Arhive pe categorii: Eduwizards

În numele… postmodernismului


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez câteva semne care devoalează o nouă condiție culturală, în care, spre deosebire de toată istoria anterioară, omul a început să plonjeze grație cuceririlor tehnologiei, globalizării, accesului la mijloace de comunicare noi și democratizării spațiului public, vorbesc despre condiția postmodernă. 

În articol abordez contribuțiile comentatorilor online, cazul Olivia Steer, tema materialelor didactice neactualizate, realitatea randomtextelor, cazul meme-urile create de elevi, intervențiile judecătorului Cristi Danileţ  pe grupul de Facebook „Dascăli”, dar și regulamentele restrictive elaborate de Ministerul Educației.

O primă consecință care rezultă din receptarea și înțelegerea acestei condiții culturale noi, vizează schimbarea modului în care se realizează educația. Punctez în articol câteva elemente care diferențiază educația postmodernă de cea tradițională.

Acord timp întrebărilor care vizează definirea autorității, modul în care ne ancorăm în valori tradiționale, sperând să rezistăm în fața unei realități din ce în ce mai puțin controlabile și definibile, nevoia de certitudine și siguranță etc. 

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/in-numele-postmodernismului/

________________________________

Postmodernismul este un termen care cuprinde în extensiunea lui o serie de evoluții și realități din domeniile filosofiei, arhitecturii, literaturii, artei, culturii.

Ipostazele postmodernismului își iau substanța, depășesc sau reprezintă o replică, o reacție la modernism.

Atâta timp cât modernismul se afirma sub forma unei supremații a esteticii iluministe, dar și a eticii și epistemologiei raționale, autoritar raționale, postmodernismul ne permite să asistăm la modul în care autoritatea unor entități ideale (numite metanarațiuni) este pusă sub semnul îndoielii și desființată, sabotată, printr-un proces consecvent de fragmentare și deconstrucție. Jean-François Lyotard privea încă din 1984 postmodernismul ca pe o „mefiență, o (neîncredere) în metanarațiuni”. În viziunea lui Lyotard, postmodernismul este incompatibil cu univocitatea și unitatea monolitică a unor universalii incontestabile, fiindu-i proprii perspectivele moleculare, fluide și multiple.

In continuare, voi evidenția cateva semne ale postmodernismului, așa cum pot fi ele receptate în spațiul cultural și educațional românesc, în final urmând să punctez conflictele pe care o insuficiență înțelegere a epocii istorice și culturale în care ne aflăm, le favorizează sau chiar determină.

Semnul 1:

In data de 12 mai 2008, filosoful Gabriel Liiceanu publica în ziarul Cotidianul textul “Din nou despre lichele”, text care insumeaza aproximativ 1.635 de cuvinte. Dupa numai  5 zile, textul este comentat online de 334 de persoane care utilizeaza in comentariile lor mai mult de 33.000 de cuvinte. In comentarii se regasesc pozitii de la acceptarea totala a argumentelor autorului, pana la contestarea tuturor ideilor vehiculate in textul initial. Toate punctele de vedere coexista intr-o singura pagina de Internet, accesibila oricui, care, daca ar fi transformata intr-o carte, ar acoperi mai mult de 80 de pagini.

Semnul 2:

Olivia Steer este o jurnalistă din România. In virturea dreptului la liberă exprimare și a unei abordări critice în relație cu orice autoritate, Olivia Steel propune un stil de viață alternativ, caracterizat prin neîncredere în soluțiile medicale clasice (vaccinuri, tratamente, proceduri). Pagina sa de facebook numără 48.066 aprecieri. Ca reacție la abordările doamnei Steer, un grup de studenți la medicină a creat pagina de facebook „Stop Olivia Steer”. Prin această pagină se încearcă contracararea acelor sugestii care vizează nevaccinarea copiilor și atragerea atenției asupra lipsei de autoritate medicală a doamnei Steer. Această pagină numără 10513 aprecieri. Ca răspuns la demersul studenților mediciniști, a fost creată pagina de facebook Go On, Olivia Steer, cu scopul declarat de a susține soluțiile alternative propuse de doamna Steer. Deviza acestei pagini este „Oamenii au dreptul sa fie informati. Oamenii au libertatea sa aleaga.” Această pagină beneficiază de 3348 de aprecieri.

Rasturnarea valorilor, conceptul de democratie axiologica reprezinta elemente cheie ale culturii postmoderne.

Situatia 3:

In laboratoare de chimie din scolile si liceele romanesti exista prezentat celebrul Sistem periodic al elementelor. Numărul elementelor chimice prezentate în aceste tabele diferă, materialele didactice nefiind actualizate unitar. Uneori, ultimul element chimic este Dubnium, descoperit în 1967, în altele, ultimul element chimic este Bohriu, descoperit în 1976. Totusi, din 1976 pana astazi au mai fost descoperite si recunoscute pe plan mondial alte 11 elemente chimice noi, 5 numai dupa anul 2000, fara insa a fi introduse si in materialele didactice din Romania.

Nu mai vorbim despre faptul că în unele tabele periodice prezentate elevilor, elementele chimice sunt denumite eronat sau menționează eronat numărul atomic sau masa atomică (vezi cazul elementului chimic numit provizoriu Hahnium (Hn), dar redenumit Hassium (Hs), care este menționat eronat în materialele didactice, după 13 ani de la consacrarea internațională a noii denumiri științifice).

Invatarea statica a unei singure teorii, fara actualizarea dinamica a informatiilor determină neconcordanță și primitivism. Societatea postmoderna este o societate dinamica, construita prin contributii multiple, care isi modifica sau chiar inlocuieste teoriile la perioade scurte de timp.

