Arhive pe categorii: Opinii

Alexandra zâmbește


 

Nu știu câți dintre voi ați fi avut puterea sa mai zâmbiți, precum în imagine. după ce ați fi parcurs câțiva kilometri buni, pe o arșița de foc, având alături vreo 15 tineri nerăbdători să ajungă la destinație, departe de obiectivul stabilit, rătăcind în neștire din vina unui străin care a ales drumul greșit.

Ei bine, Alexandra a putut să se amuze de această situație.

Întâmplarea s-a întâmplat în Tabăra LMT 2012 (albume foto)

De data aceasta, Alexandra are nevoie de mai mult decât de spiritul meu de orientare în spațiu.

Ea are nevoie de ajutorul tuturor.

Viața ei depinde de asta și, odată cu ea, zâmbetele de vreme bună, indiferent de arșiță sau de furtună, ale elevilor ei.

________________________________________________________________

Alexandra Mădălina Sfârlogea este profesoară, diriginte și consilier psihologic la Colegiul Național ”Grigore Moisil” din București.

Ea se confruntă cu o boală gravă pentru care este necesară o operație costisitoare, în străinătate.

Vă invit să vă alăturați campaniei lansate de colegii, elevii, prietenii și susținătorii Alexandrei, donând o sumă de bani în conturile deschise.

Termenul limită este marți, 10 februarie, întrucât operația este programată în cursul săptămânii viitoare.

Banii pot fi depuşi în următoarele conturi:

LEI: RO11BRMA0999100068254434
EUR:RO11BRMA0999100068254628
USD:RO11BRMA0999100068255016

SFIRLOGEA MARIA ALEXANDRA – CNP: 2690529463066
BANCA ROMÂNEASCĂ – CODUL SWIFT: BRMAROBUXXX

 
 

 

Arătați cu degetul și spre mine, domnilor de paie!


Am fost surprins să descopăr similarități de limbaj în reacțiile publice ale domnilor Sebastian Ghiță și George Maior, în fața deciziei de invalidare a legilor Big Brother de către Curtea Constituțională din România.

Primul, Sebastian Ghița, este membru al Comisiei comune permanente a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru exercitarea controlului parlamentar asupra activităţii SRI, iar al doilea, George Maior, este directorul SRI. Unul reprezintă „poporul”, altul reprezintă „securitatea”.

Sebastian Ghiță: „Daca o sa se intample ceva rau, cine o sa raspundă, domnii de la Curtea Constitutionala? Ii arătăm cu degetul? Ce putem sa le facem?” (http://goo.gl/OTSQ3c)

George Maior: „La momentul la care se va întâmpla o catastrofă voi ști spre cine să arăt cu degetul.” (http://goo.gl/VI6wJH)

Nu se poate spune dacă, privind doar și prin prisma acestor declarații, domnul Sebastian Ghiță este angajatul sau portavocea domnului George Maior, sau invers.

Nu se poate spune nici dacă cei doi amenință concertat.

Cu atât mai puțin se poate spune dacă domnul Sebastian Ghiță este reprezentantul alegătorilor săi, ca ales în parlament, sau este angajatul SRI-ului.

Cert este că mesajul celor doi induce o stare de angoasă și deturnează de fapt atenția de la subiectul real al discuției: respectarea drepturilor cetățenești.

Mai reprezintă intimitatea și caracterul privat al corespondenței un drept sau nu? 

În discuția despre utilitatea prelucrării datelor personale la momentul achiziționării cartelelor prepay, un argument oferit de cei doi ar fi că, spre deosebire de abonați, care pot fi identificați, posesorii cartelelor pre-pay nu pot fi identificați în rețea. Nu știu dacă vreun abonat al rețelelor de telefonie a fost vreodată informat că datele lui personale sunt utilizate de SRI pentru a-l identifica în rețea sau pentru a-i jurnaliza convorbirile. În mod sigur, în contractul de furnizare a serviciului nu se vorbește despre vreun asemenea drept cedat SRI-ului sau vreunei alte instituții publice. Eu însumi folosesc serviciile de telefonie în baza unui abonament și nu am avut cunoștință despre faptul că aș fi oferit acces SRI-ului la datele mele de contact. Astfel încât eu să fiu controlabil în mai mare măsură decât un posesor de cartelă prepay.

