Arhive pe categorii: Eduwizards

În numele… postmodernismului


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez câteva semne care devoalează o nouă condiție culturală, în care, spre deosebire de toată istoria anterioară, omul a început să plonjeze grație cuceririlor tehnologiei, globalizării, accesului la mijloace de comunicare noi și democratizării spațiului public, vorbesc despre condiția postmodernă. 

În articol abordez contribuțiile comentatorilor online, cazul Olivia Steer, tema materialelor didactice neactualizate, realitatea randomtextelor, cazul meme-urile create de elevi, intervențiile judecătorului Cristi Danileţ  pe grupul de Facebook „Dascăli”, dar și regulamentele restrictive elaborate de Ministerul Educației.

O primă consecință care rezultă din receptarea și înțelegerea acestei condiții culturale noi, vizează schimbarea modului în care se realizează educația. Punctez în articol câteva elemente care diferențiază educația postmodernă de cea tradițională.

Acord timp întrebărilor care vizează definirea autorității, modul în care ne ancorăm în valori tradiționale, sperând să rezistăm în fața unei realități din ce în ce mai puțin controlabile și definibile, nevoia de certitudine și siguranță etc. 

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/in-numele-postmodernismului/

________________________________

Postmodernismul este un termen care cuprinde în extensiunea lui o serie de evoluții și realități din domeniile filosofiei, arhitecturii, literaturii, artei, culturii.

Ipostazele postmodernismului își iau substanța, depășesc sau reprezintă o replică, o reacție la modernism.

Atâta timp cât modernismul se afirma sub forma unei supremații a esteticii iluministe, dar și a eticii și epistemologiei raționale, autoritar raționale, postmodernismul ne permite să asistăm la modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este pusă sub semnul îndoielii și desființată, sabotată, printr-un proces consecvent de fragmentare și deconstrucție. Jean-François Lyotard privea încă din 1984 postmodernismul ca pe o „mefiență, o (neîncredere) în metanarațiuni”. În viziunea lui Lyotard, postmodernismul este incompatibil cu univocitatea și unitatea monolitică a unor universalii incontestabile, fiindu-i proprii perspectivele moleculare, fluide și multiple.

In continuare, voi evidenția cateva semne ale postmodernismului, așa cum pot fi ele receptate în spațiul cultural și educațional românesc, în final urmând să punctez conflictele pe care o insuficiență înțelegere a epocii istorice și culturale în care ne aflăm, le favorizează sau chiar determină.

Semnul 1:

In data de 12 mai 2008, filosoful Gabriel Liiceanu publica în ziarul Cotidianul textul “Din nou despre lichele”, text care insumeaza aproximativ 1.635 de cuvinte. Dupa numai  5 zile, textul este comentat online de 334 de persoane care utilizeaza in comentariile lor mai mult de 33.000 de cuvinte. In comentarii se regasesc pozitii de la acceptarea totala a argumentelor autorului, pana la contestarea tuturor ideilor vehiculate in textul initial. Toate punctele de vedere coexista intr-o singura pagina de Internet, accesibila oricui, care, daca ar fi transformata intr-o carte, ar acoperi mai mult de 80 de pagini.

Semnul 2:

Olivia Steer este o jurnalistă din România. In virturea dreptului la liberă exprimare și a unei abordări critice în relație cu orice autoritate, Olivia Steel propune un stil de viață alternativ, caracterizat prin neîncredere în soluțiile medicale clasice (vaccinuri, tratamente, proceduri). Pagina sa de facebook numără 48.066 aprecieri. Ca reacție la abordările doamnei Steer, un grup de studenți la medicină a creat pagina de facebook „Stop Olivia Steer”. Prin această pagină se încearcă contracararea acelor sugestii care vizează nevaccinarea copiilor și atragerea atenției asupra lipsei de autoritate medicală a doamnei Steer. Această pagină numără 10513 aprecieri. Ca răspuns la demersul studenților mediciniști, a fost creată pagina de facebook Go On, Olivia Steer, cu scopul declarat de a susține soluțiile alternative propuse de doamna Steer. Deviza acestei pagini este „Oamenii au dreptul sa fie informati. Oamenii au libertatea sa aleaga.” Această pagină beneficiază de 3348 de aprecieri.

