PELERINAJ LA OBÎRŞII

BASORELIEF DE PRIMĂVARĂ, de Marin Lupșanu

Stau arborii încătuşaţi în muguri
şi fiecare mugur e o pulberărie
din care zeii vor ieşi călări
ca patria să intre-n veşnicie.
Simburii-şi lasă zalele-n pămînt
se-aud boncăluind seminţele-n adîncuri
şi pe copilul care plînge-n mine.
1-aş împuşca cu pulberea din muguri.

MORȚII NOSTRI, de Marin Lupșanu

Crucificat pe coarnele plugului
talpa ţăranului a-ncoltit în adinc
prin tunelul oaselor sale de calcar
sevele ‘nvață zborul sub pămînt.
Zvirle soarele cu imense harpoane
în pieptu-i cit o biserică răstignită pe deal
şi cu cit se scufundă mai mult în tärinä
cu atit e mai sănătos, mai vital.
In fagurii pămîntului
la lumina radacinilor primordiale
işi zidesc mortii osemintele în cuptoare,
isi pun pe foc inimile sănătoase şi grave
intru vindecarea semintelor bolnave.

ŢĂRINA, de Marin Lupșanu

Doamne, aspri mai sînt ţăranii,
vulturii sau zeii s-au cuibărit în pieptul lor
asemeni pîinii în cuptor.
Esente puternice ale ţărînii, oameni duri,
ei sînt fiii soarelui şi sînt fii de păduri.
Rădăcini puternice le urcă-n inimi seve năprasnice,
pămîntul îi trage în sine şi-i zvirle afară
sub forma nervilor de primăvară.
Movile de pămînt sînt ţăranii, nesfîrşite coline
de pe care se-nnumără vulturii vieţii şi-ai morţii divine.
După datini miros cînd a făină cînd a răşină
dar toată viaţa lor ţăranii miros a ţărînă.

LA COASĂ, de Marin Lupșanu

In altarul unei vái răcoroase, dimineata, la coasă
cind pe coama dealului ca un pindar luceafarul stá
de paza.
Ierburi înalte cît umbra unui vultur zburind la amiază
şi macii pe dealuri pribegind ca nişte cai purpurii
pe care satul i-a zvirlit în gura toamnei de vii.
În altarul unei vãi răcoroase, acolo
unde pînă şi cîntul de pasăre prinde rádácini,
ţăranul tînăr, fratele mai mic al lui Apolo,
vine la sfirsitul fiecărei săptămîni
să-şi limpezească sufletul de freamátul oraşului.
Cosas cu singele fosnind de linişti
mirosul ierbii li umezeşte plămînii
ciuruiti de razele soarelui şi ale lunii.
In pivniţa unei väi cu iarbă laptoasă
să vii dimineaţa cu tine însuţi la coasă.

PRIN MĂRĂCINIŞUL VORBELOR ȚARĂNEŞTI, de Marin Lupșanu

Intre două înjuráturi tari ale tatei
– de crăpau zorii peste sat –
si sfaturile mamei,
viaţa curgea atît de liniştit
incit, uneori, auzeam ce gindesc morţii
bila vremea secerişului.

PĂRINȚII, de Marin Lupșanu

Cu piepturile troienite de albe cămăşi -părinții –
lemnari, fintinari cu teaca ochilor plină
de zei telurici şi de lumină.
Toamna pe cimpurile mari
tinind snopi de ceată în miini
buni părinţi cu piepturi albe cum sint fagurii din plini,
Ţărani aspri cu viata dar blajini cu ţărina
pe care o minglie cu sufletul nu cu mina.
Bărbați noduroşi ca teii fără poeţi
cu rădăcinile adînci cît istoria lumii,
fiecare inel un război, o răscoală,
moartea unui copil sau o ploaie viguroasă de vară.
Bărbaţi care la nevoie duc soarele-n spate
şi-l răstoarnă pe cîmpuri însămintate,
femei cu miinile înzăpezite de cocă.
Dacă nu dorm vara pe cimp
ţăranii se-mbolnăvesc, se sufocă.