Și atunci, dacă abonații nu își oferă datele personale SRI-ului, de ce ei trebuie să fie considerați în mult mai mare măsură controlabili decât posesorii cartelelor prepay?

În discuția despre dreptul de a fi percheziționat informatic oricând, oriunde, fără vreun mandat judecătoresc, pericolul este reprezentat de posibilele abuzuri care pot depăși cu mult sfera intereselor de securitate națională. Dacă un singur abuz s-ar realiza, datorită politicii prea laxe a SRI-ului, s-ar mai putea vorbi despre România ca stat de drept? Care ar fi diferența între România, țară membră a spațiului euro-atlantic (un spațiu al drepturilor negative, care îl protejează pe cetățean în fața abuzurilor statului) și republicile ex-sovietice sau chiar Rusia și China (țări în care drepturile individuale sunt încălcate sub scuza prevalenței drepturilor statului)? 

Dacă modelul din Rusia este bun, statul controlând aproape tot spațiul privat al cetățenilor, de ce rata atacurilor teroriste din Moscova este semnificativ mai mare decât în toate capitalele euro-atlantice la un loc? (sursa: http://stirileprotv.ro/stiri/international/principalele-atacuri-teroriste-din-rusia-in-ultimii-12-ani.html)

Dacă România este ținta și sursa atacurilor cibernetice, dacă de pe teritoriul național se înregistrează multe dintre atacurile din mediul online, cine este vinovat de situația aceasta dacă nu chiar statul Român, care cultivă programatic o stare de pauperism în rândul cetățenilor săi (prin cadrul fiscal, prin educație, prin corupția generalizată). Cei mai mulți posesori de sisteme de calcul din România sunt incapabili să își cumpere un antivirus profesional sau chiar un sistem de operare licențiat, astfel încât să evite transformarea calculatorului într-un zombi incontrolabil pe Internet. Lipsa educației civice, a respectului proprietății private au transformat un oraș din România în centrul hoției online (sursa: http://www.incont.ro/social-media/hackerville-sau-orasul-care-a-speriat-toata-planeta-cum-se-castiga-100-000-de-dolari-pe-saptamana-in-ramnicu.html).

Eu însumi am fost pus în repetate cazuri în situația de a-mi recupera site-urile web după ce au fost victimele atacurilor cibernetice. Propriul meu site a fost vandalizat și pe home-page-ul lui au fost afișate mesaje în limba arabă, iar asta se întâmpla în urmă cu 2 ani. SRI-ul nu a făcut caz atunci, așa cum a făcut când s-a întâmplat ceva similar cu site-ul Lumina, al Bisericii Ortodoxe Române (http://www.fanatik.ro/sri-romania-fost-tinta-unor-atacuri-cibernetice-389679). Nu cred că este datoria SRI-ului să îmi protejeze spațiile online. În definitiv, într-un Internet deschis și neutru, vulnerabilitățile online nu au legătură cu SRI-ul, ci cu aplicațiile folosite, care pot fi perfectibile. Sau nu? 

A se folosi de asemenea justificări puerile pentru a forța adoptarea unor legi care încalcă drepturile cetățenești, a se folosi șantaje, amenințări („voi ști spre cine să arăt cu degetul„) reprezintă mârlănii, nu practici instituționale moderne.

SRI-ul a reprezentat pentru mine una din instituțiile „protejate” de clasa politică din România. Se pare că avantajele au fost, pentru foarte mult timp, reciproce.

Cu un buget anual cât o treime din bugetul educației naționale, SRI-ul reprezintă o instituție bugetofagă prin definiție.

Să reprezinte stresul indus de SRI, astăzi, o consecință a lipsei de încredere în cetățenii statului? Să reprezinte consecința înțelegerii la altă scară a vulnerabilităților naționale (o populație needucată și lipsită de resurse reprezintă un pericol la adresa establishment-ului și a privilegiilor clasei conducătoare)? Ce mecanisme corupte fac ca un serviciu secret și discret, prin definiție, să devină atât de vizibil, să-și etaleze public toată galeria angajaților din presă, în efortul de a spăla pe creier tot poporul român?

Orice totalitarism începe atunci când interesele cetățenilor devin mai puțin importanțe decât ale măriei sale, statul. Dar nu în realitate, ci în mințile, în planurile, în abordările conducătorilor. 