Rasturnarea valorilor, conceptul de democratie axiologica reprezinta elemente cheie ale culturii postmoderne.

Situatia 3:

In laboratoare de chimie din scolile si liceele romanesti exista prezentat celebrul Sistem periodic al elementelor. Numărul elementelor chimice prezentate în aceste tabele diferă, materialele didactice nefiind actualizate unitar. Uneori, ultimul element chimic este Dubnium, descoperit în 1967, în altele, ultimul element chimic este Bohriu, descoperit în 1976. Totusi, din 1976 pana astazi au mai fost descoperite si recunoscute pe plan mondial alte 11 elemente chimice noi, 5 numai dupa anul 2000, fara insa a fi introduse si in materialele didactice din Romania.

Nu mai vorbim despre faptul că în unele tabele periodice prezentate elevilor, elementele chimice sunt denumite eronat sau menționează eronat numărul atomic sau masa atomică (vezi cazul elementului chimic numit provizoriu Hahnium (Hn), dar redenumit Hassium (Hs), care este menționat eronat în materialele didactice, după 13 ani de la consacrarea internațională a noii denumiri științifice).

Invatarea statica a unei singure teorii, fara actualizarea dinamica a informatiilor determină neconcordanță și primitivism. Societatea postmoderna este o societate dinamica, construita prin contributii multiple, care isi modifica sau chiar inlocuieste teoriile la perioade scurte de timp.

Situatia 4:

La inceputul secolului XX, miscarea dadaista propunea o alternativa la modul in care pot fi reevaluate standardele artistice. Cu tot cinismul lor caracteristic, dadaistii au pus premisele a ceea ce numeau anti-arta, unul dintre principiile lor de baza in constituirea unei opere de (non)arta fiind randomizarea. Asa se face ca, pentru a crea un poem dadaist, aveai nevoie de un ziar si de foarfece. Decupai cuvinte din ziar, le amestecai bine, dupa care le reorganizai intr-o ordine aleatoare si, cum spune Tristan Tzara, poemul obtinut este asemenea celui care l-a creat.

Astazi, poti face poeme dadaiste sau haiku-uri folosind programe pe calculator. Unul dintre cele mai bine puse la punct generatoare de text este The Postmodern Generator. La baza lui Postomodern Generator sta un sistem care genereaza randomtexte, folosind exact aceleasi principii gramaticale folosite in mod curent de catre utilizatorii limbii engleze. Generatorul poate sa creeze eseuri destul de consistente, cu note de subsol si referinte critice, pe toate temele posibile. Enunturile sint corecte din punct de vedere gramatical, aparent se leaga unele de altele, numai ca, in ansamblu, ele nu au sens. Poti genera eseuri pe o anumita tema, folosind concepte sau autori cheie, insa toate acestea nu sint folosite decit formal. Ceea ce face ca programul sa functioneze este aplicarea unui set de reguli gramaticale. Exista o baza de date substantiala cu astfel de eseuri „postmoderne” generate cu ajutorul programelor de calculator, in care poti gasi trimiteri la cei mai actuali scriitori si care, daca nu ai sti ca sint rezultatul unui simplu click, ar putea, macar pentru citeva momente, sa-ti puna niste probleme. Dovada acestui lucru o fac discutiile de pe forumuri, din care afli ca unele dintre aceste eseuri au fost predate de studenti profesorilor si uneori chiar au fost convingatoare. Acest lucru nu poate fi explicat decit printr-o mare ignoranta pentru ca, desi enunturile luate separat suna foarte pretentios si te-ar pacali, ansamblul nu are nici un sens.

Situatia 5

800 de elevi se reunesc într-un grup „închis” și publică meme-uri (imagini ale profesorilor însoțite de texte ironice). Doi profesori intră în acel grup, folosind identități false, și se isterizează. Comportamentul elevilor face obiectul unei anchete școlare și 61 dintre ei sunt sancționați disciplinar. Grupul este închis.