HRAMUL MORILOR DE GRÎU, de Marin Lupșanu

Toamna la hramul morilor de grîu
cu pleoapele înzăpezite de făină
bătrînii satului sporăvăind
ca-n pîntecele florii o albină.
Bobul de grîu imens cît o cetate
țăranii tineri dezbrăcați pînă-n brîu
fiecare cu cîte-un grăunte în spate
toamna la hramul morilor de grîu.
Mirosul de pîine caldă înmiresmînd
cămara sufletului meu de țăran
din care ies şi mă-ndrept spre oraș
o singură dată pe an.
Niciodată n-am fost mai senin ca azi
se vede limpede cum aburii calzi
se ridică din palma fiecărui țăran
şi bobul de grîu imens cît o cetate
toamna la hramul morilor de grîu
cînd pîinea caldă umblă desculță prin sate.

FRÎNGEREA PÎINII, de Marin Lupșanu

(nostalgie)
,,Cind frîngi pîinea caldă pe masă
şi din ea țîşnesc ciocîrlii
ce sentiment îți luminează sufletul tată?”
„Fiul meu,
un plug de lemn dacă rămîne prea mult în brazdă
prinde rădăcini, învlăstăreşte
şi tu știi aceasta, altfel
n-ai iubi caii şi soarele cu atîta patimă,
nu ți-ar fi sîngele înmiresmat de miresmele cîmpului
şi-n pieptu-ți tînăr şi sănătos
n-ar pendula soarele ca o inimă.
„Tatăl meu,
cu patimă iubesc caii şi soarele
dar uite, la temelia copilăriei mele
țărîna umedă îmboboceşte, dă-n floare.”
„Ehei, fiul meu, părinții pe sub pămînt
dorm cu nostalgiile de gît.”

MUNTE ÎNVINS, de Marin Lupșanu

Tot mai rar usucă mama noastră țăranca
albe cămăşi de in pe cîte-o rază de soare
au plecat fiii cîmpiei spre munte
să-i măsoare puterile, să-l doboare.
Neam cîmpenesc care n-a văzut niciodată munții,
ţărani izbind cu privirea pieptul stîncii
în care stau vulturii înşurubați adînc
de parcă-n zbor ar smulge munții din pămînt.
Ca o gheară țîşneşte privirea din teacă
însîngerată revenind în matcă.
Pornesc țăranii motoarele brațelor vînjoase
ocolind muntele de jur împrejur,
îi smulg carnea izbindu-l peste oase
de se retrag izvoarele-n păduri.
Ouă de vultur venind rostogol
opresc din cînd în cînd cîte-un motor.
Învins, din toate puterile horcăie muntele,
poduri încordate vor înflori din măruntaiele sale
piatră lîngă piatră ca o cămaşă de zale.
Dezbracă ţăranii cămăşi albastre la rîu
fierbe apa dogorită de piepturile lor masive
în care zvicnesc inimi nituite în boabe de grîu.

MASACRUL SALCÎMILOR, de Marin Lupșanu

Plantaţii dulci la margine de sat
patriarhală gintă cu inima crudă
în care pluguri mari şi lucitoare
s-au înroșit de caznă şi de trudă.
De privirile mele viguroase
se sprijină salcîmii în cădere
o, zei telurici de-aş avea putere
le-aş azvîrli în inimi şi-n artere
sîngele meu de seve împovărat.
Din pămîntul negru se ridică
uleioase rădăcini și reci
ca niște șerpi ademeniți de lapte
cu nostalgie-n suflet să-i petreci.

REVOLUȚIA IERBII, de Marin Lupșanu

Şuvoaie repezi de iarbă inundă oraşele
noaptea cînd zeii telurici au mai multă putere
căci soarele pe care nu-l vedem
le curge în cascade prin artere.
Armatele ierbii cu spicele mari
cît nişte coifuri de biserici străbune
în care domnitorii s-au zidit
ca între dealuri luna cînd apune.
În miezul oraşului iarba îşi dă foc
ard sevele în galerii adînci
şi inimile noastre luminează
cu sîngele părinților în prunci.
Imperii sacre – semințele atlante
vin zgomotos cu dealuri mari în spate.

TRENUL CU O SINGURĂ ROATĂ, de Marin Lupșanu

Martor mi-e grîu-n floare și martor grîul copt
țăranii în orașe sînt păsări exilate
altfel n-ar hohoti cîmpiile imense
cînd trenuri lungi cît şerpii le şuieră pe spate.
Ar înghiți cîmpia dacă i-ar sta-n putere
şina de fier ce i-a pătruns în carne
ca trenurile pline de țărani
în cei mai buni poeți să se răstoarne.
Părinții noştri-n cîmp ca în arenă
le zvîrle soarele harpoane-n spate
plin de sudoarea unei vieți întregi
țăranul e mai greu ca o cetate.
Cînd scriu îmi intră trenuri în artere
sînt un tunel cît viața unui rîu
şi trenuri fără oameni ies din mine
ducînd către oraş boabe de grîu.
E adevăr tot ce am spus aici
martor mi-e grîu-n floare şi martor pîinea coaptă
sîngele meu este un tren divin
şi inima e singura lui roată.

