Arhive pe categorii: Opinii

@ Inima ta, inima mea


„Împing inima ta, inima mea, asemeni lui Sisif, spre culmea ce îi va înălța căderea. Și-ți mulțumesc!

Acest mesaj este dăruit partenerilor Romanian Business Leaders, cei care au făcut posibilă experiența MERITO. El a început pe hârtie și se continuă aici.

După ce ați analizat imaginea și textul, după ce veți fi citit mesajul hârtiei, poate că vă veți întreba: de ce căderea? De ce căderea și nu zborul? De ce căderea și nu eliberarea? De ce nu ar exista cale de evadare din gravitație? De ce o inimă comună trebuie să urmeze traiectoria oricărui bolovan.

În desenul meu, în viața mea, ființele filiforme care împing inimi nu știu zbura. Pentru că atunci când înaintează alături de inimi din ce în ce mai mici, inimile devin grele. Înălțarea este imposibilă inimilor mici, dar grele. Zborul este imposibil ființelor cu pieptul gol.

Inimile cresc atunci când dai un pas înapoi, când te retragi, când te subminezi, când cedezi, când permiți inimii celuilalt să te copleșească, să te cucerească, când te rogi ca locul din piept pe care-l pui la dispoziția celuilalt să știe primi fără să necinstească inima din dar.

În desenul meu, în viața mea, ființele filiforme trag inimi, atrag inimi, permit inimilor să-i închirieze, să-i stăpânească, să-i ia chiar și în proprietate. O inimă mare crește la coborâre, nu la urcare.

Asemeni lui Sisif„, pentru că nu știu foarte clar unde începe supliciul risipirii și unde se sfârșește binecuvântarea cerșirii; clipa fericirii, când îți privești cu luciditate condiția, asumându-ți-o, clipa tragerii aerului în piept, nu-mi sunt cunoscute încă. Nu știu nici dacă măresc sau micșorez a inimii șansă, dacă merit să zbor, coborând spre a inimii mărire, sau doar urc, îngreunându-mă cu o inimă minusculă. Necunoștința propriului rost este ea însăși expresia absurdului.

Inima mea, inima ta… pentru că dacă există cu adevărat o inimă, ea în mod cert nu este personală, nu este exclusiv proprie, ci este comună, este creația împărtășirii și îmbrățișării.

Și-ți mulțumesc!

Fără inimă, fără inima ta, nu ar fi existat nimic din toate acestea.

Presa ne-liberă, glonțul din spatele magistraților


Corectitudinea oricărei confruntări stă în respectarea regulilor. Fie că sunt confruntări sportive, politice, fie că sunt confruntări militare, fie că sunt dueluri, istoria consacră onestitatea confruntării atunci când există consimțământul combatanților pentru respectarea unui set de reguli. 

Paradoxal, deși folclorul reține proverbul englezesc all’s fair in love and war (în dragoste și în război totul este permis), realitatea stă cu totul altfel. O dovedesc codurile războiului, iar în actualitate – setul de norme care reprezintă nucleul Dreptului Umanitar Internațional. 

Aparentele victorii ale terorismului sunt forme ale dezonoarei, civililor neînarmați opunându-li-se puterea armelor, iar combatanților convenționali opunându-li-se arme interzise, precum arma chimică, arma biologică etc. Tot dezonorante sunt atacurile cu murături, cu brânză împuțită, cu cerneală, cu pantofi sau cu ouă, când cuvintele își pierd puterea de convingere. 

Dar nu despre codurile războiului este acest articol, ci despre dreptul presei de a se substitui justiției. Despre dreptul jurnaliștilor de a rejudeca dosare, de a organiza procese publice, de a consacra altă dreptate decât cea formalizată prin procese organizate legal.

În România există reguli pentru înfăptuirea justiției, iar presa nu este o parte din procesul realizării acesteia.

ARTICOLUL 126 din Constituția României

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. […]

În procesele penale, dreptatea se impune din duelul argumentelor procurorului și avocatului. Alegerea avocatului este liberă. Duelul este arbitrat de judecători sau de completele de judecată. Dreptatea nu se poate înfăptui în presă deoarece magistraților le este interzis să își exprime opinia cu privire la procesele aflate în curs de desfășurare.