Trebuie să ne dorim cetățeni puternici, educați, capabili să rezolve prin soluții superioare calitativ, bazate pe respectul demnității umane, problemele cu care se vor confrunta.

Invocarea terorismului ca scuză pentru abuzuri a existat și va mai exista. Atrocitățile comise în Guantanamo Bay (http://goo.gl/JNkvRH), uciderea fără discernămând prin folosirea dronelor (http://goo.gl/ZMKM1b), spionajul generalizat, chiar la adresa propriilor jurnaliști și partenerilor europeni (http://goo.gl/pjBPr2), cazurile Assange (Wikileaks) și Snowden (http://goo.gl/jK5N6S) ar trebui să reprezinte lecții pentru orice stat de drept, inclusiv pentru România (http://goo.gl/plxnkT).

Se pare că nu se întâmplă asta, atâta timp cât doi reprezentanți ai puterii executive au curajul de a amenința pe față, fără niciun scrupul, pe judecătorii Curții Constituționale din România.

Arătați cu degetul și spre mine, domnilor de paie! Și eu îmi apăr drepturile. Asta nu mă face terorist.

Oameni de paie se pare că sunteți pe cale să deveniți dumneavoastră, atâta timp cât amenințați și vorbiți despre catastrofe și atacuri teroriste cu atâta certitudine, ca și când ar fi iminente, prevăzând atât de sincronizat momentul în care veți ridica degetul spre a acuza.

 

Continuă lectura

Anticorupția în școli începe cu deparazitarea (depolitizarea)


PARAZÍT, -Ă, paraziți, -te, adj.s. m.s. f. 1. Adj.s. m. și f. (Organism animal sau vegetal) care trăiește și se hrănește pe seama altui organism, căruia îi provoacă adesea daune, boli sau chiar moartea. 2. Adj.s. m. și f. Fig. (Persoană) care trăiește din munca altora, care nu produce nimic. 3. Adj. Fig. Care nu are un rol util, efectiv; de prisos, inutil.  – Din lat. parasitus, germ.Parasit, fr. parasite. 

DEPARAZITÁRE, deparazitări, s. f. 1. Acțiunea de a deparazita și rezultatul ei; distrugere a paraziților; despăduchere.
_____________________________________________________________________________________________

Am avut ocazia să fiu prezent în biroul unui inspector general când realiza distribuirea unor nume de profesori pe lista inspectorilor școlari de specialitate.

Vă imaginați liste cu potențiali candidați, criterii de selecție, evaluare obiectivă a competențelor profesionale, dosare cu cv-uri, scrisori de intenție, proiecte personale și câte și mai câte?
Ei bine, aveți o imaginație de toată lauda. Nimic din toate acestea. Dacă nu aș fi știut că pixul nu este autonom, aș fi spus că pixul decide.

În fapt, prin raportare la sistem, deciziile chiar așa se iau. Se recompensează chimii personale, merite politice sau care țin de rețeaua intereselor de partid și chiar mai puțin de atât. Prietenia cu „cineva important”, implicarea în campania electorală, finanțarea partidului, obligația față de „altcineva”. Toate aceste merite nu au nici în clin nici în mânecă cu activitatea profesională, cu doritele competențe specifice postului, cu profilul moral sau cu prezența remarcabilă și autoritatea informală în comunitatea profesională. 

Nu era nimic ilegal, însă, pentru că nu există vreo lege sau vreun regulament care să reglementeze procedura de selecție a inspectorilor școlari, atunci când nu se organizează concursuri specifice. Dacă un inspector școlar general și-ar propune să aleagă cei mai lipsiți de merite, cei mai puțin interesați de școală, cei mai nesemnificativi și absenți din comunitatea profesională, cei mai ariviști și lipsiți de caracter profesori, pentru a ocupa funcțiile de inspectori școlari, nimeni nu s-ar putea opune, nu ar exista niciun mecanism prin care această situație absurdă să fie împiedicată. 

Deciziile privitoare la directorii unităților școlare se iau pe aceleași criterii. Când nu se organizează concursuri, procedura este identică. 

