Arhive pe categorii: Gânduri

Amalia


Fiecare liceu are punctele sale tari. Iar în această perioadă, toate și le expun cu multă mândrie. Competiția dintre licee, după cum am scris aici, este aproape inutilă, cât timp profilul de formare este definit în linii similare de curriculumul național și de organizarea instituțiilor (variația de 1-2 ore alocate diferit anumitor discipline, structura șablon a competențelor și conținuturilor, orarul și modul de organizare instituțională, fiind puțin semnificative).

Ceea ce la prima vedere scapă explicației, anume disponibilitatea profesorilor, elevilor și părinților de a intra în această competiție și de a o valida, în pofida caracterului ei lipsit de noimă, capătă sens atunci când privești de aproape câte un suflet tare, care, fără a se opune în mod evident, sau fără a fi ostentativ revoluționar, reușește să valideze distinctul, diferitul, unicul, într-o mai mare sau mai mică măsură, creând premise autentice pentru schimbare.

Timp de câțiva ani, nicicând nu ai la dispoziție prea mulți, poți urmări moduri de manifestare total surprinzătoare, care înving orice determinism social, educațional, cultural și care creează alternative calitative remarcabile.

Fie s-au numit Alexandru, George, Mădălina, Georgiana, Viky, Dragoș, Mihai, Gabriela, Andreea, Alexandra, Florentina, George, Nicoleta, Andrei, Mirela, Lavinia, Gabriel, Claudiu, Alina, Amalia etc., astăzi botezați cu numele generic de Amalia, deși paradoxal, acești elevi nu-și calcă niciodată pe urme, nefrecventând cărările bătătorite, fie s-au numit oricum altcumva, dar în intimitatea propriilor lor experiențe s-au simțit împliniți iar numele nu a mai avut nevoie de eternizare, toți au în comun și împărtășesc o evadare.

Amalia pictează, scrie romane, fotografiază, cântă la pian, călătorește, filmează, dansează, înfrumusețează oameni, prezintă emisiuni, citește, Amalia este o cititoare avidă de literatură Fantasy. Amalia visează cu ochii deschiși, Amalia ajunge până la capătul lumii, Amalia este lider, Amalia scrie poezie, programează magazine virtuale, programează roboți, Amalia promovează cărți pe youtube și face recenzii, Amalia face filme și lansează videoclipuri muzicale, Amalia scrie, ilustrează cărți, este interpretă și face sport de performanță.

Și ar fi putut face fiecare din aceste lucruri, precum le-ar fi putut face și pe toate, cu totul la al nivel, dacă școala ar fi fost alături de ea nu accidental, pentru că a întâlnit niște încurajatori, ci asumat total, admirativă și generoasă.

Din nefericire, prețul evadării este împovărător.

În clasa a XII-a, Amalia a avut media generală încheiată cu nouăsprezece medii anuale, optsprezece la tot atâtea discipline școlare și una la purtare. Deși a recenzat zeci de cărți, niciuna nu o va ajuta să obțină o notă de trecere când subiectele vor fi dictate de o programă venită de sus. Deși a publicat, cartea ei va fi considerată nimic prin raportare la marile exigențe ale celor de sus. Deși a pictat sute de tablouri, niciunul nu va fi necesar pentru a lua nota 10 la educație plastică. Deși a cântat la sute de festivaluri, deși a participat la competiții naționale de robotică, deși iubește hermeneutica literară, deși filmează, școala nu deține unitatea dreaptă de a recompensa sau de a susține.

Și pentru că școala funcționează implacabil birocratic, cu cât va petrece mai mult timp în ea, cu atât Amalia va învăța lecții care strâmbă. Va învăța să disprețuiască. Va disprețui performanța în orice alt domeniu decât cel validat de școală. Ce îți trebuie ție „Anul de Grație”, când tu trebuie să înveți romanul „Ion”? Ecoul disprețului celorlalți, mai puțini subversivi cu autoritatea impusă inuman, cu piciorul pe gât, va ajunge să îi rezoneze în suflet. Va învăța să trișeze, să plagieze, să se strecoare, pentru a mulțumi apostolii altor idoli, idoli la care Amalia nu se închină. Va învăța să renunțe la ceea ce îi este destin, de dragul compromisului, diluându-și valoarea și subminându-și vocația. Va învăța să renunțe, o dată în plus, la necesar, de dragul suficientului. Și se va ofili, se va îndoi, se va încreți, ca atinsă de o otravă atât de străină cu totul de ființa ei.

Dacă ai ochi de văzut, vezi. Dacă ai urechi de auzit, auzi.

Amalia se pregătește să fugă. Cine o va putea opri? Când cele mai perverse personaje negative cu care este familiarizată, când cele mai distopice realități alternative, când un întreg univers literar o învață să aleagă binele, cine credeți că va avea forța de a-i sta în cale la vremea legitimei evadări? Ion? Gheorghidiu? Victor Petrini? Jurnalul fericirii mă tem că nu l-a citit, nu este fantasy, așa că Steinhardt sigur nu.

Fiecare liceu are punctele sale tari. Iar în această perioadă, toate și le expun cu multă mândrie. Competiția dintre licee, după cum am scris aici, este aproape inutilă. Și totuși, mai nou, liceele organizează competiții de fugit. Prin fuga ei, Amalia își va ajuta școala să fie bine văzută. Prin fuga ei, Amalia va bifa cu brio cele mai înalte exigențe ale propriei școli: indiferența, disprețul, lipsa încrederii, neascultarea, tăcerea complice cu agresiunea, iluzia câștigului obținut prin mijloace discutabile moral.

Să fim bine înțeleși, Amalia crede că fuge spre binele pe care și-l reprezintă ea, nu spre binele proiectat de școală.

P.S. Prin acest text și prin melodia de mai jos, transmit un călduros La mulți ani! tuturor Amaliilor, adolescenților care evadează spre maturitate.

Stau ceasurile când se moare


Stau ceasurile când se moare,
Stau ceasurile vechi, cu roți dințate, dar stau și cele noi, cu baterie.
Stau ceasurile agățate de perete, dar stau și cele care stau ascunse-n glie.
Tăcerea lor se duce cu sufletul ce moare,
O taină stă ascunsă-n ceasul care stă la clipa când se moare.
La clipa morții chiar și ceasurile stau,
Stau permanent sau ticăie apoi,
Stau singure, așa cum stau,
De repornesc, nu-i șansă să mai steie.
Și ceasurile stau când gândul-ți-este stat.
Nu este nevoie de grija nimănui pentru a le da sau le opri tăcerea,
Tăcerea lor poate dura minute sau ore, sau poate zile-ntregi, de vor să țină doliu,
Asemeni unor oameni îmbrăcați în negru, stau ceasurile în tăceri solemne.
Stau ceasurile când se moare
Stau împreună, niciunul după sau cumva înainte
Ca la o comandă stranie stau ceasurile în clipa când se moare.