Art. 10. din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

(1) Judecătorii și procurorii nu își pot exprima public opinia cu privire la procese aflate în curs de desfășurare sau asupra unor cauze cu care a fost sesizat parchetul.

(2) Judecătorii și procurorii nu pot să dea consultații scrise sau verbale în probleme litigioase, chiar dacă procesele respective sunt pe rolul altor instanțe sau parchete decât acelea în cadrul cărora își exercită funcția și nu pot îndeplini orice altă activitate care, potrivit legii, se realizează de avocat.

Contestarea soluțiilor instanțelor de judecată se realizează doar prin căile de atac consacrate în condițiile legii. Nu există cale de atac care să implice presa.

ARTICOLUL 129 din Constituția României

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii.

Nu presa este garantul independenței justiției. Constituția țării acordă acest rol Consiliului Superior al Magistraturii.

ARTICOLUL 133 din Constituția României

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.

De asemenea, nu presa are atribuții în domeniul răspunderii disciplinare a procurorilor și judecătorilor.

ARTICOLUL 134 din Constituția României

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.

(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au drept de vot.

Procurorul își duce luptele în sala de judecată, în fața unui judecător sau în fața unui complet de judecată, în public de cele mai multe ori, dar nu în presă. Argumentelor lui i se opun argumentele avocaților, nu ale jurnaliștilor.

De ce este presa ne-liberă glonțul din spatele procurorilor și judecătorilor?

  1. Pentru că presa ne-liberă nu înțelege necesitatea regulilor și reglementărilor în domeniul juridic și nu li se substituie
  2. Pentru că presa ne-liberă reprezintă instrumentele unor interese ne-libere, multe opuse justiției și dovedite în mod explicit ca infracționale.
  3. Pentru că presa ne-liberă se face cu jurnaliști ne-liberi, cu jurnaliști care își arogă, prin subminare, roluri nemeritate, precum rolul de magistrat.
  4. Presa ne-liberă ignoră regulile și legile, încercând să își câștige prestigiul în lupte fără adversar (magistrații nu își pot susține punctele de vedere altfel decât prin rechizitorii și sentințe, ei nu pot fi prezenți în toate emisiunile care vizează cazurile în care sunt implicați).
  5. Pentru că presa ne-liberă furnizează servicii avocățești părților interesate, în mod partizan, fără să poată asigura cadrul confruntării obiective a tuturor punctelor de vedere. 
  6. Pentru că presa ne-liberă se erijează într-un tribunal excepțional, deși nu are acest drept.
  7. Pentru că presa ne-liberă organizează procese publice bazate pe prejudecăți, procese care repetă zilnic, săptămânal, lunar sau chiar anual, aceleași argumente, aceleași concluzii părtinitoare, astfel încât cealaltă parte să nu poată niciodată să răspundă adecvat.
  8. Pentru că presa ne-liberă urmărește mize politice și interese private, în termeni de câștiguri electorale și financiare, nu interesul general al societății. 
  9. Pentru că presa ne-liberă nu își poate înfrâna dorința de capitalizare meschină a mesajului victimizator. Într-un proces vor exista întotdeauna două părți, iar una va pierde procesul. Partea care pierde procesul va fi întotdeauna mai vocală și mai determinată, atrăgând atenția și copleșind emoțional audiența. Și emoția vinde.
  10. Pentru că presa ne-liberă ignoră exigențele etice, deși le revendică. Cele mai multe discursuri anti-deontologie se regăsesc în redacțiile care obișnuiesc să măsluiască dreptatea.

DEONTOLOGÍEs. f.1. Totalitatea normelor de conduită și obligațiilor etice ale unei profesiuni (mai ales a celei medicale). 2. Teorie a datoriei, a obligațiilor morale.

Cu ce se ocupă presa liberă?

