul şcolii primare.
Asta-i vremea socotelilor la țară,
pe sufletul țăranului ca pe pîrtie
trec săniile vieții troienite de griji.
SALCÎMUL TRAGIC, de Marin Lupșanu
A asfințit bunicul
şi o dată cu el jumătate din copilăria mea.
Iată-i luleaua fumegînd
ca o locomotivă cu aburi interbelică
abandonată la marginea lanului de floarea-soarelui
unde apicultorii şi-au creat republica lor.
Iată-i ochelarii prin care se vede și-acum
lumea reală
bunicul isprăvindu-şi treaba şi certîndu-se cu bunica
norii lui grigorescu planînd pe cerul verii
limpezindu-ți sufletul și luminîndu-l
idila mătușii tale cu neamțu-n porumb
îmbătrînitele biserici
sprijinindu-se în cîntecul clopotelor vechi
duminica în cămașă albă stropită cu bere
dar mai ales nucul expresiv şi profund
aducînd de la mari depărtări vești
tari ca alcoolul precum scrisorile de pe front
şi iată-mă pe mine vînzînd ouă de prepeliţă
în Piața Amzei.
ȚĂRAN MURIND, de Marin Lupșanu
(detaliu)
Lacrima prăbuşindu-se-n ţărînă
cu acel zgomot care se aude
cînd elefantul bătrîn
de bunăvoie pică-n prăpastie
şi pulberea ce se ridică ameninţător peste lume
ca ciuperca unei bombe atomice.
ULCICA DE LUT, de Marin Lupșanu
Ca bătătura în jurul casei natale
in podul căreia morții și șobolanii
hodorogesc vase neumblate doldora de liniști
pînă se trage cortina şi apar zorii
împleticindu-se asemeni chefliilor
cu viața mototolită în buzunarul de la piept
şi ziua trece ca albina
și cade seara toropită ca şorțul mamei
de-mi zvicnesc tîmplele cred că inima mea
nu-i decît o ulcică de lut pentru tata
pe care-l suduie bunicul în tindă
certîndu-l că l-a îmbrăcat ca de sărbătoare
încît nu-l recunoaşte nimeni – acolo-
că bunica încă n-a ajuns la el
eu mîncare și tutun ca pe vremea secerișului
cînd doar roua i-o lua înainte
că salcîmul din grădină și-a pierdut minţile
de vreme ce înfloreşte în adîncul pămîntului
că soarele-i un cal roib din care rup porcii colectivului
că cerul cu stele nu-i cerul cu stele
ci basmaua-nflorată pentru care în tinereţe
a bătut cale de şapte poște s-o cumpere
şi mă cuprinde spaima la gîndul
că și tata va sta toată ziua ascuns ca șarpele casei
şi eu îl voi primi seara în prag
îngăimînd cuvinte fără noimă
iar el se va întoarce repede la necazurile lui
nu din cauza tăgăduirii mele
ci din teamă să nu-și frîngă gîtul
vreo vită rătăcită în mormîntul rămas singur
– aşadar
cum sînt eu acum
–
ca bătătura în jurul casei natale
așa stai tu de gîtul meu singurătate, singurătate,
singurătate…
LAN DE PORUMB, de Marin Lupșanu
Acolo unde se ascund muierile cînd afumă mîncarea
şi rămîn iepurii în două picioare ca trăsniți
cînd îi izbeşte lumina albă a pulpelor de țărancă
tînără, pitită-n mohor ca inima-n piept,
acolo unde ciocîrlia are chip de cîntec, aşa cum
nu-i decît sunet, vara, în albastrul insolit
şi soarele e ceaunul aburind de mămăligă
turboreactorul
pe care-l punea bunica-n cap să-i scoată frigul din oase
şi mătasea împletită în cosițe lungi
dă păpușilor o splendoare sălbatică
de nu-ți vine să te mai întorci în sat
să vezi bătrînii la ușa dispensarului ca la uşa bisericii
cerşind un dram din sănătatea anilor trecuţi
acolo, de cîte ori revin, îi zăresc pe toți ai mei
stînd, aşa, ghemuiți ca lacrimile-n ochi
ori ca firimiturile în traista cu mîncare
uitată seara la capul locului
de țăranul orbit de grijile zilei.