Situatia 4:

La inceputul secolului XX, miscarea dadaista propunea o alternativa la modul in care pot fi reevaluate standardele artistice. Cu tot cinismul lor caracteristic, dadaistii au pus premisele a ceea ce numeau anti-arta, unul dintre principiile lor de baza in constituirea unei opere de (non)arta fiind randomizarea. Asa se face ca, pentru a crea un poem dadaist, aveai nevoie de un ziar si de foarfece. Decupai cuvinte din ziar, le amestecai bine, dupa care le reorganizai intr-o ordine aleatoare si, cum spune Tristan Tzara, poemul obtinut este asemenea celui care l-a creat.

Astazi, poti face poeme dadaiste sau haiku-uri folosind programe pe calculator. Unul dintre cele mai bine puse la punct generatoare de text este The Postmodern Generator. La baza lui Postomodern Generator sta un sistem care genereaza randomtexte, folosind exact aceleasi principii gramaticale folosite in mod curent de catre utilizatorii limbii engleze. Generatorul poate sa creeze eseuri destul de consistente, cu note de subsol si referinte critice, pe toate temele posibile. Enunturile sint corecte din punct de vedere gramatical, aparent se leaga unele de altele, numai ca, in ansamblu, ele nu au sens. Poti genera eseuri pe o anumita tema, folosind concepte sau autori cheie, insa toate acestea nu sint folosite decit formal. Ceea ce face ca programul sa functioneze este aplicarea unui set de reguli gramaticale. Exista o baza de date substantiala cu astfel de eseuri „postmoderne” generate cu ajutorul programelor de calculator, in care poti gasi trimiteri la cei mai actuali scriitori si care, daca nu ai sti ca sint rezultatul unui simplu click, ar putea, macar pentru citeva momente, sa-ti puna niste probleme. Dovada acestui lucru o fac discutiile de pe forumuri, din care afli ca unele dintre aceste eseuri au fost predate de studenti profesorilor si uneori chiar au fost convingatoare. Acest lucru nu poate fi explicat decit printr-o mare ignoranta pentru ca, desi enunturile luate separat suna foarte pretentios si te-ar pacali, ansamblul nu are nici un sens.

Situatia 5

800 de elevi se reunesc într-un grup „închis” și publică meme-uri (imagini ale profesorilor însoțite de texte ironice). Doi profesori intră în acel grup, folosind identități false, și se isterizează. Comportamentul elevilor face obiectul unei anchete școlare și 61 dintre ei sunt sancționați disciplinar. Grupul este închis.

Un judecător notoriu, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, publică periodic întrebări și „provocări” într-un grup al „dascălilor”. Discuțiile se termină invariabil cu atacuri la persoană și jigniri, din partea profesorilor, unii „dascăli” părăsind revoltați grupul.

Ministerul Educației adoptă un regulament școlar nou în care sunt instituite mecanisme de cenzură ale libertății de exprimare (revistele școlare trebuie aprobate de conducerile unităților școlare), de mișcare (elevii nu pot părăsi incintele unităților de învățământ, indiferent de vârstă) și de protest (elevii nu pot organiza proteste în timpul programului școlar) în rândul elevilor. Vocile critice, destul de rare, vin din rândul elevilor.

Un profesor de filosofie câștigă la Curtea Constituțională dreptul de a nu-i fi înscris automat copilul la ora de religie. Jurisprudența se schimbă, toți părinții care doresc participarea propriilor copii la ora de religie trebuind să formuleze cereri în acest sens. Spontan se organizează campanii de presă, asociații ale părinților care doresc ora de religie, se organizează dezbateri aprinse, mass-media este inflamată, facebook-ul este inundat de articole și mesaje care susțin necesitatea orei de religie, sau, din contră, care militează împotriva acesteia. Organizațiile elevilor îmbrățișează o poziție de neutralitate.

Consider ca astfel, am pus in lumina diverse conjuncturi in care postmodernitatea actioneaza in societate.

 

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, este lumina însăși


articol_4

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un nou articol, propunând o analiză a învăţământului public din România având ca punct de plecare celebra alegorie a cavernei, creaţie a filosofului grec Platon.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale:

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmona politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/educatia-este-mai-mult-decat-drumul-spre-lumina-este-lumina/

Mai mult de 2300 de ani s-au scurs de când Platon scria Republica și, împreună cu ea, atât de populara și influenta alegorie a cavernei (Mitul Peșterii).
Astăzi, în postmodernism, esența mitului îmbracă noi și noi forme, care mai de care mai creative și surprinzătoare.
Mai jos sunt două modalități de prezentare a mitului, adecvate web-ului 2.0, dar și publicului acestuia.

What is Real? (Plato) – 8-Bit Philosophy

https://www.youtube-nocookie.com/embed/lVDaSgyi3xE

Mitul pesterii – O adaptare…

https://www.youtube-nocookie.com/embed/UlYl6lJSsqU

Fidelitatea celor două perspective, vizavi de textul lui Platon, diferă sub un singur aspect. Părăsirea stării de ascundere și evoluția între grade diferite ale stării de neascundere, cu alte cuvinte eliberarea prizonierului, conform textului original, survine dezlegării și silirii acestuia (de către o autoritate externă) să se ridice, să-și rotească grumazul și să privească spre sursa luminii.

Mă voi folosi de acest mit pentru a formula câteva întrebări în legătură cu învățământul public românesc.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale.

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmonta politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.

– Cine ar putea exercita cu adevărat o forță eliberatoare? Ce autoritate externă ar putea să modifice destinele încarceraților și ale celor condamnați la incertitudine și eroare? Cine ar putea reda demnitatea naturii umane, înlănțuită într-un status-quo rușinos, dar confortabil? Ar putea să o facă victimele sistemului? Ar putea să o facă activiștii vizionari? Ar putea să se afle la îndemâna celor care urmăresc profitul? De bună seamă, fiecare dintre cei care și-ar asuma această misiune ar putea fi criticabil și generator de atitudini sceptice. Eliberatorul nu îmbracă de multe ori hainele celui eliberat, prin aceasta devenind un străin inaccesibil și periculos. Se pot întoarce deținuții cu mai puțină mânie și mai multă îngăduință și înțelepciune către eliberatorul lor? Sau vor continua să destrame și să ucidă orice le primejduiește confortul?