  1. Presa liberă luptă pentru un statut egal între procurori și avocați.
  2. Presa liberă monitorizează organizarea concursurilor profesionale și numirile în funcții de conducere.
  3. Presa liberă demască faptele de corupție ale magistraților, nu rejudecă dosare.
  4. Presa liberă organizează dezbateri și formulează propuneri de îmbunătățire a legislației.
  5. Presa liberă nu organizează procese publice. 
  6. Presa liberă nu condamnă nevinovați și nu justifică vinovății.
  7. Presa liberă nu expune partizan un singur punct de vedere, o singură perspectivă.
  8. Presa liberă nu se substituie completelor de judecată, nu răstălmăcește sentințe, nu confundă vinovăția cu nevinovăția.
  9. Presa liberă nu organizează apărări partizane.
  10. Presa liberă nu vinde imaginea oamenilor vulnerabili, nu le vinde suferința și nu le comercializează slăbiciunile și emoțiile.
  11. Presa liberă nu ignoră legile și nu duce campanii publice de subminare a puterii legii sau a autorității judecătorești.

Condamnați la muncă silnică pe viață, pedeapsa pentru lipsa memoriei


și în 1937

  • A fost decizia despre cine conduce țara, cei buni sau cei răi. Iar când cei răi au condus țara, cei buni au umplut cimitirele și închisorile. Iar când cei buni au condus țara, cei răi au umplut cimitirele și închisorile. Și nu a fost bine.

și în 1946

  • A fost decizia despre cine conduce țara, cei buni sau cei răi. Iar când cei răi au condus țara, cei buni au umplut cimitirele și închisorile. Iar când cei buni au condus țara, cei răi au umplut cimitirele și închisorile. Și nu a fost bine.

și în 1989

  • A fost decizia despre cine conduce țara, cei buni sau cei răi. Iar când cei buni au condus țara, 1000 de tineri au umplut cimitirele. Și a fost bine. Și nu a fost bine.

și după 1990

  • A fost decizia despre cine conduce țara, „golanii” sau meseriașii. Iar atunci când s-a decis să conducă meseriașii, „golanii” și-au numărat morții și răniții. Și nu a fost bine.
  • A urmat decizia despre cine să aibă acces la putere, cei care “au mâncat salam cu soia” sau oropsiții și emigranții. Iar atunci când s-a decis bine, oropsiții au fost oropsiți în continuare, iar emigranții au fost obligați să se întoarcă în țările în care le era mai bine. Și nu a fost bine.
  • A urmat decizia de restituire a terenurilor agricole mai mici de zece hectare. Și s-au restituit, dar oamenii au devenit robii agriculturii de subzistență. Și nu a fost bine.
  • A urmat decizia despre proprietate. Să fie recunoscută și protejată. Iar atunci când s-a decis să fie protejată, s-a furat. S-au furat banii economisiți și aflați în bănci. S-au furat proprietățile statului. S-au furat afaceri publice. S-au furat proprietăți. S-au furat oameni. Și nu a fost bine.
  • Apoi a urmat discuția dacă țara să fie condusă de politicieni sau de specialiști. Când s-a decis, cei 20.000 de specialiști s-au transformat în talibani. Au fost furați toți cei care visaseră la o schimbare. Hoții profesioniști au fost înlocuiți cu hoții amatori. Și nu a fost bine.
  • Apoi a urmat discuția despre restituire. Să se facă în natură, să se facă prin echivalent sau „restitutio in integrum”. Iar atunci când s-a ales să se facă, nu s-a restituit.  S-a furat cu ajutorul politicienilor, cu ajutorul avocaților, cu ajutorul judecătorilor, iar cei îndreptățiți la restituiri au rămas să aștepte. S-au furat așteptări nedrepte. Și nu a fost bine.
  • A urmat din nou decizia despre proprietate. Să fie garantată, s-a zis. Iar atunci când s-a decis, hoțiile au continuat. S-au furat studii, s-au furat inocențe, s-au furat titluri, s-au furat handicapuri, s-au furat pensii. Și nu a fost bine.
  • Ulterior a urmat decizia despre justiție. Să se facă sau să nu se facă. Iar atunci când s-a decis să nu se facă, nu s-a făcut. Averile nelegitime au crescut, guvernul a fost corupt, la fel cum devenise tot poporul. Examenele se cumpărau cu bani, tratamentele medicale se cumpărau cu bani, liniștea aparținea celor mai bogați, fie ei interlopi sau politicieni corupți. Și nu a fost bine.
  • S-a decis dacă este bine ca românii să facă parte din cea mai puternică alianță militară. Și a fost bine. Și nu a fost bine.
  • S-a decis dacă este bine ca românii să muncească în alte țări. Și s-au bucurat mulți că pot pleca să muncească. Și a fost bine. Și nu a fost bine.
  • A urmat discuția despre adevăr. Să fie sau să nu fie. Și când s-a decis să fie, nu a fost. Și nu a fost bine.
  • A urmat discuția despre dreptate. Să se facă sau să nu se facă. Iar atunci când s-a decis să se facă, prea mulți au plâns și lumea s-a înduioșat. Și a fost bine. Și nu a fost bine.
  • A urmat discuția despre criza economică. Dacă a fost mit sau realitate. Și poporul a decis că a fost mit, deși fusese realitate. Și a fost bine. Și nu a fost bine.
  • A urmat discuția despre corupția care ucide. Și politicienii corupți au decis să lase puterea tehnocraților de încredere. Tehnocrații au fost politicieni și politicienii au fost tehnocrați. Și nu a fost bine.
  • A urmat decizia de eliberare a corupților. Și poporul s-a împotrivit. Și poporul a susținut-o. Și nu a fost bine.