BUNICA, de Marin Lupșanu
Sperietoare în mijlocul bostănii
să-și justifice existența.
Pînă la copilărie calea era prea lungă
şi ciulinii grei s-ar fi prins de ciorapii de lînă
asemeni algelor de corăbii
de-ar fi cutezat să se întoarcă.
Mai mult de-atît: găleata de la fîntîna cu cumpănă
care marca jumătatea drumului
aşa cum eu sînt o troiţă între durerile şi bucuriile mele,
o furase morții sau viii nu se mai știe,
aşa că a mers tot înainte, în sine adică
şi deodată furnicile nu mai pregetau
cu treburile (care, în astfel de clipe,
se ivesc aidoma ciupercilor după ploaie).
Amintirea ei pentru mine acum
e cîinele uitat fără apă în soare
de ţăranul care doarme beat în colibă
şi muşte verzi îi cîntă deasupra gurii
ca deasupra pepenilor crăpați- vara.
CÎMPIE, de Marin Lupșanu
poetului Ion Gheorghe
Te-am iubit cîmpie cu naivitatea cu care
copilul îşi strecoară fruntea sub rochia mamei
te-am iubit cîmpie cu movile asemănătoare
sînilor cruzi de adolescentă
te-am iubit cu duşmănia cu care
gemenii îndrăgesc una şi aceeaşi fată
pe sub ascuns te-am iubit rîvnindu-ți frumusețea
utopică precum soarele pentru condamnatul la ocnă
te-am iubit cînd alţii te-au vândut
cînd doar vrăbiile şi ciorile benchetuiau
pe spinarea ta imensă de bivol bătrîn
te-am iubit blestemîndu-te, te-am urît
cînd scăpăra sapa-n pămîntul arid
şi-mi ardeau tălpile mai tare ca sudălmile tatei
cînd soarele era o albină enormă încît mi se părea
că orăşenii te petrec dincolo de orizont
că mîinile lor lunecă pe obrazul tău
niciodată fardat niciodată altfel
decît ori roşu de bucurie sinceră ori alb ca varul
cînd vestea accidentării bărbatului sănătos tun
străpunge pieptul femeii rămasă acasă
te-am iubit cîmpie cu luna prinsă-n păr
cu picioare frumoase
peste care n-ai tras ciorapi fosforescenți de mătase
cîmpie cu privirea ruşinoasă a fetei de ţară
care naşte din flori ascunzîndu-și fața plînsă
în palme crăpate de femeie umilă ce deretică la
casele mari
te-am iubit cu patimă ca pe-o văduvă de război
căreia camarazii celui neîntors şi uitat de lume
îi dau tîrcoale cu îndîrjire pînă şi-n somn
te-am iubit cîmpie ieşind de sub ploile mari
curată precum țărăncile-n noaptea-nvierii
te-am iubit simplu ca pe-o bătrînă
care s-a făcut stană de piatră la mormintul fiului ei.
PRIVELIȘTE, de Marin Lupșanu
E sîmbătă și s-au dat banii pe şantier
din orășelul agricol închiriat de țînțari
medicii plictisiți urcă-n grabă la munte,
inginerii, cu strugurii sîngerînd în sacoșe obişnuite cu
greul
cad în gara Obor ca lăcustele-n lan
numai învățătorii, luminînd blînd, se retrag în satele
clipocind în jurul oraşului cu blocuri tip
asemeni mărgelelor la gîtul fetei sărace.
Satele lor care mai mari care mai mici
care-n puterea vieții care-n ceasul din urmă
răcorindu-şi fruntea cu evantaie subțiri de salcîmi
ce dorm toată noaptea-n picioare,
sate cu trotuare şi boltă de viță
sub care părinții sorb cafeaua
cu acea stîngăcie proprie orăşeanului
care taie pasărea-n baie.