Un judecător notoriu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, publică periodic întrebări și „provocări” într-un grup al „dascălilor”. Discuțiile se termină invariabil cu atacuri la persoană și jigniri, din partea profesorilor, unii „dascăli” părăsind revoltați grupul.

Ministerul Educației adoptă un regulament școlar nou în care sunt instituite mecanisme de cenzură ale libertății de exprimare (revistele școlare trebuie aprobate de conducerile unităților școlare), de mișcare (elevii nu pot părăsi incintele unităților de învățământ, indiferent de vârstă) și de protest (elevii nu pot organiza proteste în timpul programului școlar) în rândul elevilor. Vocile critice, destul de rare, vin din rândul elevilor.

Un profesor de filosofie câștigă la Curtea Constituțională dreptul de a nu-i fi înscris automat copilul la ora de religie. Jurisprudența se schimbă, toți părinții care doresc participarea propriilor copii la ora de religie trebuind să formuleze cereri în acest sens. Spontan se organizează campanii de presă, asociații ale părinților care doresc ora de religie, se organizează dezbateri aprinse, mass-media este inflamată, facebook-ul este inundat de articole și mesaje care susțin necesitatea orei de religie, sau, din contră, care militează împotriva acesteia. Organizațiile elevilor îmbrățișează o poziție de neutralitate.

Consider ca astfel, am pus in lumina diverse conjuncturi in care postmodernitatea actioneaza in societate.

 

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, este lumina însăși


articol_4

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un nou articol, propunând o analiză a învăţământului public din România având ca punct de plecare celebra alegorie a cavernei, creaţie a filosofului grec Platon.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale:

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmona politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/educatia-este-mai-mult-decat-drumul-spre-lumina-este-lumina/

Mai mult de 2300 de ani s-au scurs de când Platon scria Republica și, împreună cu ea, atât de populara și influenta alegorie a cavernei (Mitul Peșterii).
Astăzi, în postmodernism, esența mitului îmbracă noi și noi forme, care mai de care mai creative și surprinzătoare.
Mai jos sunt două modalități de prezentare a mitului, adecvate web-ului 2.0, dar și publicului acestuia.

What is Real? (Plato) – 8-Bit Philosophy

https://www.youtube-nocookie.com/embed/lVDaSgyi3xE

Mitul pesterii – O adaptare…

https://www.youtube-nocookie.com/embed/UlYl6lJSsqU

Fidelitatea celor două perspective, vizavi de textul lui Platon, diferă sub un singur aspect. Părăsirea stării de ascundere și evoluția între grade diferite ale stării de neascundere, cu alte cuvinte eliberarea prizonierului, conform textului original, survine dezlegării și silirii acestuia (de către o autoritate externă) să se ridice, să-și rotească grumazul și să privească spre sursa luminii.

Mă voi folosi de acest mit pentru a formula câteva întrebări în legătură cu învățământul public românesc.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale.

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmonta politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.

– Cine ar putea exercita cu adevărat o forță eliberatoare? Ce autoritate externă ar putea să modifice destinele încarceraților și ale celor condamnați la incertitudine și eroare? Cine ar putea reda demnitatea naturii umane, înlănțuită într-un status-quo rușinos, dar confortabil? Ar putea să o facă victimele sistemului? Ar putea să o facă activiștii vizionari? Ar putea să se afle la îndemâna celor care urmăresc profitul? De bună seamă, fiecare dintre cei care și-ar asuma această misiune ar putea fi criticabil și generator de atitudini sceptice. Eliberatorul nu îmbracă de multe ori hainele celui eliberat, prin aceasta devenind un străin inaccesibil și periculos. Se pot întoarce deținuții cu mai puțină mânie și mai multă îngăduință și înțelepciune către eliberatorul lor? Sau vor continua să destrame și să ucidă orice le primejduiește confortul?