Aștept clipa când, aici, în poporul clipei, va fi discutat și decis rostul memoriei. Când acest popor îți va judeca memoria. Este în rostul memoriei să ascundă, să nege, să uite, să pervertească, să modifice, să schimbe, să nedreptățească? Dacă da, se pare că este bine. Și nu este bine!

Eu mi-s Faust!


„Mi-am propus să cercetez elementele şi deoarece, după darurile care mi-au fost hărăzite de sus, n-am găsit în mintea mea îndemânarea trebuincioasă şi nici n-am putut-o învăţa de la oameni, am ales şi m-am dat în puterea spiritului infernal, pentru ca acesta să-mi vestească şi să mă instruiască în ştiinţa dorită” Goethe – Faust

La 20 de ani m-am titularizat, prin concurs, ca învățător. La 22 de ani organizam cursuri de instruire în utilizarea calculatorului în localități din județul Călărași. La 23 de ani reușeam să construiesc un laborator de informatică în Școala Plevna și astfel o transformam în prima școală rurală din județul Călărași conectată la Internet. Tot atunci am reușit să atrag pentru școală prima finanțare pe proiect, din partea Ministerului Educației, în valoare de 5000 de dolari. La 26 de ani am putut beneficia pentru prima dată de fonduri europene pentru formarea profesională în străinătate. La 28 de ani m-am titularizat, prin concurs, ca profesor de filosofie. La 32 de ani am coordonat primul proiect național înregistrat în CAEN, cu 55 de unități școlare partenere din 21 de județe. La 34 de ani am fost premiat cu titlul „Profesorul anului”, în Călărași. 90 dintre cei 94 de elevi ai mei care au susținut examenul de Bacalaureat la discipline socio-umane, între 2010 și 2016, au promovat de la prima încercare, în condițiile în care 25 de elevi s-au pregătit singuri. La 35 de ani am fost premiat pentru Excelența în carieră, tot în Călărași. Am desfășurat nenumărate programe de educație non-formală și am colaborat cu mulți oameni care m-au inspirat, care m-au iubit și care m-au împins înainte. La 39 de ani am fost premiat în gala MERITO, alături de 9 profesori din întreaga țară. Am fost înconjurat tot timpul de oameni valoroși și remarcabili. M-au îndrumat profesori și oameni minunați. Elevii care m-au iubit au avut grijă să mă învețe să le semăn. Am avut șansa de a trăi o viață profesională așa cum nici eu nu aș fi putut spera.

Toate s-au întâmplat până astăzi.

Astăzi este ziua în care aflați că eu mi-s Faust.