Aşezări bătrîneşti cu odăi reci în care coada
şoricelului delirează pe coli albastre de-un leu
unde somnul adînc e întrerupt la gîndul
că apa a rămas deschisă-n garsoniera ştrangulată de
căldură
la poalele căreia autoservirea cu mincăruri ieftine,
bucătărese roşii şi bere veche –
priveşte ca prin ceață muncitorii întinşi pe iarbă
făcînd pariuri pentru meciul de mîine
cînd străzile oraşului vor rămîne pustii pentru o orá-
două
timp în care fluturii se așează pe asfalt,
vînzătorul de lozuri se ceartă cu vînzătorul de seminte,
taximetriştii ațipesc cu radioul deschis
iar chelnerii, în speranța unui costum nou de haine,
îşi freacă mîinile a nerăbdare.
*
* *
Vei muri şi tu
electrocutat de văzduhul fără seamăn
al unui iulie delirant
în care murele îşi dau duhul prin miriști
în care furtuni călduroase, fără rușine,
îşi pun poalele-n cap în mijlocul drumului
luînd mințile bărbaților care scaldă caii
la rîu,
amețindu-i pentru multă vreme
cum nu i-a amețit niciodată rachiul
băut seara pe marginea șanțului
sub becul în care
– pînă să-l spargă un puști ingenios
fluturii naivi credeau cu îndîrjirea
săracilor în colectivă prin anii ’60
adică
aşa cum credeți voi în moartea mea
şi-n acest cîntec cu venele tăiate peste lume.
PĂDURE, de Marin Lupșanu
În fața ta îmi bate inima atît de puternic
încît aerul din jurul meu vălurește în cercuri concentrice
pînă departe la orizont unde se termină brusc lumea
ca viața păsării împușcată în zbor
pe sub frunte trec gînduri
cine le zăreşte le asemuie fără să vrea
cu-o flotă de corăbii cum cred că erau în vechime
marile călătorii după mirodenii și aur.
Pădure, pentru tine trăiesc pînă la epuizare
și imaginea ta îmi rămîne-n închipuire
tot atît de rară cum e clipa ce de veacuri desparte
fără suferință lăuntrică viața de moarte.
NUCII, de Marin Lupșanu
Mi se părea
că trag tot cerul în piept
nucii
în jurul cărora aerul era negricios
ca fetele oamenilor din cîmpie
sub frunțile cărora
se cristalizau gîndurile
ori de câte ori făceau imprudența
să se odihnească
în aerul răcoros ca de peşteră
pe pămîntul sterp de sub ei
unde de obicei vitele rumegă-n tihnă
pînă cad în extaz
păsările ciugulesc boabe aurii din bălegar
și simți cum treci în nefire
încît nu te mai miri
că oamenii cu nuci în grădini
sînt cei mai puternici și mai bogați din împrejurimi.
OGLINDA RETROVIZOARE, de Marin Lupșanu
Nu știu dacă s-ar mai găsi rămăşiţele
copilăriei mele prin pădurile lumii
acum cînd cobor de pe baricada marilor orașe
numite Walt Whitman, Esenin, Rimbaud
și simt ceva asemănător
cu spaima ce-l cuprindea pe bunicul
în nopțile lungi de iarnă cînd îşi socotea
contingentul
şi sînt orb şi mă duce Luna de mînă.
Oh, copilărie prădată de furnici
ca un fruct prăbuşit cu fața-n ţărînă
CIREȘE DE MAI, de Marin Lupșanu
În grădina cireşilor…
şi cireșe fulgerînd în prăbuşire asemeni stelelor căzătoare
te tulburi ca-n fața unei femei frumoase
care nu s-a îndepărtat de propriu-i bărbat
mai mult decît fructul de floare,
care-ți strivește sub pleoape gîndul nemărturisit
şi cazi în măreția tristeții
deşi
te înseninezi – luminiş de pădure –
despre care numai vînătorii istorisesc
seara la focul în fața căruia Luna tremură de mînie
ca o cireașă la urechea doamnei bătrîne.