– Reprezintă eliberarea o soluție individuală, contingentă, la vrerea sorții, sau poate fi generalizată la nivel de sistem? Sistemul se validează prin meritele unei minorități insignifiante numeric, dar foarte vizibile și profitabile. Dincolo de ea, sutele de mii de elevi care finalizează liceul fără să poată obține succes la examenul de Bacalaureat sau zecile de mii de elevi, cu vârste între 15 și 18 ani (aprox. 20%), care abandonează școala. Toți aceștia, neasumați de nimeni și transformați în victime permanente ale condiției naturale, reprezintă umbrele nevăzute și nedorite ale unui sistem insensibil și autist.

– Cum se poate transfigura educația publică într-un proces atractiv și eficient, eliberator? Există o mulțime de argumente care vizează susținerea caracterului abstract al învățământului, chiar dacă, în lipsa unei discipline a învățării sau a vieții sociale, produce revolte tăcute sau vehemente și o atitudine prea des întâlnită de respingere sau de refuz. Toate acestea, cuantificabile în dimensiunile abandonului școlar, în proporția analfabeților funcționali, în rezultatele mediocre la testările naționale, dar mai ales internaționale. Există, deopotrivă, argumente care vizează transformarea învățământului, în sensul creșterii caracterului său aplicativ, în detrimentul dimensiunii abstracte, formale, cu efecte prognozate în creșterea atractivității pentru elevi și a utilității imediate.

În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să studieze beneficiile cunoașterii științifice, mass-media și societatea vehiculează termeni pseudo-științifici și cultivă credințe și prejudecăți primitive. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe avantajele colaborării, respectului reciproc și ale sacrificiului pentru binele celuilalt, în lumina monitorului ei învață singuri cum pot fi decapitați semenii, fără empatie și în cele mai brutale moduri, sau cum poate fi furată sistematic propria țară. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să descopere respectul, iubirea și admirația pentru ființa umană, din ecranele televizoarelor și din societate le sunt inoculate sentimente rasiste, xenofobe, antisemite sau anti-islamice. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe că toți oamenii sunt egali, viața le demonstrează că străinul (cel de altă culoare, de altă naționalitate, de altă religie, de alt sex) trebuie dezonorat și alungat, asemenea unui non-om. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe tainele păcii, societatea le cultivă merite de războinici (atitudini competitive, lipsă de compasiune, sentimentul superiorității). În timp ce, în lumina educației, înțelepciunea ar trebui să guverneze relațiile umane, de producție și evoluția societății, societatea îi învață pe elevi că inteligența este devalorizată, că agresivitatea și impostura reprezintă căi sigure de succes în carieră și viață. În timp ce, în lumina educației, încrederea în ceilalți ar trebui să reprezinte o obișnuință de viață, societatea dovedește că sunt necesare mecanisme de control din ce în ce mai perfecționate, supravegheri invazive și monitorizări continue.

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, ea este lumina însăși.

Vă invit să urmăriți o reinterpretare a Mitului Peșterii, producție artistică realizată de elevii Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Oradea.

https://www.youtube-nocookie.com/embed/cEtibhLMqm8

M-a inspirat să scriu acest text o întâlnire cu Simona David-Crisbășanu, un bine-voitor și clar-văzător din afara sistemului de învățământ. Un agent al iluminării trăitorilor între umbre și al potențării speranței într-un viitor mai luminos pentru cei care văd în întuneric. Din ce în ce mai des, când întâlnesc astfel de promotori ai educației autentice, lucizi și consumați de idealurile lor, îmi descopăr limitele, îmi descopăr stereotipuri de limbaj care denotă încătușări și stigmate pe care, într-un chip mai mult sau mai puțin evident, experiența școlii cu lanțuri mi le-a amprentat în suflet, descopăr un scepticism bolnăvicios și inhibitor, greu de depășit, descopăr o lipsă de soluții care paralizează și creează sentimentul zădărniciei propriei misiuni. Și totuși, conștientizarea reprezintă dovada eficacității lor. Drumul spre lumină este drumul oamenilor care merg împreună. Peștera este închisoarea singurătăților și nepăsărilor. Trebuie să avem curajul să deschidem ușile școlii către oamenii care aduc lumina.

{fcomment}

Căpușarea învățământului public are un nume trendy: externalizare


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez, pe bază de exemple, fenomenul transformării școlilor publice în intermediari de servicii comerciale mai mult sau mai puțin conexe domeniului principal de activitate. 

„Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.

O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/capusarea-invatamantului-public-are-un-nume-trendy-externalizare/

În toamna anului 2011, vizitând Colegiul „Anghel Saligny” din Tulcea, am descoperit un exemplu de particularizare și extindere a conceptului de „Sistem Educațional Informatizat”.

La nivelul acestui colegiu se decisese ca relația părinți-elevi-școală să fie intermediată și cu ajutorul unor instrumente online, precum catalogul online și orarul online. Ambele aplicații fuseseră create de unul dintre profesorii liceului, domnul Mitică Nedelcu. Decizia, asumată atât de consiliul profesoral cât și de consiliul de administrație și directori, viza dotarea tuturor cabinetelor școlare cu 140 de calculatoare conectate la Internet și Intranet, dar și obligația profesorilor de a completa zilnic, inclusiv online, informațiile privitoare la notele și absențele elevilor. Citindu-mi pe față neîncrederea și probabil intuind și domnia sa că sunt sătul de inițiative „pe hârtie” și de simulacre, directorul liceului, domnul prof. Nistor Năparu, mi-a pus la dispoziție „credențialele” (datele de acces) proprii și m-a invit să accesez catalogul școlar. Am făcut-o după câteva ore, când mi-am permis o privire mai puțin superficială, fiind surprins să descopăr un spațiu al comunicării autentice între profesori și părinți. Am constatat că interacțiunile nu erau contingente și regizate, ci sistematice și reale, baza de date fiind populată cu o mulțime de informații, imaginea fidelă a rezultatelor elevilor de-a lungul mai multor ani, dar și a interacțiunilor relevante între beneficiari și profesori, jurnalizate fidel. În acest caz, unitatea școlară, prin toate componentele ei, dar mai ales prin profesori, conștientizase că educația implică și responsabilitatea comunicării continue cu beneficiarii direcți, dar mai ales indirecți, ai procesului. Într-un demers meritoriu, profesorii acceptaseră să depună un efort suplimentar neobligatoriu (profesorii nu sunt obligați să completeze catalogul online), doar în interesul elevilor proprii. Putem numi interesul educațional, relația școlii cu familia fiind foarte importantă în definirea succesului școlar al elevului, dar putem numi și un interes financiar, atâta timp cât serviciul se furniza gratuit.