ARHEOLOGIE, de Marin Lupșanu

Între mine şi tatăl meu, cîmpia,
inimile noastre sînt două roți dințate
pe funia sîngelui care aleargă-ntre noi
scoatem din vatra pămîntului sate.
Tragem cu putere cer în piept
o, inimile noastre în zale de sudoare
scripeţi scrîşnind sub greutate
de parcă tragem soarele din mare.
Răscolim cu sîngele pămîntul
numai de nu s-ar rupe funia-ntre noi
oboseala cuibărită-n tata
e o primăvară fără ploi.
Nu renasc ţăranii din propria cenuşă
ci direct din flăcări se înalță-n sîmburi
doamne, am scos atîtea sate din pămînt
c-a rămas cîmpia fără cîmpuri.

AUTUMNALA, de Marin Lupșanu

Cu pîntecele grele de mere dulci şi mari
prin sate de cîmpie căruțele de munte
şi căruțaşii simpli iluminînd de parcă
un stol de mere coapte le-ar fulgera sub frunte.
Şi-n urma lor se sinucide toamna
căruţe mari cît nişte mănăstiri
pe care dorul le întoarce acasă
şi viaţa le trimite prin străini.

PELERINAJ LA OBİRŞII, de Marin Lupșanu

Să intrăm în cămara cu fructe
în hrubele cu cartofi somnorosi
unde se schimbă caii poştalioanelor
grele de scrisori de la strămoşi.
Pe dealul cu tei înfloriți să mergem
pe cîmpurile mari înjunghiate de ploi
să ne vindecăm rănile în miresme
ca nişte soldaţi întorşi din război.
Unde-s fîntînile mai limpezi
şi rădăcinile văzduhului mai adînci
ca pe durabile mănăstiri din vechime
să-ntemeiem constelații de prunci.
Să urcăm în munții ce poartă în pintec
în loc de aur bătăliile sfinte
iluminînd istoria scrisă şi nescrisă
din văzduh pînă-n morminte.
Să călătorim, aşadar, cît mai departe
în noi înşine pînă-n adînc
asemeni țăranilor roind spre oraşe
cu cîmpuri mari de iarbă la oblînc.

VĂZDUHUL TELURIC

BARDA, de Marin Lupșanu

Cum încercați voi barda poeziei mele
cu sufletul o încercați
veţi muri
veţi muri cei care nu sînteţi adevărați.

RUSTICA, de Marin Lupșanu

Sufletu-mi tînăr
ca susurul locomotivei de Anul Nou
florile de mușețel împăcate cu soarta
salcîmul înflorit semănînd cu o paraşută deschisă
sub care rumegă nepăsătoare vaca
părinții imortalizați în tablouri
înjurăturile lui Esenin
şi melancolia cerului de toamnă
iată tot ce puteți vedea
cînd intrați în poezia mea
ca un ostaş obosit în satul natal.

TRIBUN, de Marin Lupșanu

Pedeapsa mea divină e să urc
realitatea sus pe nicovală
ca sub puterea poeziei mele
să iasă adevărul la iveală.
Dacă ară tata în poezia mea
bobul de grîu devine genial
şi ca să fiu mai bine înțeles
îmi scriu poemul călărind un deal.
Zeii telurici țin în mine sfat
cînd vulturii în muguri stau la pîndă
şi vine poezia către mine
ca un pumnal spre mieii de osîndă.
Cînd frîngeți pîinea versuri vor țîşni
țăranii ies din propria lor matcă
de-aceea sînt în poezie dur
ca adevărul aspru scos din teacă.

BRAZDĂ, de Marin Lupșanu

Pe cîmpuri mari voi trage brazdă
cu pana mea care-i un plug
să-mi cadă la genunchi orașul
să-i ard greşelile pe rug.
Şi prin semințe voi zbura
cu aripi mari cît două lunci
ca toți țăranii din oraşe
să se întoarcă-n sate prunci.
Și fete mari cu răsuflarea
să-mi vindece aripa frîntă
căci rostul meu în poezie
e de a trage brazdă-adîncă.
Un cer teluric speră-n mine
ca-ntr-o pedeapsă de la zei
căci am venit în poezie
să ard în flăcările ei.

