Arhive pe autori: dumitreltoma

Contraatacul României retrograde, de la interzicerea UBER la suspendarea din UE


Contraatacul României retrograde, de la interzicerea UBER la suspendarea din UE

Moise Guran

(Sursa: https://www.moise.ro/2019/05/16/contraatacul-romaniei-retrograde-de-la-interzicerea-uber-la-suspendarea-din-ue/)

Nu știu sigur, dar așa pare, serviciile de taximetrie pe aplicații se cam desființează de azi. Apucaseră să intre în doar patru mari orașe. Celelalte sunt pline de taximetriști fără autorizație care ar lucra probabil și ei într-o rețea de tip Uber, dacă ar avea această alternativă. Ciudat lucru, taximetriștii din marile orașe n-au văzut în Uber un loc de muncă alternativ, o concurență pentru patronii lor, desigur, dar un lucru bun pentru ei, pentru angajați. Dar, stați! nu e doar asta. În București STB suspendă sine die plata biletului prin SMS, iar ministerul de Finanțe revine la declarațiile scrise că nu se descurcă deloc cu alea on-line (depuse la etajul 2, desigur!).

Citește tot articolul la adresa: https://www.moise.ro/2019/05/16/contraatacul-romaniei-retrograde-de-la-interzicerea-uber-la-suspendarea-din-ue/

Sus fermoarul!


„Bună dimineața, copii!
În anul de grație douăzeci nouăsprezece, am trei dorințe:
1. să scăpăm de ei,
2. să scăpăm de ei,
3. să scăpăm de ei.
Odinioară, pronumele „ei“ avea – pentru orice om întreg și cinstit – un conținut limpede: trimitea spontan la clica de securiști, nomenclaturiști, comuniști, parveniți și neciopliți care ne urmăreau, ne parazitau viețile, ne batjocoreau mintea și sufletul. Care ne zdrobeau speranța și destinul, ne nenoroceau copiii. „Ei“ însemna răul absolut, răul concret, răul care nu cunoaște jumătățile de măsură, nu se intersectează niciodată cu Binele, nici nu-și pune problema Binelui, nu are știință de vreun bine oarecare.
Este, cred, pentru întâia oară după Revoluție când pronumele „ei“ a căpătat, din nou, un conținut limpede. Și nu există, din punctul meu de vedere, om întreg și cinstit care să sprijine clica aflată azi la putere și să o facă senin, din convingere. Înțeleg: dintr-o convingere pură. Căci, sprijinind această clică, după ce ea a dat atâtea dovezi de netrebnicie, de jaf și prostie, de necunoaștere ori disprețuire a categoriilor morale, omul acela nu poate fi altcumva decât legat ombilical de clica jefuitoare, corupt el însuși, cu găuri în fibra morală, cu largi crăpături în însăși umanitatea lui.
De doi ani stăm cu ochii pe ei, citim coduri penale, învățăm legislație, mecanisme juridice; ieșim în stradă și mărșăluim pe bulevarde; protestăm. Unii dintre noi au primit bastoane pe spinare, gaze lacrimogene și pumni în gură. Un om a murit, iar asasinii lui încă circulă nestingheriți. Să nu spuneți că nu servește la nimic! Tocmai dimpotrivă: le este frică, iar frica lor și determinarea noastră fac ca România să nu devină o țară fără niciun căpătâi, țara nimănui.
S-a întâmplat, însă, în acești doi ani, și ceva bun: s-a născut și a prins rădăcini în Cetate o nouă generație, una care a înțeles că – în democrație – votul chiar contează, că patrimoniul moral, material și imaterial al României trebuie ocrotit, că școala are drept misiune desțelenirea minților, nu croșetarea unor baloane de săpun, nici zidirea unor castele de nisip. Între oamenii care protestează s-au decantat idei, s-au creat punți de bunătate și dragoste, s-au legat prietenii trainice.
Iar lucrul acesta este mai mișcător decât marea singurătății, mai prețios decât foița de aur.
Europa ne prinde, astăzi, pe picior greșit, cu oamenii cei mai răi aflați la putere.
Cei mai răi nu dintre „noi“ – cum aud câteodată spunându-se, căci nu!, nu toți suntem la fel…
Cei mai răi dintre „ei“. Dar șase luni în fruntea Consiliului trec repede. Undeva, prin ministerele și instituțiile noastre, aflați în cotloanele unor funcții minore, sunt și profesioniști de încredere, care duc greul administrației centrale și fac ca restul instituțiilor să nu se surpe cu totul. În acești profesioniști anonimi îmi pun nădejdea. Pe ceilalți va trebui să-i educăm, să-i recuperăm, într-un fel sau altul. Căci și ei sunt cetățeni români, deși hoți, deși mincinoși, trântori, marionete ori bufoni.
Mi-ar plăcea o țară ca Japonia, cu rigoarea și onestitatea conducătorilor ei, cu mecanisme atât de subtile și autentice în reglarea Binelui comun, cu mândria – reală, nu indusă propagandistic – a cetățenilor ei, cu eficacitatea instituțiilor în evacuarea borfașului rătăcit vremelnic într-o funcție publică. Dar Japonia este o țară prea îndepărtată ca să simțim influența directă și energică a cutumelor ei sociale ori politice.
Și, până să ajung eu însumi la Tokyo, aș vrea să știți, dragi prieteni, că mâine voi fi la Ateneu: nu în sală, ci undeva afară, în mulțime: pentru ca mai-marii Europei aflați la București să priceapă că „ei“, românii aceia care îi vor întâmpina, „oficialii“ noștri aflați la guvernare sunt doar accidente ale României recente, nefericite întâmplări de care, odată și-odată, vom scăpa.
Să înțeleagă, cu alte cuvinte, că acei români sunt diferiți de noi.
Că „ei“ sunt „ei“, noi suntem noi.
Pe scurt: că cei din stradă, nu cei de la tribuna oficială sunt oamenii cu adevărat vii ai acestei țări.
Iar viii cu viii, hoții cu hoții.
Europa suntem noi.
Al Dumneavoastră cetățean european,
Mihai Șora
(cu Țara Soarelui Răsare la ureche, după cum se vede).
București, 9 ianuarie 2019
P.S. Sus inimile!
(și, desigur, sus fermoarul!)”