M-am folosit de acest exemplu pentru a pune în lumină comportamente instituționale și profesionale dezirabile. Trebuie să recunoaștem că nu reprezintă regula în sistemul public de învățământ românesc.

Politizarea funcției manageriale și triplul interes al managerilor (politic, personal și administrativ), au condus la o tendință cvasigeneralizată de externalizare a serviciilor mai mult sau mai puțin conexe procesului de învățământ, uneori chiar educaționale, către firme agreate de factorul politic care asigură conducerea școlilor, sau pentru a conserva un status-quo favorabil acestuia.

Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.

Există școli care plătesc abonamente generoase unor firme mai mult sau mai puțin specializate în servicii IT, pentru service-ul sistemelor de calcul pe care le dețin. În același timp, profesorii de informatică și informaticienii, care reprezintă resursa de know how din școală, se întreabă de ce este nevoie de o asemenea scurgere consistentă din bugetele instituționale pentru servicii care ar putea fi realizate la nivel instituțional. Cunosc, de asemenea, școli rurale cu câteva zeci de elevi, ai căror directori susțin că nu au bani pentru cretă și bureți (da, secolul XXI), cerându-le elevilor să le plătească, dar care încheie contracte costisitoare pentru montarea și service-ul sistemelor de monitorizare video. In contrast cu exemplul de la Tulcea, catalogul electronic reprezintă, de regulă, un serviciu externalizat, diverse firme furnizându-l, contra cost, părinților interesați. Siguranța în școală face deopotrivă obiectul unor servicii externalizate, părinții fiind nevoiți să plătească pentru asigurarea securității propriilor copii în spațiul instituțiilor de învățământ. Mai mult decât atât, părinții plătesc, de multe ori, dotarea sălilor de clasă cu materiale didactice și elemente de tehnologie. Anul acesta, pentru prima dată, am aflat că există școli publice care solicită părinților bani pentru plata apei folosite de elevi la chiuvetele sau la toaletele școlii. Șirul exemplelor în care școala reprezintă un gestionar de interese economice, mai curând decât un furnizor de servicii educaționale gratuite, poate continua și cu prezentarea obiceiurilor de închiriere a sălilor de sport către agenți privați care desfășoară cursuri sau competiții sportive pentru elevi, organizarea excursiilor școlare și a banchetelor de către agenții de turism agreate, organizarea unor concursuri private, cu taxă de participare, în spațiile unităților școlare și cu susținerea cadrelor didactice, vânzarea de cărți și reviste etc. De asemenea, la nivel de învățământ preșcolar sau primar, părinții plătesc cursuri opționale, alături de meditațiile private, ele reprezentând tot forme de externalizare a serviciilor educaționale. Aș avea curajul să afirm că există inclusiv o externalizare a serviciilor de salubrizare. Personalul nedidactic responsabil cu serviciile de curatenie, deseori angajat prin resorturi politice sau trafic de influenta, valorifică o vulnerabilitate a școlii. Elevii învață că dacă ne-am propune să păstrăm curățenia sau să ne gestionăm singuri deșeurile, în mod responsabil, timp de o lună, mai mulți angajați ai școlii ar trebui disponibilizați. Lecția imediată: locurile de muncă ale unor oameni depind de lipsa deprinderilor de ordine și curățenie ale elevilor.

Acestea sunt câteva exemple de situații în care instituția școlii se derobează de roluri, devenind mai curând un intermediar comercial, decât un furnizor de servicii educaționale complexe și, într-o perspectivă idealistă, complete. Deși imorale, ele sunt încă legale. Ar putea fi puse în evidență și situații ilegale, cea mai notorie vizând certificarea în fals a competențelor elevilor sau frauda la examenele naționale. Au trecut doar câțiva ani de când procentul reușitei la Bacalaureat tindea spre 100%, iar profesorii evaluatori din centrele de examen evaluau lucrări trase la indigo.

O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.

Reprezentând realități notorii și evidente, ne putem întreba de ce nu sunt evidențiate și puse în lumină chiar de membrii personalului didactic. De ce, în majoritatea cazurilor, doar părinții sunt cei care se plâng? De ce nu există tensiuni în cancelarii și de ce sistemul funcționează fără opoziție din interior? Un răspuns ar putea evidenția lipsa de concurență din școli, garantarea de către diriguitorii sistemului a status-quo-ului reciproc avantajos, aproape toți profesorii primind calificativul profesional maxim, meditațiile nefiind reglementate și limitate prin lege, normele și salariile fiind sigure. Se pare că profitul necinstit, sub o formă sau alta, definește finalitatea primordială a învățământului public.