CĂMAŞA DE IN, de Marin Lupșanu

Mi-ntind poemul la fereastra voastră
ca pe o rufă sacră, milenară
din care au ieşit solemn țăranii
asemeni soarelui din vară.
De la cămăşi de in la bluze albastre
realitatea curge ca un pod
pămîntule care mă ții în brațe
sînt ultimul țăran care dă-n rod.
Şi fructul meu va izbucni-n orașe
puneţi-mi poezia căpătîi
ca-n ea să curgă visurile voastre
mai pure ca zăpezile dintîi.
Eu știu ce gînd v-apasă și vă doare
cînd țărna de sub unghii dă în floare.

COLIND, de Marin Lupșanu

Oameni ai cîmpului, oameni divini
cu datinile-n inimi împlîntate
colindul vostru freamătă prin sate
precum statornicia în salcîmi.
Îmi aburiți cu sufletul fereastra
şi cîntul vostru fulgeră lumini
de parcă-n loc de inimi ați avea
cuptoare mari în care coacem pîini.
Eu vă primesc cu sîngele aprins
căci versurile mele dau în floare
precum țărîna ce-o păstrăm sub unghii
semn al statorniciei milenare.
De-atîta timp de cînd mă colindați
zăpada v-a ajuns pînă la brîu
prin crăpăturile palmei răsar
primele fire suave de grîu.

VATRĂ CU PIINI, de Marin Lupșanu

Poezia mea tine de foame
(inteligența trece prin stomac ?)
Marin Lupşanu inima ta este
văzduhu-ntemniţat în flori de mac.
Tu n-ai avut nicicînd un teanc de sute
la țară se trăieşte din miresme
şi versurile tale par a fi
diavoli eternizînd catapetesme.
Iubeşte-n tihnă caii purpurii
satul natal cu creştetul în stele
că-n arborele vieții ce va fi
poemele vor genera inele.
Şi frînge pîinea poeziei tale
să intre adevăru-n catedrale.

GRÎU RĂSĂRIND, de Marin Lupșanu

Grîule ajută-mă să scriu un poem frumos
ca un cal înjunghiat, ca o stea cu coadă
grîule, grîule care stai
toată iarna descult în zăpadă.
Să intru-n redacţii c-un car cu fin
să-i înspăimînt pe maeştri
rostogolind pe mese poemul
scris pe cămaşa unui salcim.
Ajută-mă să scriu un poem frumos
ca o leoaică rănită
care-şi bea singură singele
să-i fie laptele cald pentru pui.
Ajută-mă şi îți voi da
inima mea cu aripi şi roate
griule, griule care mori
spre a veni mai puternic din moarte.

CALUL SĂLBATIC, de Marin Lupșanu

Tatăl meu a dormit cu mînjii pe cîmp
şi doar cu luceferii se lua la trîntă
căci mama era frumoasă şi tata voinic
cît văzduhul în zilele de nuntă.
Eu îmi scot inima din piept cu sfiiciune
să intre soarele cu putere în mine
cine trece prin satul în care scriu
va fi tînăr ca un vîrtej de albine.
Bun ca pîinea caldă va fi
va avea casa luminată de prunci
cine iubeşte caii şi murele dulci.
Căci poezia mea e un lan de griu
cu soarele ca o cușmă trasă pe frunte
sau un cal tînăr şi aprig
fornăind într-o apă rece de munte.

CARUL DE LUPTĂ, de Marin Lupșanu

Peste inima poetului
născut sub cupola muncilor din aprilie
trece primăvara
cu coviltirul ciuruit de speranțe.

EMINESCU, de Marin Lupșanu

Au înflorit teii în satul străbun
dacă mi-aş trage sîngele la rindea
as podidi mormîntul de parfum.
Un tîmplar din cei care au făcut ucenicia la zei
şi-n tinerețea-i îndepărtată a-ntemeiat catarge
dacă v-ar face o casă din oasele mele
ar învlăstări şindrila pînă-n stele.
Un tîmplar, un dulgher aşadar
din inima-mi tînără vă poate meşteşugi
o ladă de zestre şi dar.
În schimb orice tîmplar, un lemnar oarecare
poate croi, de-i nevoie, un picior de lemn
din privirea-mi viguroasă cît o rază de soare.
Au înflorit teii în valea străbună
înmiresmată inima-mi se-nalţă din pămînt
ca-n nopțile de vară luna plină.