Se duce să închidă uşa cu cheia; o încuie atent, dar cu furie. 


BERENGER: Dar nu mă las eu bătut cu una, cu două. (închide cu grijă şi ferestrele.) Nu mă înfrângeţi voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri:) N-am să vin după voi, nu vă înţeleg. Eu rămân ce-am fost. Sunt o fiinţă umană. O fiinţă omenească. (Se aşează pe fotoliu.) Situaţia e absolut de nesuportat. Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se-aleagă de ea acuma? încă o victimă am pe conştiinţă. Mă gândesc la ce e mai rău, la tot ce e mai rău cu putinţă. Un biet copilaş abandonat în tot acest univers de monştri! Nimeni nu mă poate ajuta. Fiindcă nu mai există nimeni, (se aud alte mugete, alte fugăreli de copite, se ridică alt nor de praf.) Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. (îşi pune vată în urechi şi îşi vorbeşte sieşi în oglindă.) Nu există altă soluţie decât să-i conving. Să-i conving de ce? Şi sunt oare reversibile mutaţiile? Ai? Or fi ele reversibile? Asta ar fi o muncă de Hercule. E mai presus de forţele mele. Mai întâi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învăţ limba lor. Sau ei s-o înveţe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? Franceza? Vorbesc eu franceza? Dar ce e franceza? Se poate numi şi franceză, dacă vrem, nimeni nu poate să conteste, de vreme ce sînt singurul care-o vorbeşte. Ce spun eu? Dar eu mă înţeleg? Eu mă înţeleg? (Avansează spre mijlocul scenei.) Dar dacă, aşa cum spunea Daisy, ei, rinocerii, au dreptate? (Se reîntoarce spre oglindă.) Omul nu e urât, nu e urât! (Se priveşte şi îşi trece palma peste faţă.) Ce caraghioslâc! Cu ce semăn eu, atunci? Cu ce? (Se duce la dulap, scoate un teanc de fotografii şi le priveşte.) Fotografii! Cine-s toţi oamenii ăştia? Papillon? Sau mai degrabă Daisy? Iar ăsta e Botard sau Dudard? Sau poate Jean? Ori poate eu! (Caută iar febril prin dulap şi scoate câteva tablouri.) Da, mă recunosc: ăsta sînt eu, sînt eu! (Agaţă tablourile pe peretele din fund, alături de capetele rinocerilor.) Eu sînt, eu sînt. (Când sînt atârnate tablourile, vedem că ele reprezintă unul un bătrân, celălalt o femeie grasă, iar ultimul un alt bărbat decât Be’renger. Urâţenia chipurilor din portrete contrastează cu capetele de rinoceri, care au devenit foarte frumoase. Berenger se trage câţiva paşi înapoi şi contemplă tablourile.) Nu sînt frumos, nu sunt frumos. (Smulge tablourile de pe perete, le calcă-n picioare şi se duce la oglindă.) Ei sunt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cât de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urâtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mâinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase? (îşi scoate haina, se descheie la cămaşă şi își contemplă pieptul în oglindă🙂 Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios şi păros! Ce mult aş vrea să am şi eu aşa o piele groasă şi o culoare atât de magnifică precum acest verde întunecat. Să am şi eu această nuditate decentă, cum e goliciunea lor! (Ascultă mugetele.) Cântările lor te farmecă, sînt puţin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearcă să-i imite.) Ahhh! Ahhh! NU, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cârcotaş: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea târziu! Ei da, sînt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. „Aş vrea, atât de mult aş vrea, dar nu pot Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urât sînt! Nefericite cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea] Ei bine, asta este am să mă apăr împotriva tuturor, am să mă apăr! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă:) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” Sursa