Mi-am vândut sufletul societății și ea mi-a oferit faimă și recunoaștere.
Mi-am vândut sufletul societății și ea m-a recompensat și răsplătit.
Mi-am vândut sufletul societății, iar ea mi-a dăruit iubirea lumii.
Mi-am falsificat meritele și o magie mi-a consacrat merite.
Mi-am subminat propria onestitate și integritate, iar o magie le-a clădit la loc.
M-am însoțit cu necinstea și am părut omul virtuții.
Mi-am șifonat stofa academică și ea a părut impecabilă.
Am pierdut concursuri și s-au văzut doar cele pe care le-am câștigat.
Am pierdut teste de conștiință, dar s-au văzut doar cele câștigate.
M-am scăldat în noroaie, dar lumea m-a perceput drept vertical.
Am înșelat și am părut un om exemplar.
Am criticat tot ceea ce eu nu puteam reprezenta și am fost citit și credibil.
Am mințit și am fost admirat.
Am trișat și am fost căutat.
Am plagiat și am fost lăudat.
Am furat merite și meritele altora m-au onorat.
Am judecat strâmb și am părut drept.
Am nesocotit credința și am părut credincios.
Am luat în râs suferința și semenii au zâmbit alături de mine.
M-a amuzat dramatismul vieții și cei din jur au crezut în amuzament.
Am fost înșelător.

Precum un fir de grâu care este smuls afară din pământ pentru a crește mai repede, dar se usucă, m-am grăbit și mi-am impus standarde pe care nu întotdeauna le-am putut atinge în mod onest. M-am înstrăinat de natura mea și am sperat la ceva nemeritat. Am fugit din Plevna și acum rătăcesc pe toate drumurile, am uitat cum transpiram pe câmp la culesul porumbului sau la săpatul florii soarelui, am lepădat țărâna din gumari și papuci și am încălțat pantofi lucioși, am lepădat pantalonii rupți și ciorapii năclăiți și am învățat să port pantaloni la dungă și ciorapi fini. Mă numesc profesor, deși sunt doar un încurajator. Mă numesc profesor de filosofie, deși astfel scad prestigiul și meritele acestei discipline. Am fugit de ce era mai curat și natural în mine pentru a mă împodobi în merite false și lauri strălucitori. Am nesocotit legile naturii și m-am pervertit. Faima îmi ascunde impostura. Laurii îmi ascund natura duplicitară și arta înșelătoriei.

Nu există alt secret pentru asemenea transformări și treceri, în viața mea. Nu există trecere naturală între noroi și nori, pentru mine. Sufletul meu, deși vorbesc doar de el, nu-mi mai aparține. Eu nu-mi mai aparțin. Eu sunt doar fantasmă. Eu mi-s Faust. Sufletul meu s-a vândut.

Iertați-mă, fraților! Rugați-vă Domnului pentru iertarea mea!
Iartă-mi, Doamne!

Acest USR care decepționează


Văd des articole în presă sau opinii despre amatorismul politicienilor USR. Despre spiritul lor de „Gică Contra” şi despre lipsa anvergurii, despre diletantismul lor. Incoerența doctrinară este aproape întotdeauna criticată şi folosită ca o dovadă în sprijinul ideii că USR-ul este un experiment, un accident politic.

Dar cine a spus că ar fi altceva? Cine a spus că dacă recrutezi oameni oneşti din toate mediile profesionale, oameni fără o carieră politică în spate, vei obține altceva? 

Paradoxul este că aceşti oameni, lipsiți de o experiență consacrată în politica românească, nefamiliarizați cu studiourile de televiziune şi lipsiți de obligația justificării oricăror decizii politice maloneste (de la traseism, politizarea instituțiilor publice, conflicte de interese, averi controversate, abuzuri şi manipulări), au un mare handicap în fața consumatorilor de circ politic autohton. 

Precum mucenicii creştini în arena gladiatorilor romani, sunt slăbiți, incoerenți, împleticiți, uşor de dovedit, uşor de pus cu botul pe labe, uşor de disprețuit. Chiar dacă singura lor virtute este de a oferi o alternativă.