ÎNVIEREA, de Marin Lupșanu

Umblă cîmpia cu luna în poală
ierburi sfinte țin cerul pe frunte
moartea arde în brațele mele
dragostea ei o să mă-nfrunte.
Cad luminoase stele pe sat
vine cîmpia şi-mi linge mîna
ah, primăvară nebună în care
poemele sparg cu fruntea țărîna.

ZBURĂTOR, de Marin Lupșanu

In noaptea asta fulger satul
cu versul meu ca o lumină
un bob de griu tişnind sub talpă
imi înfloreşte în retină.
Voi cotropi cu zborul meu
un sat divin cu fete mari
ce s-au iubit fără ruşine
cu o pădure de artari.
Iar cind voi obosi de zbor
ca o colină sub cetate
m-oi prăbuşi ca o-nviere
pe cimpurile semănate.

FIRIMITURA DE PÎINE, de Marin Lupșanu

Firea mea e un salcîm în floare
în olimpul unui vechi mormint
cînd poezia va uita de mine so iz
raza lunii-n piept o să mi-o-mplint.

Şi satul trist cu genii sub coline
va flutura un fel de moarte-n vint
fiindc-am scris plîngînd acest poem
pe care-l trag furnicile-n pămînt.

DIMINEAŢĂ, de Marin Lupșanu

Dacă veniţi în sat la mine dimineaţa să veniţi
cînd ies zburătorii din fetele sfioase
şi soarele topeşte bile grele de rouă
la picioarele cîmpului frumoase.
Veniți în zori, veniți tiptil
călcînd pe poemele mele celeste
ca pe răsuflarea unui copil.
Iată inimile poeților tineris-obtin
prin lanuri cum încearcă să zboare
numai de nu s-ar izbi în neştire
de tăişul vreunei raze de soare.

JURĂMÎNTUL DE DIMINEAŢĂ, de Marin Lupșanu

Lasă-ți poemele într-un lan de grîu
au ele puterea să se întoarcă acasă?

Să rătăceşti drumul morții
de-a pururi în viață printre salcîmii tineri
şi zvelți
unde credința-n cîmpie e mai adîncă
și viața ca aerul tare al dimineții,
unde cel fără putere de sine
e fulgerat
ca o sămînță părăsită de furia-ncolțirii.
Lasă-ți poemele în lanul din care
ar izbucni un cer înalt de pîini
şi intră în viața cea de toate zilele
prin jurămîntul de dimineaţă
rostit
cu o rază de soare în mîini.

CINTEC, de Marin Lupșanu

Aplecat pe inima lumii
ca un meşter bătrîn pe lemnul mirosind
dulceag a dumbravnic
poetul îşi trage cîntecul la rindea
trăind viața
cu o rază de soare mai devreme si
sub un cer cu piini aburind în loc de stele.

DROPIA, de Marin Lupșanu

Noaptea, pe luncă, prin ierburi înalte
susură poezia ca dropia
ca o rază de lună în podul cu fîn,
cel care-o vede sau o aude
nu va fi niciodată bătrîn.
Doarme cîmpia cu botul pe labe
si şoimii şi-au ros inima şi dorm adînc
pe vatră pîinea pare un prunc.
Pînă şi munții s-au întins pe pămînt
zburător cu sîngele tînăr
cerul îşi sună luna la gît.
Veniţi călare pe-un cîntec
pe obuzul unui roi de albine
dropia, dropia cîntă în mine.

LIVEZI IN FLOARE, de Marin Lupșanu

Viaţa la țară e o rădăcină tînără
un cal potcovit cu patru stele mari
de aceea sufletul meu luminează
precum singurătatea în ţărani.
Şi mă revărs în scorbura durerii voastre
ca o ninsoare-n mine însumi cad
căci sînt mai tînăr ca un brad de munte
şi sînt mai liber ca un trib nomad.
Fiindc-am iubit poemele în care
s-au scufundat livezile în floare.