Aș putea spune că toate partidele valorifică această vulnerabilitate a sistemului, setată special în acest mod, ea devenind utila pentru recompensarea facilă a fidelilor, pentru ca da, trebuie recunoscut, partidele au liste cu profesori care furnizează servicii politice (mai scot elevii în campanii electorale, mai sponsorizează o activitate politică, mai asigură prezența la evenimente fără magnetism, mai „sapă” pe cine trebuie, mai „perie” pe altcineva, mai invită la școală vreun politician, mai lipesc afișe, mai garantează vreun politician sau se lasă garantați de vreun politician, mai decid în interesul afacerilor altor fideli politici, iar mai des sunt foarte obedienți, răspunzând la orice comandă), nu educaționale. Relația tuturor acestor merite cu școala, cu performanțele profesionale, cu verticalitatea vocației, este invizibilă, și totuși, inexistentă cum este, are puterea de a determina salturi spectaculoase în ierarhia profesională.

Ultimele concursuri manageriale s-au organizat în 2008 și, trebuie recunoscut, există o consecvență în a face din aceste concursuri o rara avis a sistemului public de educație. Mai des se elaborează metodologii pentru aceste concursuri decât se organizează concursurile în sine. Există sute de pagini cu reguli inutile care guvernează concursurile pentru funcțiile de conducere. Nu trebuie să fim însă naivi și să credem că prin concursuri se instaurează meritocrația în sistem, însă trebuie recunoscut că mecanismul se complică, îngreunând viața păpușarilor politici. Concursurile îi obligă să se îndatoreze către alte persoane, membrii comisiilor de concurs, iar astfel, inspectorii generali sau cei din spatele lor, oameni de multe ori veleitari, își vad puterea personală sau puterea politică, adică puterea arbitrarului, mult diminuată. Nu trebuie neglijat faptul că după concursuri apar foarte multe reclamații, iar acestea trebuie gestionate. Arbitrarul este mai confortabil. Nimeni nu poate evalua calitatea unei decizii arbitrare, nimeni nu poate reclama o decizie arbitrară.

Personal, consider aceste fapte ca fiind forme ale corupției instituționalizate. Nu sunt însă accidente regăsibile doar la niveluri de bază ale ierarhiei școlare, ci sunt cu foarte mare atenție programate și controlate fidel de la nivel superior, chiar de la nivel guvernamental și ministerial, prin intermediul ierarhiei de partid, în interesul exclusiv al partidelor politice.

Cât timp legea educației și metodologiile permit detașarea în funcții de conducere, perfid spus „în interesul învățământului”, fără vreo exigență, fără vreo restricție și fără posibilitatea contestării, nu exista nicio șansă ca repartizarea funcțiilor de conducere să reprezinte altceva decât forme de corupție și impostură profesională. Acest mecanism permite acumularea întregii puteri de decizie în pixul unui singur om, al inspectorului școlar general, care deține astfel toate pârghiile numirilor în funcțiile de conducere la nivelul unui întreg județ. În realitate, inspectorul școlar general nu reprezintă comanda unică, ci doar cureaua de transmisie a comenzilor politice, a intereselor străine intereselor școlii (de multe ori economice, de multe ori infracționale). 

După cum se poate constata mai jos, cadrul legal în vigoare conservă perfect această formă de corupție instituțională. Doar și faptul că în consiliul de administrație al inspectoratului școlar se află exclusiv subordonați ai inspectorului școlar general, nicio persoană din afara instituției sau care să nu se afle în raporturi de subordonare față de acesta, sugerează impresia unui for decizional creat pentru a consacra puterea complet necenzurată a inspectorului general.

LEGEA EDUCAȚIEI NAȚIONALE nr. 1/2011 cu modificările și completările ulterioare

ORDIN Nr. 5530 din 5 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului-cadru de organizare şi functionare a
inspectoratelor şcolare

Regulamentul de organizare si  functionare a unitatilor de invatamant preuniversitar nr. 5.115/15.12.20214 

Art 21 (10)

ORDIN nr. 5554 din 7 octombrie 2011 privind aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a casei corpului didactic

Situația nu ar fi atât de dramatică dacă nu ar marca un sistem elitist la nivel social, sistemul de învățământ.

Este dramatică, însă, din cel puțin trei motive fundamentale: 

1. Implică ipocrizie și impostură – etajele superioare ale ierarhiei nefiind ocupate în baza unei competiții oneste în sistem (sau dacă există norme care reglementează competiția, acestea nu sunt aplicate);

2. Determină efecte în lanț – impostura și vulnerabilitățile șefilor devenind modele de succes în rândul profesorilor și elevilor;

3. Nu poate fi contestată eficient și schimbată din interiorul sistemului, atâta timp cât controlează pârghii de recompensare și sancționare.