Tot acest context creează necesitatea întrebării „ce rost mai are educația, într-o școală care pune profitul necinstit în centrul existenței sale?” Dacă monitorizarea video ține loc de cinste și onestitate, dacă siguranța elevilor este cultivată prin frică, gardianul devenind angajat permanent în școală, dacă omul este rău, prin definiție, iar comportamentele dezirabile se impun doar prin forțe constrângătoare externe (vezi Plaut, Glaucon, Xunzi, Hobbes), ce rost mai au școlile care cultivă comportamente imorale, în care înclinația domină și subordonează datoria (Kant) și în care omul este perceput aproape întotdeauna ca mijloc și niciodată ca scop? Lipsa de motivație pentru prezența în școală, gradul mare de abandon școlar, gradul mare de analfabetism funcțional, contribuția mică a pregătirii școlare la definirea traseului profesional, modelele sociale și culturale defecte, toate furnizează răspunsuri pertinente și adecvate acestei întrebări.

Ce am putea pune în locul conceptului de „profit necinstit”? Un răspuns posibil ar fi devotamentul. Atașamentul sincer față de o persoană sau față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare și fără rezerve. Cu alte cuvinte, fără compromis și fără scuze. Să acceptăm că nici salariul mic, nici politizarea, nici îngroparea în hârtii, nici stresul, nimic nu ne împiedică să privim elevul ca pe scopul existenței sistemului de educație și al nostru în roluri de profesori. Când vom putea dovedi acest devotament, nu ne va mai fi frică de „omul rău”. Educația este lumina soarelui din om, o lumină care îl împiedică să se ascundă de sine și care-l ajută să vadă mai clar umanitatea din sine și din aproapele său. Și când vom descoperi umanitatea din noi și din aproapele nostru, căpușarea sau profitul necinstit vor deveni incompatibile cu scopurile vieții . Și tot atunci școlile și societățile vor fi eliberate de sub domnia supravegherii video, a controlului extern și a hoților care angajează gardieni. Pentru că așa cum arată astăzi școlile, așa va arăta mâine întreaga societate.

Viitorul educației este open source


Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez vulnerabilitățile și inventariez consecințele nefaste rezultate din dependenta organica a instituțiilor publice și a mediului educational din România de produsele companiei Microsoft, o dependență cultivată prin decizii guvernamentale și de management educațional mai mult sau mai puțin bine intenționate, dar și prin politici curriculare eronate. 

Evidențiez cazuri de succes în care softul liber este prezent în administrația publica, în business, dar mai ales în educație.
Promovez alternativele open source în educație.

 

Merg în cancelaria liceului, pornesc calculatorul și–mi sar în ochi câteva notificări și avertismente. Un avertisment îmi spune că a încetat suportul pentru sistemul de operare (Windows XP). Altul îmi atrage atenția că perioada de testare a antivirusului a expirat. Al treilea îmi transmite că există aplicații neactualizate. Deschid fereastra browser-ului și găsesc zeci de extensii și bare de instrumente, care mai de care mai exotice și suspecte. Motorul de căutare implicit este schimbat cu un noname. La fiecare căutare mi se deschid, în taburi separate, pagini independente de căutarea mea. Simultan, fără să le pot controla, pornesc instalări automate. Aceasta este o realitate!

Cei mai mulți elevi cu care vorbesc folosesc sisteme de operare comerciale, dar piratate, fără a instala programe antivirus. Când sunt întrebați ce fac atunci când li se virusează sistemul de operare, cei mai mulți spun că formatează hard discul și reinstalează sistemul de operare. Se bucură că nu folosesc carduri de plata electronice pentru a nu trăi cu spaima că le sunt furate datele bancare. Aceasta este o altă realitate.

Săptămânal, uneori zilnic, mă confrunt cu valuri de etichetări rău intenționate pe Facebook. Periodic, prietenii de rețea par victimele unei epidemii, sunt atacați în masă. Distribuie fără discernământ și fără control link-uri camuflate în materiale video sau foto, link-uri care direcționează către destinații rău famate și care îți pot compromite prezența în rețea. Nu știu cum să procedeze pentru a își igieniza calculatoarele. Aceasta este o altă realitate.

Situațiile prezentate mai sus reprezintă efectele unei educații precare în domeniul tehnologiei informației și a comunicațiilor. O educație care ascunde decizii de management educațional și politici curriculare eronate, dar și politici publice rău-intenționate.

Care este premisa fundamentală a acestor situații? Aș avea curajul să afirm că principala premisă o reprezintă politica Guvernului României, politica iresponsabilă de a subordona companiei Microsoft nu doar interesele tuturor instituțiilor publice sau private din România, dar și ale tuturor beneficiarilor direcți ai sistemului educațional.

Produsele Windows populează universul școlilor prin decizii luate la nivel central, în baza unor contracte care astăzi fac obiectul cercetărilor penale. La nivel de sistem educațional, soluția a fost ambalată frumos, astfel încât să poată fi înghițită pe nemestecate. Doar așa se poate explica de ce, în programele școlare pentru disciplina Tehnologia Informației și a Comunicațiilor, programe elaborate în 2004, nu se menționează în niciun context subiectul securității sistemelor de calcul. Lipsa de interes pentru o educație a securității sistemelor de calcul este hilară, cu atât mai mult cu cât ministerul, în mod programatic, limita competențele TIC ale elevilor la un singur sistem de operare, acesta fiind la data respectivă nu doar cel mai popular de pe piață, cel mai piratat și cel mai costisitor din punct de vedere financiar, dar și cel mai vulnerabil la atacuri (în anul 2007, au fost identificate mai mult de 250.000 de obiecte malware dedicate sistemelor de operare Windows, acest număr dublându-se în fiecare an, prin contrast cu numărul nesemnificativ al amenințărilor care vizau celelalte sisteme de operare existente pe piață).

În 2009, programele școlare se actualizează, impunând competențe specifice noi. Nu dispare însă obligativitatea cunoașterii sistemului de operare Windows și a aplicațiilor produse de compania Microsoft. Între noile competențe, doar două țintesc problematica securității, anume: competența specifică de argumentare a necesităţii securizării computerelor şi a reţelelor, respectiv competența specifică de descriere şi aplicare a măsurilor de securitate în utilizarea Internetului.