DIMINEAȚA, de Marin Lupșanu
Doarme cimpia cu capul sub aripă,
se ridică zorii
ca vrăbiile din colbul drumului.
La rădăcinile crucilor focuri antice se aprind,
cîinii se întorc acasă cu capetele sparte,
femeile necredincioase țin ochii-n jos
ca iarba pe care au dormit bețivii.
Mărire ţie, soare
care îmi zvinți visele prelinse pe tîmplă
acum cînd berzele vin în picaj deasupra cimpiei
şi inima-mi bate de parcă-ar fi aprilie
cînd explodează ceapa
în podul caselor ţărăneşti.
PLOAIE DE VARĂ, de Marin Lupșanu
(studiu)
Iulie cu pulpe dogoritoare de femeie tînără,
pădurile voalîndu-se în depărtări
şi norii albi fremătînd ca fluturii
deasupra cîmpiei
prevestind, cu mari sunete de orgă,
ploile repezi de vară
din îmbrăţişarea cărora satele ies curate
ca lebedele înălțînd gîturi strălucitoare-n văzduhul
sprijint pe viaductul curcubeului
sub care flutură sfera verde-a cîmpiei
ca o eşarfă vaporoasă la gîtul adolescentei
iar soarele, privit cu un ochi de păsările
adăpostite sub o Dacie poposită pe buturugi,
mușcînd din norul solitar seamănă leit
cu țîncul savurîndu-şi codru de pîine,
bălăcindu-şi picioarele în apa caldă
a şanţurilor străjuite de cartofi,
şi nemaicontenind să privească cerul albastru
asemănător cu dragostea de viaţă
care te-ncearcă dimineaţa cînd deschizi fereastra
și aerul tare te izbeşte cu barda în piept.
CUIBUL DE PREPELIȚĂ, de Marin Lupșanu
Corul florilor de mușețel căzut în extaz
in cabinetul de limba română
unde Caragiale priveşte ironic
femeia de servici hrănind viermii de mătase
cu frunza duzilor de la şosea
unde sporovăiesc ţăranii călări pe butelii
pînă seara tîrziu
unde şotronul gravat pe asfalt
strigă numele copilului cu ciuf auriu
cînd trece învăţătoarea tînără
ca o ploaie răcoroasă de vară
de renaște iarba printre dalele școlii vechi
cu pîntecele pline de semințele cîmpului
cu ferestrele larg deschise de-i vezi inima hodorogită
înfășată-n mai multe vopseluri
ca o epocă zugrăvită de pictori ilustri
declanşînd filmul cu episoade nostalgice:
cojile de nuci, fata popii,
moneda furată din vitrina numismatică,
mirosul uluitor de var proaspăt şi cerneală
tipografică
în faţa cărora inima mea
e un cuib de prepelită într-un lan cotropit de combine.
CÎINELE, de Marin Lupșanu
N-a purtat niciodată parfumate scrisori de amor
gravate cu mare grijă pe hîrtie roz
de cei cărora timpul le e de prisos,
n-a băut lapte din farfurii străvezii
cum e Luna deasupra zonelor industriale –
coaja de pîine o lua din zbor, înecîndu-se
–
şi stîrnind mîna stăpînului sub căruța căruia
pînă să fie vîndut cantonierului bătrîn
pe-o dublă de porumb mîncat de gărgăriţă
şi-a tocit unghiile pe șoselele naționale
umilit de copii cu pietre
şi lătrat în batjocură printre garduri
de te miri ce cățelandru plin de purici
ca bolta cerului de stele.