Nu neagă nimeni că ar putea exista o rațiune pentru subordonarea tuturor funcțiilor manageriale din sistem în fața interesului politic. Că am putea accepta, într-un alt scenariu, ca directorii să fie numiți exclusiv de către autorități politice. Însă acel scenariu trebuie asumat transparent, onest, trebuie dezbătut și reglementat legal. Actuala struțo-cămilă, care ne satisface dorința de concursuri de competențe, având destule metodologii în acest sens, dar care permite și face o regulă din eludarea lor, nu este firească și cu atât mai puțin demnă de breasla oamenilor care se presupune că operează cu valori pozitive, precum frumosul, binele și adevărul.

Continuă lectura

Je suis Charlie!


Stéphane Charbonnier – „Mai bine mort în picioare decât viu în genunchi.”

Când Dumnezeu este mort, alți idoli se înalță pentru a-i lua locul. Civilizația apuseană i-a adoptat deja: Libertatea de exprimare, Libertatea de asociere, Libertatea de credință, Dreptul la viață, Dreptul la liberă alegere.

Trăim într-un panteon al drepturilor. Ridicăm catedrale Drepturilor omului.

Un drum complicat și de durată, un drum pavat cu nedreptăți istorice, cu abuzuri, cu crime, cu contradicții și proteste, cu false indulgențe, cu o dezvoltare a culturii laice și a educației științifice, cu creșterea statelor laice și îndepărtarea de biserică, a permis o șubrezire a credinței în zeul dominant, o inadecvare a tinerilor rebeli la absurdul consacratelor inconsistențe și inconsecvențe creștine.

Dumnezeu a murit în lumea catedralelor, a opulenței lipsite de sens, în lumea formelor fără fond, a materialismului și consumerismului modern și contemporan. Dumnezeul criminalilor și afaceriștilor pragmatici, care se folosesc de religie ca de o armă sau ca de un business, a murit deja în spațiul Europei occidentale.

Și totuși, idolii care se înalță nu sunt decât copii ale defunctului zeu, suferind de aceleași tare, mai devreme sau mai târziu condamnabili în aceeași măsură la reevaluări și reinterpretări nemiloase.

Libertatea de exprimare este o formă, doar o formă,  când se impune împreună cu normele corectitudinii politice, când se susține prin agenți ai cenzurii, când umilește credințe, când pune la colț valori și tradiții, când judecă și stigmatizează, când diseminează forme ale urii.

Libertatea de asociere este o formă, doar o formă, când condamnă tradiții, când stimulează uniformizarea, când impune dominația majorității, când integrează.

Libertatea de gândire, de conștiință și de religie este o formă, doar o formă, când se asociază cu prozelitismul, cu negarea, cu critica, cu anularea valorilor, cu otrăvirea spațiului comun.

Dreptul la viață este o formă, doar o formă, când se asociază genocidului produs prin avorturi, condamnărilor la moarte, când se susține prin legalizarea și promovarea eutanasiei, chiar și a eutanasiei infantile.

Dreptul la liberă alegere este o formă, doar o formă, când conștiințele sunt formate de agenții arginților, când alegerile profitabile sunt vândute ca unice și cu sens.

„Mai bine mort în picioare decât viu în genunchi” este un manifest fals, un pseudo manifest. La fel de fals ca prezența valorilor „Liberté, Égalité, Fraternité” într-un discurs al urii față de străini, fie ei arabi, țigani sau români, al urii față de oamenii religioși, fie ei islamiști sau creștini.

Jurnaliștii satirei, ai caricaturii, agenți ai spiritului critic, nu vor muri niciodată. Pentru că toți zeii zilei de astăzi sau ai zilei de mâine vor muri sub rafalele kalashnikov-urilor lor sau odată cu explozia bombelor care le atârnă la brâu.

Aici, acum, eu sunt Charlie

Continuă lectura

Amintiri comuniste din prezent


 http://www.youtube-nocookie.com/embed/Ld9ZNgxrDb0?list=UUb9uGXFHzbOGuSvZ3hh_nFg

Nu, nu a durat mai mult de câteva secunde între vizionarea filmului lui Tedy Necula și gândul scrierii acestui articol.