Analizând la rece, decizia Guvernului României a creat o vulnerabilitate strategică pentru toți beneficiarii sistemului educațional, toți absolvenții fiind limitați la cunoașterea unui singur sistem de operare și la aplicațiile de birou oferite de compania Microsoft, iar toți angajatorii, fie ei publici sau privați, devenind dependenți de o forță de muncă cu un profil al competențelor digitale foarte limitat.

Alte consecințe, cel puțin la fel de toxice, privesc:

  • încurajarea pirateriei cu sisteme de operare și programe software produse de compania Microsoft, nivelul de dezvoltare socială și economică nepermițând achiziționarea la scară largă a sistemului de operare Windows și a suitei de aplicații de birou Office, singurele studiate în școală;
  • dezinteresul pentru securitate informatică, atâta timp cât copiile piratate se activau folosind patch-uri și crack-uri obtinute prin intermediul unor filiere prea puțin sigure, pierzându-și funcționalitatea odată cu actualizarea sau instalarea unor produse de securitate avansate;
  • dependența de programe antivirus trial sau gratuite, limitate în funcționalități, fiind costisitoare soluțiile antivirus care vizează instituții publice cu zeci sau sute de calculatoare și chiar persoanele fizice;
  • inhibarea creativității și îndepărtarea resursei de inteligență din țară de alternativele open source, atâta timp cât codul sursă al produselor Microsoft este inaccesibil, fiind secret și protejat de copyright;
  • transformarea României într-o țară dependentă organic, de la nivelul înaltei administrații centrale, până la cea mai mică instituție publică sau firmă, de produsele companiei Microsoft;
  • alocarea de către instituțiile publice a unor bugete imense pentru actualizarea licențelor Microsoft.

Ar fi existat alternativă? Cazurile de succes din lumea întreagă dovedesc că da.

 

Sursa: Duncan Hull

Există state care au adoptat cu frenezie alternativele open source (Spania, Brazilia), există instituții publice din toată lumea care au făcut-o (NASA, Departamentul Apărării din Statele Unite, Parlamentul Francez, Primăria din Ciudad de México, Primăria din Munchen), companiile private se bucură din plin de avantajele sistemelor de operare alternative (Novell, Google, IBM, Panasonic, Cisco, Amazon, Wikipedia, McDonalds). Și totuși, nicăieri nu se simte o nevoie mai mare de libertate ca în educație. 33 de universități din Germania au adoptat deja, încă din 2007, sistemul de operare „SuSe Linux Enterprise Desktop”. Rusia și-a propus, tot în 2007, adoptarea la nivel de sistem educațional a soluțiilor Linux, dorind să evite astfel constrângerile financiare și să reducă rata mare de piratare a sistemelor de operare comerciale. Școlile și universitățile din Filipine, Georgia, Italia, Elveția, Macedonia, India (Tamil Nadu) au evadat deja din dependența în față software-ului proprietar.

În România, într-o singură zi, s-a scris istorie. De la o centralizare absolută a deciziilor privitoare la licențierea software-ului, brusc, după „expirarea contractului cu Microsoft” (a se citi „din motiv de DNA”), la 31.12.2013, Ministerul Educației, prin inspectoratele școlare, a comunicat școlilor că au libertate de decizie în privință modalităților de obținere a sistemelor de operare pentru sistemele de calcul. Pentru prima dată, școlile dobândesc libertatea de a utiliza inclusiv software liber.

Să sperăm că acest eveniment va fi urmat și de o actualizare a programelor școlare, în sensul eliminării referințelor la produsele software licențiate Microsoft, în procesul de formare a competențelor specifice. Mai mult decât atât, ar fi ideal să descoperim că sistemul național de învățământ își reevaluează prioritățile și îmbrățișează cât mai curând, la o scară cât mai largă, tehnologiile open source, devenind un furnizor de securitate cibernetică globală, nu un generator de riscuri și vulnerabilități.

Ținând cont de faptul că dificultățile în utilizarea sistemelor de operare open source sunt pe cale să fiesurmontate, devine o chestiune de timp până când soluțiile alternative vor deveni alegerea naturală, atât în mediul educațional, cât și în cel de business și personal. Multiplicarea soluțiilor Cloudbased (bazate pe Cloud), care permit rularea aplicațiilor direct în browser, vezi Google Drive/Docs (substitut gratuit pentru suita Microsoft Office), fac inutile costurile suplimentare pentru sisteme de operare și aplicații specifice. De asemenea, prezența Centrului software în sistemele de operare open source permite instalarea de programe substitut pentru aproape orice program destinat sistemului de operare Windows, crește atractivitatea acestora și ușurează utilizarea lor.

Nota: Acest articol a fost scris de pe un calculator cu sistem de operare open-source.

Lungul drum de la tradițional la modern în învățământul public din România


 

Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez 4 programe de formare care vizează dezvoltarea de competențe TIC la profesori, punându-le în oglindă cu rezultatele studiului Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia

Studiul menționează o serie de evidențe negative greu de ignorat, care pun sub semnul întrebării, dacă nu invalidează cu totul, impactul real al proiectelor analizate. 

În 2004, la Norwich Institute for Language Education, participam la programul de formare „Using computers and the Internet to help your teaching”. La vremea aceea, câțiva profesori din România învățau în Anglia să utilizeze în educație slide-show-urile Power Point. Se întâmpla asta după 14 ani de la lansarea programului Power Point.

Au trecut alți 11 ani de atunci, tehnologia digitală a evoluat imens: rețelele sociale s-au impus și preiau o mare parte din traficul online (statistici live despre Internet), platformele elearning s-au diversificat și multiplicat, de asemenea, se publică zilnic mai mult decât în toată istoria umanității, video-conferințele sunt la ordinea zilei, permițând echipelor multidisciplinare internaționale să exploreze noi și noi orizonturi ale cunoașterii, se stochează cunoașterea lumii în toate formele posibile, există mii de instrumente și soluții online care ar putea fi integrate în mod creativ în procesul educațional, calculatoarele s-au miniaturizat, luând forma tabletelor și telefoanelor inteligente, putând fi aduse facil oriunde, dar mai ales în sala de clasă.