De cînd i-a tăiat acceleratul piciorul,
într-o dimineață pîcloasă de aburii grămezilor de
sfeclă
şi pînă să-l împuște ål de la paza contractuală, Vasile
(ajuns în pragul pensionării și sărbătorit de colegi)
urla la toate trenurile ce pendulau
prin halta de altfel destul de pustie
unde şi-acum îi agonizează ochii
ca două felinare de tren îndepărtîndu-se-n moarte.
FRACUL ROȘU, de Marin Lupșanu
S-a-ndepărtat vara de țărm
abia de-i mai poți întemeia chipul în gînd,
septembrie
cu poala plină de mere fierbinți
întrerupe susurul autocarelor cu suedezi
la poalele dealului pe coama căruia
case mărunte sar din stîncă-n stîncă
precum caprele negre
despre care ne vorbea învățătorul blajin
cu un fel de tristeţe-n priviri
şi ne ducea toamna-n pădurea de mesteceni
să-l ascultăm pe octombrie în frac roșu
declamînd poeme din Serghei Esenin.
SOARE NATAL, de Marin Lupșanu
Fără aceste grajduri albe
cu scări masive din brad cumpărat pe porumb
urcînd la podurile troienite
cu movile de semințe foșnind poale mătăsoase
şi iluminînd precum aurora boreală
încăperea imensă
de unde poți privi cerul prin țigla spartă
prin care pătrund vrăbiile satului,
fără fierăria pitită-ntre nuci
unde stă găleata spînzurată
ca o ciocîrlie de propriul cîntec
și apa e pururi cu sperlă deasupra,
fără copiii îngrijitoarei
cocoțați veșnic pe oborul vitelor
veşnic mirosind a lapte crud
şi purtînd aureola de muște pe creştet,
fără rachiul ascuns în cizmele de cauciuc
şi fără inginera frumoasă trecînd în șaretă
în vreme ce militarii vînînd-o cu privirea din la
săgetează văzduhul cu bonete aurii
soarele natal n-ar exista.
NARAȚIUNE, de Marin Lupșanu
Au intrat căprioarele-n sat
semn că se mărită fetele
şi-n urma lor în odăile albe
multă vreme va mocni melancolia
ca-n noiembrie cînd rămîn cîmpurile pustii
şi cerul se cască deasupra
de mă îmbrăţişează teama din copilărie
cînd turba cîinele
şi tata îl omora cu sapa, în lanț,
în urletele de încurajare ale sătenilor
care răzbăteau pînă la mama
ascunsă din milă în vecini
aşa cum face și azi cînd înjunghiem porcul
şi-i vin fetele de sărbători întrebînd-o ce mai e nou
şi dacă la văduva de la marginea satului
mai vin luceferii noaptea.
MÎNA DE AUR, de Marin Lupșanu
Din hoitul verii răvășit prin ripi
rămas-au oase lungi, fosforescente,
schelete mari de vită de povară
prin bălării adînci iluminînd
cînd nouri grei se sprijină în bîte
peste cîmpii roșcate-n depărtări
şi cad poeții mari în rugăciuni:
hai toamnă
taie-ți venele şi zdrobeşte-ne
cu antichitatea lumii tale grecești!
ÎNTRE VIAȚĂ ȘI MOARTE, de Marin Lupșanu
Ca pe o ploaie mult invocată
la-mbrățișarea căreia cu țărîna – hrisoavele jură
bătrînii au murit împăcați
ca şi cum fiii veniți care dincotro
le-ar fi luminat căpătîiul topindu-se-n ei
ca lumînările,
ca pe o ploaie ce ține de viață și moarte
aşa te-am aşteptat eu pe tine
clipă rară de toamnă şi frumoasă
ca o femeie goală odihnindu-se în fotoliu
după ce dușul rece i-a mai îndulcit grijile zilnice.