Ei sunt parte din România de dincolo de gardurile vilelor şi imperiilor politicienilor adorați în masă.

Un public obişnuit şi dispus să fie furat, înşelat, ucis cu grație, desconsiderat, în schimbul unui spectacol tv aparent bineintenționat, care linşează întotdeauna constructiv, dispretuieste novicii şi accidentalii. 

Interesează pe prea puțini faptul că principalele analize politice din țara aceasta se organizează la televiziunile unor infractori, unor jefuitori ai bugetului şi ai proprietății publice. Nu mai contează dacă spectacolul este de proastă calitate şi scump, foarte scump. Pentru că buna calitate, după gustul celor mai mulți, este să vadă reşapați, reevaluați, ambramurizanți, tupeişti şi lichele. Nulitățile fostelor puteri sunt cei mai competenți formatori de opinie. Cei mai scumpi jurnalişti sunt slugile celor mai hoți politicieni. Dar toate acestea nu contează, dacă intrarea în Colosseum este gratuită, dacă televiziunea emite liber, accesul fiind permis fără abonament.

USR-ul este un experiment incomod. Nici PSD-ul si nici PNL-ul nu si-au dorit un rival autentic. 

Cine poate susține că vreunul dintre partidele înființate în ultimii 26 de ani a avut la bază strada, oamenii lipsiți de orice alură politică, accidentalii? A fost FSN-ul un asemenea partid?A fost PC-ul un asemenea partid? A fost UNPR-ul un asemenea partid? A fost PRM-ul un asemenea partid? A fost PRU-ul un asemenea partid? Experiența arată că nu.
Dacă s-a întâmplat minunea ca în Casa Poporului să calce şi câțiva din popor, amărâți, cu țărână pe picioare şi cu valori luate din popor, ce şanse erau să devină reprezentativi în rândul aroganților, în rândul infractorilor, în rândul veleitarilor, versaților şi experimentaților în rele. 

Cine vrea să măsoare onestitatea USR-ului, să măsoare promisiunile populiste, tortul bunăstării, laptele şi mierea din gura şi din promisiunile infractorilor. 

Statul providențial este vraja cu care săracii sunt cumpărați de hoți. Este o vrajă care funcționează la nesfârşit.

Aud că o USR-ista a cerut ca managerul RATB să nu fie demis de primarul general al capitalei în lipsa unui audit. Poporul voia sânge, cine să o asculte pe consiliera care cerea legalitate? Dar câți din publicul Colosseumului s-ar lăsa executați înainte de judecată? Câți s-ar lăsa demişi pentru că nu au răspuns la telefon? Câți ar semna contracte manageriale cu clauze care să permită evaluări arbitrare, ad hoc? Şi câți s-ar lăsa demişi astfel, fără să riposteze în justiție?

Aud ca premierul a cerut in aceeaşi conferință de presă demiterea şefului companiei de drumuri, dar şi trimiterea corpului de control al ministrului transporturilor, pentru a evalua activitatea acestuia. 

Sângele pe care îl doreste publicul Colosseumului are un preț piperat. Niciun contract de muncă sau managerial nu poate fi întrerupt la ordin, fără o analiză şi fără motive întemeiate. Cei doi directori, de la RATB şi de la Compania de Drumuri, nu vor câştiga daunele morale şi materiale din buzunarele primarului general sau premierului, ci din buzunarele tuturor celor care acum aplaudă nervul şi viteza de reacție ale împăraților zilei.

Câți îşi amintesc de epoca în care justiția a dat câştig de cauză tuturor şefilor de deconcentrate care fuseseră eliberați din funcții prin ordin guvernamental. Câți au evaluat pagubele din bugetul național, câți au avut în vedere că singurii în câştig au fost reprezentanții partidelor, nu contribuabilii care le plăteau salariile în paralel. 

Da, USR-ul trebuie să fie „Gică Contra”. Dacă ar fi vrut să fie drogații aceluiaşi mod de a face politică şi cetățenie, puteau sta acasă, în fața televizoarelor, sau puteau semna adeziuni la partidele consacrate.