CAI RĂSTIGNIŢI, de Marin Lupșanu

Fremătînd de durere voi sculpta un poem
pe cîmpuri negre cu pămîntul dulce
şi voi zidi atîta viață-n el
să sară caii răstigniți pe cruce.
Să-nmugurească odele pe rană
şi versul meu să izbucnească-n floare
oh, caii noștri din icoane vechi balo
cum freamătă văzduhul în picioare.
Maica mea zadarnic dai cu bobii
fiul tău puternic ca un deal
s-a zidit şi plînge-ntr-un poem
scrijelat în inimă de cal.

CÎMP CU DROPII, de Marin Lupșanu

Cu bătăile inimii oprite bui
în zale de spaimă mă apropii
de flăcările cîmpului cu dropii.
Citi domnitori n-ar înălța pe cimp
albastre mănăstiri în locul lor
să asude clopotele-n cintec
cînd se zbate pîinea în cuptor.
Că dacă ţara n-ar avea cîmpii
mi-aş ara poemele cu plugul
dropii mari să-mi ducă viaţa-n aripi
şi-n vetuste cîntece amurgul.

PÎINE ȘI POEZIE, de Marin Lupșanu

La o generație adîncime
miezul pîinii e plin de jertfe
doar credința-n poezie mă mai ține
războiul acesta frumos şi etern
cu neasemuita putere a cuvintelor.

TELURICĂ, de Marin Lupșanu

Ca semințele în pîntecele pămîntului
stau în satul natalik
unde zeii s-au cuibărit precum şerpii în scorburi.
Grijile mi-au asprit palmele
bucuriile mi-au şlefuit inima
încît mama crede că am un grăunte în piept.
Numai tu strîngi în brațe
poemele mele mirosind a muşeţel şi ciulini
şi treci cîntînd prin sufletul meu.

PATIMILE, de Marin Lupșanu

Salcîmi cu fruntea sîngerînd de miresme
grei de duhul pămîntului
viața mea luminați-o pînă la moarte.
Ierburi înalte şi ploi răcoroase de vară
luminați-ne viața nouă celor
care ne putem sinucide cu un cuvînt
frumos ca un pumnal medieval
și luminați mormintele noastre
pînă dincolo de moarte.

LUPTA CU FLOAREA DE FIN, de Marin Lupșanu

Iubesc viaţa la țară,
măruntaiele toamnei și invoc diminețile.

Un măr roșu luminează podul cu fîn
unde prietenul meu scrie nuvelem!
învins de esența ierbii cosite.

Lupta cu floarea de fîn innimel
cu stelele licărind în mari depărtări
e o întîmplare celestă
cuibărită cu sfiiciune în suflet.

Iubesc viața la țară,
pămîntul podidit de miresme
şi floarea de fin care-ți retează răsuflarea.

POETUL, de Marin Lupșanu

Glorifică pămîntul
şi plînge în pîntecele mamei sale.
Un zimbru de lumină-mi sparge pieptul
şi tu-mi pui țărînă pe rană
ca-n copilărie.
Voi cînta în firul de iarbă
în miezul pîinii aprig voi cînta
din aceste poeme puii de vultur
spre văzduhul inimii voastre-or zbura.

CĂZUT PE GÎNDURI, de Marin Lupșanu

Pe sub pămînt Serghei Esenin bolborosește versuri iar
cel care va ieși la coasă va fi poetul legendar
mi-apar în vis copii frumoși călări pe vaci
se înroșește iarăși cerul de parcă scriu c-un snop de maci
şi sînt atît de trist de parcă aș fi un cimitir de cai
sau un popor sortit să moară fără poeți și fără grai.

NAŞTEREA POEMULUI, de Marin Lupșanu

Mai limpede ca icoana, mult mai frumoasă
e mîna care încearcă tăişul la coasă
dimineața cînd zboară greoi
luna din ierburi ca un dropioi.
Mult mai aprig, mult mai frumos
e firul de iarbă care trage cu arcul.
Dar și mai tînăr şi mai frumos
e poemul sculptat în miezul pîinii
ca un foc cu flăcările-n jos
prin care trece osia luminii.