Socialismul s-a manifestat în România precum bacteriile probiotice în intestinele unui corp. Nu sunt parte din corpul uman, dar par a fi și chiar ai putea spune că existența lor este determinată de existența corpului uman. Prin contrast, socialismul nu a fost un cancer, în niciun caz nu a reprezentat o anomalie sau o aberanță socială și ideologică. Socialismul reprezintă ceva atât de diferit, dar indispensabil, tocmai pentru că oamenii nu sunt chiar tot timpul doar oameni. Societatea este mai mult decât relațiile cauzale care o determină, este mai mult decât suma indivizilor și ea are sens dincolo de sensul diferențelor naturale care-i caracterizează pe membrii ei. Dacă liberalismul este natural, este organic, este firesc, socialismul este necesar, este indispensabil, este uman, este un produs cultural, precum creațiile lui M.C. Escher sau ale lui Leandro Erlich.

Nu știu dacă ceea ce surprinde Tedy în film este încă element de antiteză, în procesul dialectic al devenirii, sau poate fi indiciul unei început fragil de sinteză, cert este că tema comunismului nu se mai reduce doar la forme, iar filmul lui Tedy, deși focalizează bine formele, le evită cu atât de multă precizie. Da, în sinteză, percepția comunismului nu ar trebui să se mai reducă doar la forme, iar tinerii născuți după așa zisa Revoluție, cu siguranță că nu se simt atât de confortabil în a discrimina între forme și elemente de fond în perceperea comunismului.

Priviți imaginile de mai jos. 
Prima a fost folosită în campania electorală din 2014

În ea veți găsi aceleași elemente simbolice care erau folosite și în urmă cu aproape o jumătate de secol.
Imagine cu o tapiserie dedicată lui Nicolae Ceaușescu (1978).

Liderul suprem este înconjurat de motive populare, Coloana fără sfârșit îi pune în evidență aparenta verticalitate, masele „vesele” dansează frenetic la picioarele liderului etc.

 

Comunismul este mai mult decât suma amintirilor celor care l-au trăit, decât suma lecțiilor învățate la Socialismul științific, disciplină obligatorie pentru profesorii de la sate și orașe și pentru toți oamenii muncii, oameni de bine în Republica Socialistă România, decât suma labilităților caracteriale cultivate și recompensate, prin mijlocirea cărora a supraviețuit, este mai mult decât suma minciunilor manipulatorii prin care-și justifica sensul, comunismul este o năzuință, este o proiecție utopică, un produs eminamente cultural, un drog aparent ieftin, dar care are costuri uriașe, pe care și-l permit doar cei care nu prea au ce pierde și care, chiar de-ar pierde ceva, nu ar ști ce au pierdut.

Ceea ce doare atunci când vezi filmul, este superficialitatea, lipsa ancorelor în esența aparentului bine, în esența comunismului românesc, lipsa informațiilor despre mecanismele terorii, lipsa informațiilor despre ritualurile lipsite de sens prin care te validai ca membru al societății sau al partidului, lipsa informațiilor despre absurdul unei vieți trăite fără drepturi negative, lipsa informațiilor despre cenzură, autocenzură și frică, lipsa informațiilor despre decimarea elitelor și înlocuirea liderilor cu semidocți, lipsa informațiilor despre obediența cultivată prin toate sistemele sociale. Este foarte dificil să descoperi toate aceste orori dacă ești formatat intelectual prin instrumente neocomuniste: școală ineficientă, mass-media controlată și finanțată politic, teme tabu în manuale și în limbajul public al fiilor și „fiilor” fostei nomenclaturi.