În același timp, în România anului 2012, doar aproximativ 10% dintre profesori utilizau instrumentele TIC în predarea la clasă. Cel puțin așa reiese din studiul Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia.

Am ales să scriu acest articol pentru a pune în evidență teribila inadecvare și inerția care guvernează sistemul național de învățământ, dar și oportunitățile de dezvoltare ratate din cauza unui management de sistem defectuos.

Voi vorbi în continuare despre 4 proiecte cu finanțare europeană desfășurate la nivel național, proiecte propuse de către instituții reprezentative pentru sistemul educațional românesc: Ministerul Educației, Siveco România, Centrul Național de Evaluare și Examinare, Universitatea Politehnică, proiecte pe cât de necesare, pe atât de puțin valorificate în educație, la nivelul interacțiunilor relevante  profesor-elev.

Primul caz despre care vreau să vorbesc vizează sistemul informatic INSAM (2010-2011), dezvoltat în cadrul proiectului strategic „Instrumente digitale de ameliorare a calităţii evaluării în învăţământul preuniversitar”(POSDRU/1/1.1/S/3).
Din descriere reiese că „prin intermediul proiectului INSAM, MECTS şi partenerii săi vin în întâmpinarea profesorilor şi elevilor cu un sistem informatic performant de evaluare, accesibil tuturor participanţilor la activitatea instructiv-educativă. Caracterul inovator al acestuia constă în baza de resurse digitale specifice (itemi de evaluare, standarde şi descriptori de performanţă), necesare pentru îmbunătăţirea proceselor evaluative şi de autopoziţionare/autoevaluare a elevilor din învăţământul liceal. Evaluarea obiectivă este de neînlocuit din perspectiva diversificării traseelor de învăţare, a oportunităţilor existente la final de ciclu şi pentru încadrarea ulterioară în câmpul muncii”.
Practic, în cadrul acestui proiect a fost creată o bază de date cu 150.000 de itemi de evaluare și 5000 de teste de evaluare predefinite, pentru toate disciplinele școlare. Platforma permite alocarea de conturi de utilizatori pentru toți profesorii și elevii din cadrul sistemului național de învățământ, fiecare profesor putând invita elevii, organizați pe clase, să participe la evaluări online. Deși statistica prezentată pe site-ul acestei platforme este foarte generoasă (se precizează că ar fi accesat platforma  aproape un milion de elevi de la nivel liceal, peste 11000 de cadre didactice de la nivel de liceal, peste 9000 de evaluatori din cadrul sistemului național de examinare, evaluare și curriculum în învățământul preuniversitar), ea pare neverosimilă, atâta timp cât vine în contradicție cu celelalte rezultate care vizează impactul instrumentelor TIC asupra educației, după cum se va putea constata mai departe.

Al doilea caz vizează proiectul „Profesorul – creator de soft educațional” (2009-2011). Programul a fost coordonat de Ministerul Educației, în parteneriat cu SIVECO România, a obținut finanțare europeană (POSDRU/57/1.3/S/34533) și a avut ca obiectiv elaborarea şi implementarea unui program de formare continuă pentru cadrele didactice din învățământul preuniversitar în vederea dezvoltării competențelor privind realizarea propriilor aplicații de soft educațional şi îmbunătățirea capacității de a utiliza metode interactive de predare-învăţare. Programul a fost absolvit de aproximativ 1700 de cadre didactice, fiind vizați, ca beneficiari indirecți, aproximativ 767.439 de elevi din învățământul liceal, 284.412 de elevi din învățământul profesional şi tehnic şi 1.900.561 de elevi din învățământul primar şi gimnazial.
Studiul de impact menționează o serie de rezultate spectaculoase: 65% dintre profesorii absolvenți consideră că sunt pregătiți pentru a dezvolta propriile lecții în format electronic, 82% susțin că vor realiza și alte lecții în format electronic (41% susțin că în mod sigur vor realiza și alte lecții în format electronic), 56% dintre participanți nu realizaseră decât o singură lecție în format electronic, cea pentru evaluarea finală, 92% consideră că aceste lecții sunt eficiente cel puțin în mare măsură (60% în foarte mare măsură), 92% consideră că aceste lecții sunt apreciate de elev cel puțin în mare măsură (42% în foarte mare măsură). În sens negativ, se remarcă principalele motive pentru care profesorii nu au aplicat astfel de lecții (31% nu au avut timp, 22% nu au avut posibilități tehnice). În cele ce urmează vom afla în ce măsură această abordarea optimistă a fost menținută și în activitatea didactică.

Al treilea caz analizat vizeaza proiectul “Competenţe cheie TIC în curriculumul şcolar” (2010-2012), implementat de Centrul Naţional de Evaluare şi Examinare – CNEE (POSDRU/1/1.1/S/5).
Obiectivul general al proiectului a urmărit îmbunatățirea şi restructurarea sistemului de învățământ preuniversitar prin adaptarea curriculumului la cerințele societății actuale, care necesită utilizarea şi perfecționarea continuă a competențelor TIC. Obiectivele specifice, foarte ambițioase, vizau adaptarea planurilor cadru în vederea introducerii competențelor cheie, elaborarea de programe școlare pentru disciplina TIC, actualizarea programelor școlare, prin includerea de competențe cheie TIC specifice fiecărei discipline școlare, elaborarea de pachete educaționale care să vină în sprijinul programelor școlare actualizate, asigurarea accesului la învățarea la distanță, formarea inspectorilor de specialitate și a profesorilor pentru a implementa corect programele școlare actualizate.
La nivel de discurs, lucrurile stau cum nu se poate mai bine: „Datorită procesului de informatizare, pedagogii au primit mijloace noi de instruire şi un mediu nou pentru organizarea şi dirijarea procesului instructiv, care provoacă elevii să caute, să aleagă, să analizeze, să-şi însușească informația. Toate aceste elemente modifică aria activităților profesorului, atât cantitativ cât şi calitativ. Astfel interacțiunea elev-calculator permite diversificarea strategiei didactice, facilitând accesul elevului la informații mai ample, organizate logic, structurate variat, prezentate în modalități diferite de vizualizare”.