DN 3, de Marin Lupșanu
Să priveşti cîmpia
din cabina călduroasă a unei maşini de ocazie
într-o zi ploioasă de octombrie
şi să vezi floarea-soarelui trăgîndu-și
tunica peticită pe umeri,
stejarul din mijlocul satului
(impozant ca un primar între alegători)
cu trei insigne crucificate pe piept :
„bufet sătesc” „mașină de tras lînă“ „apă
sălcie”
şi iarăși plopii cu pelerina descheiată-n vînt
plecîndu-și capul să treacă norul de două
spre satul unde
parii grădinilor îşi trag pe ochi
oale de lut cu floricele albastre
cum e şorțul bucătăresei de la grădinița
unde se termină ședințele comunale
la care te gîndeşti acum
cînd şoferul mătăhălos pe mîna căruia scrie BOX
claxonează nevestele tinere
care adună cămăși ispititoare
de pe culmea de rufe –
sub care freamătă un dulău ciobănesc.
PROVINCIE, de Marin Lupșanu
Monumentalitatea salcîmilor seara
cînd se rostuiesc toate în jur
şi lumina-i difuză ceva între viaţă şi moarte –
aerul pur de pădure împuşcată în tîmplă
cîntecul greierilor în secolul XX
şi munca nevestelor pînă tîrziu în bucătăriile mici
îți dau măreția și nostalgia acestor locuri
din mijlocul Bărăganului
unde oamenii se aseamănă între ei
–
după pofta cu care mănîncă pîinea şi roşiile
și se deosebesc după felul discret în care
pleacă din viață
ciudat asemeni stelelor dimineaţa.
HAVE A NICE DAY, de Marin Lupșanu
De ce te-ai îndepărtat tu de noi floare a soarelui
în care copilăria noastră întruchipa mirese
înmormîntîndu-le în fiecare toamnă cu mari alaiuri
şi bocete
în strigătul de bucurie al vînătorilor roșcovani
cînd cădeau prepelitele grele ca obuzele pe cîmp
şi la țară grădinile erau împrejmuite
numai cu bețe de floarea-soarelui
încît în fiecare dimineață astupam cu tata
rupturile făcute de cîinele vecinului, vecinul
pe care-l aud și acum cînd mă întorc acasă,
cu-o sticlă de ulei în sacoșa de-un leu,
dereticîndu-şi gardul şi blestemînd cîinele nostru.
MAHALA, de Marin Lupșanu
Se uită mama lung în urechile acului –
tata mîngîie vaca pe frunte întrebînd-o
de ce are privirile posace;
numără prunii puşi de el în grădină;
cîinele se-nvîrte-n juru-i
precum Luna în jurul Pămîntului.
Aşa cum stau ei la marginea vieții
ca mahalaua alipită de oraş
tot mai des i-aud vorbind
de bunicii plecați demult într-o lungă călătorie
şi-mi fulgeră-n minte
malul rîpos de unde adunam tufe
de pelin, în copilărie, să facă mama săpun.
Cît e ziua de mare stau tot unul lîngă altul
de zici că-s tineri căsătoriți
numai după-amiază ies la poartă
şi cu mîna streaşină la ochi
se tot uită-n lungul străzii de țară
de parcă-ar aștepta ceva inevitabil.
GHILOTINA, de Marin Lupșanu
Toamnă cu obloanele trase ca o prăvălie de ţară
în jurul căreia strălucese javrele satului;
dimineți reci cu obrazul roşu
şi tipătul rațelor sălbatice
ca o ghilotină deasupra capului meu
aşa cum stau şi-mi privesc chipul în cîmpie
precum viața se oglindeşte în moarte.
BUMERANG, de Marin Lupșanu
Dacă ai curajul să dărîmi cuibul de rîndunică
și ți se oprește respirația cînd puii muribunzi
îşi fac rugăciunea la picioarele tale
înseamnă că ești tot atît de laş
precum corabia ce iese în larg
numai în ceasurile de vreme bună,
înseamnă că mica ta victorie e o-nfrîngere de neui
şi-n zadar vei încerca să-i explici nepotului
de la oraş care plimbă javra prin curte
ca pe-o capră cu lapte
domnul inspector dus la odihnă-n odaia din față
și trezit de fanfara ciorilor care fac gargară
cu dude
tot nervos va fi cînd va citi-n ziarul local :
,,la-nceputul lunii Iulie însuși s-a aruncat
în fîntîna de la marginea satului.”