POEMELE NESCRISE, de Marin Lupșanu

Așa cum stați în iarbă încordati
poemul meu o să vă sară-n față
cu pieptul tînăr şi însîngerat
cum e văzduhul către dimineață.
Fiind prea tînăr greu îl stăpîniți
cu fierul roşu să îi faceți semn
de-atîta sevă care îl cuprinde
vor înflori şi crucile de lemn.
Seminţele-n pămînt se vor aprinde
şi vor dansa pe cîmp în pielea goală
în odaie maica mea bătrînă
îmi va strînge visele în poală.
Şi patimi mari cît vulturii în zbor
vor clocoti-n cuvintele ucise
spre dimineaţă cînd poetul doarme
cu tîmpla pe poemele nescrise.

ROIUL DE ALBINE, de Marin Lupșanu

Pe unde creşte iarbă sînt cuiburi cu poeme
cosaşii se reneagă cu discernămînt
stau cîmpurile cu văzduhu-n brațe
şi razele de soare cu capul în pămînt.
Semințele în stoluri saltă cîmpia-n zbor
in loc de aripi patimi mari în frunze
de-atîta cîntec ce visleşte-n mine
mi s-au prelins poemele pe buze.
Le-oi îngropa pe cîmp în loc ascuns
să lumineze noaptea pe coline
cei care mă iubiţi mă veți găsi
intr-un poem cît roiul de albine.

CORĂBII CU GRÎNE, de Marin Lupșanu

S-a tocit coasa
de-atîta adevăr curs din cuvinte
iată poemele mele cît snopii mi
înmiresmînd deopotrivă-n văzduh şi-n morminte.
Corabie cu grîne e poezia
împotriva rîului tînăr urcînd domol
ca o ursoaică-n pîntecele căreia
puii enormi cad rostogol.
Cu teamă, cu sfiiciune
în poezie totdeauna se intră
cu încrederea grîului în pîine.
Cu puterea soarelui care despică
pieptul dimineții dintr-o singură lovitură
aspre sau dulci după cum izvorăşte viaţa
cuvintele îmi înfloresc pe gură.

UNIVERSUL FIRULUI DE IARBĂ, de Marin Lupșanu

Înrădăcinarea în poezie
seamănă
cu vulturul împlîntat în pieptul văzduhului
vara cînd lumina susură în fructele dulci.

Dacă întîrzii pe cîmp
inima-ți murmură odele pămîntului,
desluşeşte taina de a fi puternic
ca firul de iarbă
şi dacă semințele te cotropesc
nu te mai vindeci toată viaţa
de dorul cîmpiei.

DEPĂRTAREA NUMITĂ COŞBUC, de Marin Lupșanu

Tu ai buzele pline de praf bal
ca spicele din marginea lanului
rubs de-ar veni ploaia
nu te-aș mai recunoaște
de nu m-ai striga cu un vers
din îndepărtatul Coşbuc
la care ne gîndim atît de rarmini
încît vara ni se pare că pluteşte
un gol istoric în văzduh
şi un val de căldură rar întîlnită
se năruie peste noi în somn. at tim

MATCA, de Marin Lupșanu

Sat cîmpenesc din miezul pîinii rupt
Icar înfrînt într-un văzduh de grîne
eu mă retrag în propriu-mi vers plîngînd
precum țăranii se retrag în pîine.
Un bob de grîu e un olimp de liniști
un sanctuar al satelor eterne
din care rădăcina mea îşi trage
puterea de-a iubi şi a discerne.
Sat cîmpenesc-matcă primordială
cu rana preschimbată în lumini
în tine zeii hotărăsc poeţii im
de-a pururea la tine mă închin.

SNOPUL DE IARBĂ, de Marin Lupșanu

Un snop de iarbă e-un poem frumos
dacă-l treci prin inimă te doare!
igca şi cum lumina te-ar învingemus
şi rănile suav ar da în floare.
Un snop de iarbă-n care luminează
copilăria mea și dă în clocot
concentric pribegind peste cîmpie
precum melancolia unui clopot.
Un snop de iarbă toamna, sus pe cer
cînd poți ține soarele în mîini
şi-ți luminează pe față, prelung,
două lacrimi mari cît două pîini.

LA RĂDĂCINI, de Marin Lupșanu

Strugurii copți și diminețile cu brumă
te întorc în satul străbun
chiar dacă ai fi mort pe front.
Prin văzduh
trece cîmpia ca o dropie
către cei rătăciți în orașe
precum copilăriile-n basme.

INTOARCEREA, de Marin Lupșanu

De cîte ori ai cosit fînul, tată?
preotul mi-a citit cartea-n biserică ?
ce-au zis viii, dar morții ce-au zis, tată?
Cine-ți frămîntă pîinea,
cine ți-a rupt gardul
şi cine spui că a omorît cîinele?