Ultimul caz despre care voi scrie vizează proiectul coordonat de Universitatea Politehnică din București și intitulat  „Formarea personalului didactic din invatamantul secundar (ISCED 203) in vederea utilizarii tehnologiei informației si a instrumentelor e-learning in activitatea didactică” prescurtat EPROF (2010-2013).În cadru acestui proiect (POSDRU/ 87/1.3/S/64227), peste 2100 de cadre didactice selectate la nivel național au fost formate în direcția adaptării demersului didactic la cerințele societății cunoașterii. Managerul acestui proiect a fost prof. dr. ing. Anton Hadăr, unul dintre cei mai cunoscuți reprezentanți ai mișcării sindicale din România.  Disciplinele de studiu incluse în cadrul programului de formare au fost: Elemente de Tehnologia Informației şi Comunicațiilor (TIC), Didactica specialității, Instruire şi evaluare asistată de calculator, Platforme e-learning (Moodle), Tehnologii mobile în învățare (mobile learning).
După cum s-a menționat în conferința de închidere, “proiectul a beneficiat de susținere din partea instituțiilor centrale şi locale ale educației, pentru promovarea cursurilor eProf către cadrele didactice”.

Am putea spune, analizând atât obiectivele și “rezultatele” proiectelor de mai sus, dar și concluziile studiului deja invocat (Competențe, acces, utilizare şi atitudini ale profesorilor din învățământul secundar vizavi de tehnologia informației şi a comunicațiilor, realizat în cadrul proiectului E-prof: Formarea personalului didactic din învăţământul secundar (ISCED 2-3) în vederea utilizării tehnologiei informaţiei şi a instrumentelor e-learning în activitatea didactică (www.eprof.ro) co-finanţat prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane, şi implementat în parteneriat de Universitatea „Politehnica” din Bucureşti, Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iaşi, Pythia Internațional Bucureşti şi CSI Piemonte Torino, Italia), că susținerea instituțiilor centrale și locale ale educației s-a limitat doar la atât (promovare), câtă vreme profesorii găseau ușor accesibile calculatoarele în săli de clasă doar în proporție de 30,9%, iar Internetul doar în limita a 22,5 % (mă întreb cum au putut accesa platforma INSAM aproape 800.000 de elevi din învățământul liceal, în condițiile acestea);

Studiul menționează o serie de evidențe negative greu de ignorat, care pun sub semnul întrebării, dacă nu invalidează cu totul, impactul real al proiectelor prezentate mai sus:

  • instrumentele TIC sunt folosite foarte rar pentru comunicarea cu elevii (16,1% săptămânal și 17,3% zilnic);
  • prezentările electronice (PowerPoint) sunt folosite zilnic doar de 8,7% dintre profesori (18,2% săptămânal);
  • proiectoarele în sălile de clasă sunt utilizate zilnic în procent de 13,6% (12,6 săptămânal).
  • alte instrumente moderne, precum Instrumentele Web 2.0 (Wiki, blog, youtube etc.), sunt utilizate foarte rar, 10% zilnic (14,5 % săptămânal).
  • cel mai dureros rezultat, având în vedere investițiile repetate în sistemul AEL, se poate observa când vine vorba de utilizarea platformelor e-learning (AEL, Moodle), acestea fiind accesate doar în procent de 5% zilnic (8% săptămânal, 45% niciodată).

Concluziile acestui studiu sunt confirmate și de rezultatele cercetării “Utilizarea Internetului în România de către copii şi adulţi”, realizată de organizația Salvați copiii sub egida programului Sigur.info (2010).

Conform acestei cercetări,

– 70.1% dintre profesorii chestionaţi considerau că ar trebui limitat sau restricţionat internetul prin regulamente;
– doar 40,40% dintre profesori cunoșteau semnificația termenului website, iar 26,30% cunoșteau sensul termenului Internet;
– scopurile navigării pe Internet a adolescenților vizau preponderent discuții cu prietenii (91,5%) și descărcarea de muzică și alte materiale (82,5%);

Tot în categoria inadecvărilor se poate înscrie și formarea profesorilor în domeniul tehnologiilor mobile în învățare (mobile learning) în cadrul programului de formare eProf, deși în școlile din România era interzisă la data respectivă utilizarea telefoanelor celulare în timpul orelor de curs (situație corectată prin noul Regulament Școlar), iar accesul generalizat la Internet wireless în școli reprezintă doar tema unor petiții și revendicări ale elevilor.

În urma acestei analize, se pot trage câteva concluzii:

– programele de formare care vizează integrarea TIC în activitățile de predare/învățare nu își ating cu adevărat obiectivele decât în mică măsură;
– lipsa calculatoarelor și a accesului la Internet în sălile de clasă reprezintă obstacole insurmontabile pentru profesori, indiferent cât de competenți ar fi în a valorifica instrumentele TIC;
– deși CNEE a obținut finanțare pentru a integra competențe TIC în curriculumul școlar, acest lucru nu s-a realizat pe deplin, o actualizare a programelor fiind încă improbabilă;
– există o disponibilitatea redusă a profesorilor pentru a aduce în sala de clasă resurse moderne, din universul 2.0, sau pentru a comunica cu elevii online;
– cu o accesare de 5% zilnic, platforma elearning AEL rămâne nu doar o investiție excesiv de costisitoare, dar și inutilă, chiar dacă profesorii au participat la cursuri de formare specifice;
– nu există o corelație între strategiile naționale în educație și diversele programe de formare care vizează actualizarea competențelor metodice ale cadrelor didactice.