ODINIOARĂ, de Marin Lupșanu
Altădată mama povestea așa frumos
că pînă și morții veneau în casa noastră
în mijlocul bătăturii – cîinele —
la celălalt pol – Luna;
tata bea tutun liniştit
şi făcea proiecte primăvăratice,
deseori gospodari fără astîmpăr
descopereau în clăile cu fîn
ingeri ce rămîneau peste iarnă în sat.
Altădată ploua teribil toamna
şi noi coboram în noi înșine
dezgropîndu-ne sufletul şi contemplîndu-l.
WEEK-END, de Marin Lupșanu
îngrijim mormintele pe deal
stau amintirile-n noi cu capul în jos
ca liliecii în podul bisericii,
femeile pling, bărbații fumează,
preotul tînăr, în blugi, aleargă caprele
prin cimitirul tăiat în două
de meridianul retelei electrice;
e simbätă şi trec tăranii la moară
cu sacii leşinați în cărucioare de butelii,
pe deasupra casei părinteşti fulgeră pupăza
precum cometa Kohoutec,
iarba doarme pe pragul vechi,
vecinii au copii in oraşul cu parcuri
unde adolescentele cu viața legată la git
tin rachetele sub brat
asemeni bunicilor furcile rămase la muzeu
şi unde
vom pleca şi noi mîine în zori
intr-o,,Dacie” cumpărată de ocazie
de la măcelarul din colt.
TURTĂ DULCE, de Marin Lupșanu
Numai tu, care simți frigul mărului roşu
înțelegi de ce întîrzie educatoarea tînără
la cușca leului suplu
şi şoimii stau ciorchine pe toneta cu vată de zahăr
ca pe-un hoit
şi vînzătorul roșcovan
zîmbeşte ironic prin fumul de Kent
numai tu, care ai sufletul tare
ca pămîntul din jurul blocului nou construit
înțelegi de ce plînge adolescenta în parc
şi-n urma țigăncilor grase cu tomberonul
rămîne poezia
ca o pungă cu bani în mijlocul drumului
dintr-o epocă nu prea îndepărtată
pe care o păstrezi cu sfinţenie-n suflet.
LUNA, de Marin Lupșanu
Pînă mai ieri cu trena luminoasă de vise
prin aerul pur de pădure
cu munţii de gît.
Iat-o,
in rochia-i ieftină și mototolită
cu sufletul răvășit
ca o poiană-n care s-au iubit zimbrii,
în mijlocul străzii umede
așteptînd
doar, doar îi va deschide portiera
un domn bine în costum impecabil
iat-o cum o fluieră băieții de pe cisternă
oferindu-i un loc pe canapeaua murdară,
strigînd-o pe numele ei din sat
cînd trecea cu munții de gît
şi ei puneau rămăşaguri pe sub ascuns.
Iat-o hoinărind toată noaptea
cu ochii înrămaţi în cearcăne
furişîndu-se prin ganguri
cînd trece paznicul beznei cu cîinele lup.
LOZ ÎN PLIC, de Marin Lupșanu
Pe străzile înguste ale orașului
noiembrie
scuipă ca un bolnav de silicoză.
Aşa cum stau în mansardă
cu propria inimă-n mîini
de parc-aș citi o carte de învățătură
aştept
aproape de cerul cu stele mărunte
precum pietrișul din fața unei gări de provincie
prin care trec trenuri cu cărbuni la vale –
și urcă, tuşind zgomotos, trenuri cu porumb
aştept
aproape de țăranii care mănîncă mici
la grătarul din colt,
ținînd strîns coşeriile între genunchi
aştept primăvara
ca un bătrîn neputincios moartea.