Dar luceafărul de dimineață
tot dinspre cîmpul de dropii răsare?
Am să vin, am să vin
şi piciorul tău de lemn
se va umple iarăşi de muguri
ca o copilărie de pojar.

SĂ TRĂIASCĂ POEZIA, de Marin Lupșanu

Astă seară am să frîng luna dintr-o-mbrăţişare
să tresară-n somnul dulce fetele cu busuioc
poezia pe coline dureros să dea în floare
și în inimile voastre să îşi dea la aripi foc.
Zeii tineri să roiască peste cîmpuri aburind
orizontul să trosnească de iubire și putere
iar din rănile cîmpiei care-o plîng şi o colind
să țîşnească seve dulci ca miresele din miere.
Pururea să-mi hoinărească vîntul răcoros în plete
în adîncuri de cîmpie ca o rază să pătrund
şi un cîntec de iubire să foşnească-n stupi de fete
cînd răsare din poeme soarele cu chip rotund.
Să aud iarba cum crește și porneşte în galop
peste cîmpuri să las liber cîntul meu înălțător
astă seară cînd se zbate luna spînzurată-n plop
să trăiască poezia şi poeţii care mor.

ARHANGHELII, de Marin Lupșanu

Pe cîmpuri trec în zboruri mari poeţii
cu aripile-n flăcări peste moarte
ei în văzduh şi sufletul în iarbă
ca o ninsoare blîndă peste sate.
Se-ngroapă-n ceruri şi în urma lor
se înstelează viața de cuvinte e Introsio
de sub aripi spre sufletele noastre nib si
aerul curge tînăr şi fierbinte. basenat ša
Căci fără ei cîmpia-i o durere.
un bocet susurînd la rădăcini
obah, satele prin care trec poeţii
sînt pline de miresme şi lumini.
Și zborul lor e mîntuirea noastră
din moarte iese iarba pe morminte
la cînd prin văzduhuri trec în stol poeții
cu flăcări mari în aripile sfinte.
Aşa cum zboară-s ageri şi frumoși
ca nişte trunchiuri tinere de plopi
să ai putere și în propriu-ți suflet
cu dragoste de viață să-i îngropi.

LEBĂDA, de Marin Lupșanu

Credincios cîmpiei pînă la moarte
vieții liniştite trăite la țară
mamă, din poemele mele pline de freamăt
luminoasă luna o să răsară.
Te cucerește viața cu vuiet pînă-n lacrimi
cîmpul străvechi cînd îți sărută mîna
la fulgerul secerii sîngele tăui la
se-ncheagă în rană luminînd ca răşina.
Lasă-mă noaptea s-alerg pînă-n zori
caii poeziei troieniți de spumă
dimineață de toamnă în care să strîngi
poemele mele pe cîmpuri cu brumă.
Voi rămîne la țară luminînd pînă cînd
în locul lunii va răsări
chipul meu de lebădă cîntînd.

SINGURĂTATEA NECESARĂ, de Marin Lupșanu

Să-ți repari singur ciubotele
să-ți faci singur focul
singur să numeri picăturile de ploaie
să te creadă lumea nebun
în timp ce-ți strîngi rămășițele propriei poezii
cu grija săracului cioburile banchetului
şi iarăşi să te întorci la rosturile tale
aşa cum viața se întoarce la moarte.

SĂRBĂTORI DE IARNĂ, de Marin Lupșanu

Vine tata să-mi aducă la oraș un car cu lemne
şi un viscol din cîmpie.
Cu migală rostuiesc sub privirile lui triste
inima într-un poem ca poemul să existe
şi îmi sînt palmele roşii şi zăresc în depărtări
mîna tatei purpurie-n jertfele de sărbători.
Fierbem vinul. Povestim. În mansardă
un străvechi miros de cai a-nceput suav să ardă.

Lector: Gabriela Negreanu
Tehnoredactor: Gabriela Iliopolos
Bun de tipar 23.XII.1982
Apărut 1983.

Comanda nr. 2130,
Coli tipar 4.

Tiparul executat sub comanda nr. 1461 la Întreprinderea Poligrafică „13 Decembrie 1918” Str. Grigore Alexandrescu 89-97, București, Republica Socialistă România

Lei 7,25

Marin Lupșanu – Între viață și moarte – versuri