Dacă m-aș fi născut după Revoluție, nu aș fi putut recunoaște comunismul în atât de multe obiceiuri contemporane. Nu aș fi putut recunoaște comunismul în obiceiul purtării politicienilor de paie prin fața elevilor, precum sfintele moaște prin față stahanoviștilor în ale credinței. Nu aș fi putut recunoaște comunismul în liniștea socială ce domnește pe plaiurile mioritice, indiferent de gravitatea temelor publice. Nici în obiceiurile infracționale ale jupânilor. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în evaluările de formă, nici în salariile aproape egale, indiferent de performanță, nici în spăgi, nici în furtul generalizat al celor fără frică. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în cârdășia administratori-sindicate. Nici în lucrul făcut de mântuială. Nici în lipsa de asumare a propriului destin, în neglijență, în lipsa din comunitate, în superficialitatea care transmite mesajul „eu nu sunt important, eu nu sunt sistemul, deci, pentru ce să mă agit?” Nu l-aș fi putut recunoaște nici în eternul plagiat, cel care ne învață că nu suntem mai buni decât profesorii noștri, iar ei ne controlează curajul, cunoscându-ne vulnerabilitățile. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în sărăcia cvasi-generalizată, nici în iluzia „raportărilor statistice”, nici în prostia cultivată sistematic, nu l-aș fi putut recunoaște nici în lipsa spiritului de proprietate, în lipsa cuvântului și a încrederii, cu atât mai puțin în efervescențe gregare, eminamente politice. Nu l-aș fi putut recunoaște nici în Catedrala Mântuirii Neamului, o jertfă în speranța unei mântuiri viitoare, nu colective, ci colectiviste.

Comunismul, dacă nu-l recunoști în primul rând în tine, în modul în care trăiești și în mizeriile printre care trăiești, va părea că nu există. Privește cu atenție cadavrul comunismului din România și vei descoperi că este plin de viață, este raiul permanent al bacteriilor de putrefacție

Despre zboruri și valuri


Am furnizat descrierea din dreapta pentru NeConferința RestartEdu. Este o descriere metaforică.

Am ales 13 problemele care mă provoacă, probleme percepute exclusiv în sistemul educațional, probleme negre precum o zi de marți.

1.  Conformismul fără discernământ
2.  
Duplicitatea în relație cu autoritatea 
3.  Speranța în schimbările determinate din exterior
5.  Autocompătimirea și sentimentul sărăciei 
6.  Neasumarea vulnerabilităților
7. Relația invers-proporțională dintre dorință afirmării și potențialul de competență profesională (cultura scurtăturii)
8. Credința în propria indispensabilitate în relație cu funcția sau postul
9. Asumarea mesajelor revoluționare de către cei mai persistenți și eficienți susținători ai status quo-ului
10. Frica de rău
11. Prioritate acordată aspectelor formale și nu oamenilor
12. Dependența de mită și traseismul
13. Absența din cetate

Se organizează sute de cursuri de formare și perfecționare, acumulăm certificate fără număr, credite, gradații și grade. „Evoluăm” profesional. Ocupăm funcții, coordonăm echipe, ne integrăm în cancelarii și suntem prețuiți. Obținem calificative meritorii, suntem premiați.

Și totuși, dincolo de grosimea portofoliilor profesionale, dincolo de zecile de dosare și bibliorafturi care ne susțin „statuile”, de multe ori, tăcuți, ascunși, în intimitate, ne descoperim oameni mai mici decât gângăniile nopții.

Continuă lectura

Împlinirea dorului, Dorul de Dor (la aniversare)