– Reprezintă eliberarea o soluție individuală, contingentă, la vrerea sorții, sau poate fi generalizată la nivel de sistem? Sistemul se validează prin meritele unei minorități insignifiante numeric, dar foarte vizibile și profitabile. Dincolo de ea, sutele de mii de elevi care finalizează liceul fără să poată obține succes la examenul de Bacalaureat sau zecile de mii de elevi, cu vârste între 15 și 18 ani (aprox. 20%), care abandonează școala. Toți aceștia, neasumați de nimeni și transformați în victime permanente ale condiției naturale, reprezintă umbrele nevăzute și nedorite ale unui sistem insensibil și autist.

– Cum se poate transfigura educația publică într-un proces atractiv și eficient, eliberator? Există o mulțime de argumente care vizează susținerea caracterului abstract al învățământului, chiar dacă, în lipsa unei discipline a învățării sau a vieții sociale, produce revolte tăcute sau vehemente și o atitudine prea des întâlnită de respingere sau de refuz. Toate acestea, cuantificabile în dimensiunile abandonului școlar, în proporția analfabeților funcționali, în rezultatele mediocre la testările naționale, dar mai ales internaționale. Există, deopotrivă, argumente care vizează transformarea învățământului, în sensul creșterii caracterului său aplicativ, în detrimentul dimensiunii abstracte, formale, cu efecte prognozate în creșterea atractivității pentru elevi și a utilității imediate.

În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să studieze beneficiile cunoașterii științifice, mass-media și societatea vehiculează termeni pseudo-științifici și cultivă credințe și prejudecăți primitive. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe avantajele colaborării, respectului reciproc și ale sacrificiului pentru binele celuilalt, în lumina monitorului ei învață singuri cum pot fi decapitați semenii, fără empatie și în cele mai brutale moduri, sau cum poate fi furată sistematic propria țară. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să descopere respectul, iubirea și admirația pentru ființa umană, din ecranele televizoarelor și din societate le sunt inoculate sentimente rasiste, xenofobe, antisemite sau anti-islamice. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe că toți oamenii sunt egali, viața le demonstrează că străinul (cel de altă culoare, de altă naționalitate, de altă religie, de alt sex) trebuie dezonorat și alungat, asemenea unui non-om. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe tainele păcii, societatea le cultivă merite de războinici (atitudini competitive, lipsă de compasiune, sentimentul superiorității). În timp ce, în lumina educației, înțelepciunea ar trebui să guverneze relațiile umane, de producție și evoluția societății, societatea îi învață pe elevi că inteligența este devalorizată, că agresivitatea și impostura reprezintă căi sigure de succes în carieră și viață. În timp ce, în lumina educației, încrederea în ceilalți ar trebui să reprezinte o obișnuință de viață, societatea dovedește că sunt necesare mecanisme de control din ce în ce mai perfecționate, supravegheri invazive și monitorizări continue.

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, ea este lumina însăși.

Vă invit să urmăriți o reinterpretare a Mitului Peșterii, producție artistică realizată de elevii Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Oradea.

https://www.youtube-nocookie.com/embed/cEtibhLMqm8

M-a inspirat să scriu acest text o întâlnire cu Simona David-Crisbășanu, un bine-voitor și clar-văzător din afara sistemului de învățământ. Un agent al iluminării trăitorilor între umbre și al potențării speranței într-un viitor mai luminos pentru cei care văd în întuneric. Din ce în ce mai des, când întâlnesc astfel de promotori ai educației autentice, lucizi și consumați de idealurile lor, îmi descopăr limitele, îmi descopăr stereotipuri de limbaj care denotă încătușări și stigmate pe care, într-un chip mai mult sau mai puțin evident, experiența școlii cu lanțuri mi le-a amprentat în suflet, descopăr un scepticism bolnăvicios și inhibitor, greu de depășit, descopăr o lipsă de soluții care paralizează și creează sentimentul zădărniciei propriei misiuni. Și totuși, conștientizarea reprezintă dovada eficacității lor. Drumul spre lumină este drumul oamenilor care merg împreună. Peștera este închisoarea singurătăților și nepăsărilor. Trebuie să avem curajul să deschidem ușile școlii către oamenii care aduc lumina.

{fcomment}