GRIUL ASPRU, de Marin Lupșanu
Abordat vehement în şedinţe
grîul îşi vede de treabă pe cîmp
(cu acea simplitate cu care
țăranul fluieră în timp ce munceşte)
uluind lumea cu felul său de-a fi
aspru-n pămîntul arid
sub cerul înalt din care cad ciocîrliile
ca meteoriții,
sub soarele torid şi enorm
cît ochiul unui bou înjunghiat la bătrînețe
cînd nimeni nu mai are nevoie de viața lui
monumentală ca o mirişte-n flăcări.
ULUITOAREA DESPĂRŢIRE, de Marin Lupșanu
Deasupra fostelor sate vin porumbeii şi plîng.
Stelele spun că noaptea cîmpia dă cu bobii
şi că la mari depărtări de aici
oraşele stau cu aripile lăsate ca dropiile
halucinante de căldură. Se mai aude că
din abatorul modern a evadat încă o vită
spre ierburile imaginare ale Arcadiei
și că în rezervația de la etajul zece
voi: mamă și tată
vă simțiți atît de departe unul de altul.
ca uluitoarea despărțire a capului de trup.
FLASH, de Marin Lupșanu
În bucătăria de la etajul opt
copilul întinde paharul cu lapte
astrului legat cu-o fîșie albă la cap
şi-n timp ce femeia tînără
îşi sărută bărbatul întors de la
grijile zilnice
ceaiul din foaie de ceapă pregătit
-pentru bunicul ațipit la telejurnal-
dă-n foc.
COPIII CU VACILE
Bine ati venit, copii năstruşnici cu vaci domoale
ca dealurile subcarpatice! Haideți,
umpleți gurile verzi ale acestei cîmpii roșii
şi colinele și munții luminați-i cu lapte.
Tăbărîți șoselele naționale,
e destulă iarbă prin șanțuri
nu vă temeţi de bătrînii cu capre hîde
în istorie au și ei rostul lor.
Veniți, a dat chica la porumb
și crește iarba cu îndîrjire în lume,
hai, daţi dracului tenișii rupți
şi aprindeți miriştile cu tălpile voastre
lăsați vitele slobode,
jucați-vă de-a iepurii și vînătorii
din depărtări să vină pînă la vîrsta-mi
cămășile voastre fremătînd în vînt
oh, copii ai veacului mirosind obsedant
a lapte crud, a iarbă şi pămînt
vă iubesc şi cu bătăile inimii am să vă cînt.
LETOPISEȚ, de Marin Lupșanu
Cind vin țigăncile cu urzici
în ogrăzile cu zăpada rostuită la tulpina pomilor
şi gospodarii stau ca pe spini
atunci îmi pornesc eu solarul
fructiferi
ca odinioară Ulysse corabia spre Ithaca
fiindcă ardeii mi-au adus bani mai frumoși decît
poezia.
Toată vara am schimbat apa la păsări la orele două
cînd valsează ulii grațios în văzduh
şi sub umbrele lor hurducăind pe pămînt
precum trupurile învinșilor din spectacolele antice
cade iarba grea de tristeţe.
Toată vara am cumpărat motorină cu litru
cum am putut și eu – să fie bine la iarnă
–
cînd peste cîmpia Bărăganului bate vîntul
şi voi ceti poezie americană
iar acum fiindcă-i toamnă limpede de se vede prin ea
ca prin rochia fetei venită de la oraş
şi pătlăgelele luminează-n borcane
și-am scos sfecla și porcu-i sănătos în coteţ
ies şi eu cu nevasta la poartă să fim în rînd cu satul.
Lector: MIRCEA CIOBANU
Tehnoredactor : CONSTANŢA VULCĂNESCU
Apărut: 1984
Bun de tipar: 17.02.1984
Format 16/54 X 84.
Coli tipo: 4,5
Tiparul executat sub comanda nr. 856 Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918” Str. Grigore Alexandrescu 89-97, București, Republica Socialistă România
Lei 7,75
Dumitrel Toma 
1 comentariu