O piesă de basm | Târgoviște & Arefu


Amalia tocmai a scris! Să ne bucurăm împreună de cuvintele și gândurile ei. 😉

Copila Cărților

Salutări, dragilor! Ce mai faceți?
Am revenit azi cu o mică datorie, un articol angajament, dar care-mi face o deosebită plăcere, căci sunt ctitorul acestuia.
Acum câteva săptămâni, Dumitrel, profesor de filosofie în cadrul liceului la care studiez, mi-a propus să particip la această excursie și, de asemenea, să redactez acest articol, un fel de reportaj, un fel de story time.
Cu formalitățile de rigoare vă informez că a fost un parteneriat între trei școli primare, la care s-au mai adăugat 9 adolescenți și profesorii coordonatori. De asemenea, au participat nici mai mult, nici mai puțin, de 40 de copii de clase primare, deci dați-vă voi seama câtă nebunie se afla în jurul meu și al urechilor mele.

19 APRILIE

Am plecat din Călărași, orașul de baștină, la ora 7 dimineața, colectând de pe drum copiii de la Școala Gimnazială „Radu Vodă” și pe cei de la Școala Gimnazială nr…

Vezi articolul original 1.509 cuvinte mai mult

Secrete de șoricel cititor 🐭 | 🌸 Q&A 🌸


Răspunsurile Șoricelului Cititor la întrebările celor mai curioși și curajoși cititori. ❤ O bucurie să le citesc.

Șoricel Cititor

Salutare, dragilor! Ce mai faceți? Ce mai citiți? Zilele acestea șoarecele ăsta are o dispoziție destul de bună, în ton cu vremea de afară. Mă bucur că în sfârșit primăvara s-a hotărât să rămână.

Am revenit pe blog cu un alt Q&A (pe primul îl găsiți aici) pentru că mi s-a părut o idee strălucită, o modalitate prin care să mă cunoașteți și am fost foarte încântată de întrebările pe care le-am primit. Am primit întrebări atât pe instagram, cât și pe facebook și le-am strâns pe toate într-un loc. Am primit în total 24 și vreau să le mulțumesc tuturor celor care mi le-au trimis. O să vă satisfac curiozitățile imediat.

Am dat peste întrebări simple, dar și peste unele întrebări mai „dificile”, nu suficient de dificile încât să nu pot răspunde, mă refer la faptul că trebuie să-mi scormonesc puțin în suflet pentru ca răspunsurile să fie…

Vezi articolul original 3.590 de cuvinte mai mult