Dacă ne-am folosi doar ochii pentru a scruta orizonturile și dacă am crede lor, am putea avea surpriza de a surprinde prea plinul lumii. Lumea este deopotrivă și substanță, suntem încătușați în materie, suntem poziționați în centrul unui univers saturat, oriunde am privi, privirea noastră ar atinge, ar palpa, s-ar hrăni din chiar însăși carnea lumii. Erau vremuri când prea plinul lumii se oglindea în prea plinul sufletelor strămoșilor noștri. În spațiul mioritic tradițional, natura era o componentă vitală a orizontului, pentru că omul nu a avut trufia de a se substitui creatorului. Asumându-și condiția și credința, românul arhetipal s-a aplecat în fața lumii cu umilință, cu încredere, cu răbdare. Prea plinul lumii era hrănitor, era mănos, era îndestulător. De dragul propriei înălțări, prin spiritualitate creștină și identitate națională și culturală, românul putea incendia recoltele, putea lăsa pierzaniei toată agoniseala, putea să-și sacrifice viața și putea lupta cu vitejie și eroic. Și, atunci, salva o lume, salva o moștenire. Conservarea demnității reprezenta o misiune vitală. Trădarea era un păcat capital. Sărăcia avea caracter nobil. Înstrăinarea românului de natura lui ancestrală și înlocuirea percepției prea plinului lumii cu sentimentul lipsei, al golului, al neîmplinirii, au cauze istorice diverse, asupra cărora nu mă voi apleca aici. Voi creiona doar atitudinile de dispreț în fața existenței, în fața bogăției care se oferă, căutarea nebună și netrebnică a parvenirii, a acumulării excesive, prin mijloace de cele mai multe ori lipsite de moralitate și rareori implicând merite și virtuți. Sacrificarea aproapelui, disprețuirea celuilalt, ignorarea cu desăvârșire a unor valori umane universale, ura în fața străinilor, egoismul și afirmarea găunoasă a unui individual abrutizat, au născut noi ierarhii sociale și noi decepții. România pare a fi devenit patria păturicilor, tuzlucilor și a altor creaturi neîmplinite, precum Chera Duduca și Chir Costea Chiorul (Ciocoii vechi și noi). Românii care-și părăsesc meleagurile, credințele, căutând bogății aiurea, dar lăsându-și comorile de copii în urmă, românii care-și înșală aproapele, căutând onoruri și cinstiri nemeritate, cei care pângăresc moștenirea strămoșilor, trecutul și istoria neamului, cei care i-ar trăda pe toți, dar care se trădează primii, românii care se prostituează permanent, toți formează o comunitate a orbilor, a oamenilor care au ochi dar care nu văd, a oamenilor goi, deși nu le lipsesc straiele împărătești. Nu sunt cu nimic diferiți de acei ce-l biciuiau și răstigneau pe însuși Fiul Omului, cei mai orbi dintre orbii lumii. Și exact cum, atunci, existau oameni lucizi, care puteau primi Adevărul, care se puteau sacrifica pentru Adevăr și care se puteau salva prin Adevăr, și astăzi, în această Românie pervertită, rănită, răstignită, există excepții, există Apostoli. Ei sunt depozitarii dorului de autentic, de ideal. Ei sunt moștenitorii și, în egală măsură, salvatorii românismului. Când toate bogățiile perisabile vor fi devenit scrum, când toate compromisurile și risipele vor deveni neant, când abisul va cuprinde toate ostenelile și fuga după vânt, destinul lor va străluci mai puternic ca oricând. Domnul Marin Toma reprezintă un astfel de apostol al neamului. Domnia sa duce o luptă neîncetată pentru a încuraja, promova și salva creația literară în limba română. Depășindu-și destinul individual, învingându-și rănile și nelăsându-se îmbolnăvit de bolile sufletului și trupului, domnul Marin Toma a ales să se salveze prin limba română. Domnul Toma a ales să se salveze salvând literatura, versul și sensibilitatea în limba moștenită de la străbuni. În urma domnului Marin Toma nu vor rămâne averi materiale, titluri și comori, pentru că împărăția domnului Marin Toma nu este din lumea aceasta. Românismul domnului Marin Toma este moștenirea lui Ștefan cel Mare. Românismul domnului Toma este moștenirea lui Neagoe Basarab. Românismul domnului Toma este moștenirea lui Constantin Brâncoveanu. Românismul domnului Marin Toma este limba română, dar în egală măsură este onoarea, demnitatea, mândria, curățenia, credința și curajul. Mi-l închipui pe domnul Marin Toma pășind pragul casei, în lumina sângeriului apus, și scrutând orizonturile. Sunt sigur că vede prea plinul lumii. Scriitori, poeți, pictori, rapsozi, oameni prolifici, sensibili și generoși. Poezii, nuvele, romane, antologii, epigrame, doine, cântece bătrânești, cuvinte multe. Cele o sută de numere ale revistei Dor de Dor. Doruri și doruri de doruri. Primind lumea în suflet, domnul Marin Toma salvează o lume. Născându-se în limba română, domnul Marin Toma salvează limba română. Născându-se din dor, domnul Marin Toma este expresia dorului de dor. La mulți ani!

Revista „Dor de Dor” – online

Notă! Domnul Marin Toma, scriitorul la care se referă articolul, născut în loc. Domnița Maria, astăzi Infrățirea, com. Plevna, jud. Călărași, este o persoană distinctă de tata, profesorul Marin Toma, născut în loc. Zimbru, com. Ulmu, jud. Călărași. Nu există nicio legătură de afinitate sau rudenie.

Marin Toma – Repere biografice 

Continuă lectura