Greva a fost inițiată prin referendum în interiorul organizațiilor sindicale și a fost oprită prin decizia liderilor sindicali. Se nasc întrebări. Unde începe și unde se sfârșește o grevă? Când decid liderii sau când decid salariații? Și ce pot face salariații care nu se simt reprezentați de decizia liderilor? Și cine poate avea vreo garanție că decizia liderilor a fost corectă, câtă vreme nu există statistici sau baze de date publice, referitoare la numărul profesorilor care ar fi continuat greva? Cum au ajuns inspectoratele școlare să devină surse de informații credibile despre numărul greviștilor, când tentativele anterioare de manipulare prin numere mici au fost atât de ușor de combătut.
Mandatul minimal de negociere cine l-a decis, cum l-a motivat și cine l-a votat? Cine a decis să renunțe la revendicări, sau să accepte diluări inadmisibile ale acestora, și prin ce mijloace au obținut acordul membrilor de sindicat? De ce negocierea se poartă doar prin liderii organizațiilor sindicale, oameni cu limitări evidente (de disponibilitate psihică, de creativitate, de interes, de integritate, de solidaritate), cu orgolii nemăsurate (vezi cazul răstignitului de la FSLI sau al bully-ului de la FEN), care pot fi ușor demobilizați și manipulați (a se vedea cât de impresionați au ieșit de la discuțiile cu președintele Iohannis), și nu se angajează echipe profesioniste de negociatori, acompaniate de juriști, economiști, psihologi, sociologi, cu mandate clare de negociere, care să nu poată fi manipulate, șantajate și deturnate de la obiectivele lor?
Cum au ajuns liderii să obțină includerea în rândul prezumtivilor beneficiari ai grevei, în urma grevei personalului didactic, didactic auxiliar și nedidactic, personalul politic din inspectoratele școlare și din școli, care nu doar că nu a participat la grevă, nu doar că nu s-a solidarizat măcar simbolic cu greviștii, nu doar că nu a dovedit vreun interes de a modela decizia propriilor partide prin intervenții vocale, asumate, dar a și pus bețe în roată, inclusiv manipulând prin statistici? Cum au ajuns să obțină prezumate beneficii categorii din învățământul universitar, când aceste categorii nu au participat la grevă și nici nu s-au solidarizat prin forme simbolice de protest? Solidarizările au fost mai curând individuale și rarisime. Cum au ajuns liderii să tacă, la finalul grevei, și să nu acuze guvernanții pentru că timp de 3 săptămâni au mințit sistematic și au înșelat opinia publică în privința imposibilității satisfacerii revendicărilor, dacă în final și-au propus să se declare victorioși și să promoveze, cât se poate de populist, promisiunile nesigure drept câștiguri extraordinare.
Cum pot accepta compromisul umilitor profesorii care au sacrificat multe pentru demnitate și pentru recunoașterea importanței sociale a profesiei? Acest obiectiv cum a fost uitat în negociere?
Cum pot accepta greviștii, care au luptat pentru creșterea investițiilor în învățământ, inclusiv prin salarii, să vadă redus bugetul și așa minimal al educației, prin tăierile salariale produse în timpul grevei? Cum pot acccepta profesorii ca greva lor să devină doar „o negociere, ca la piață”, fără componentă axiologică, iar pentru asta să fie sancționați suplimentar? Cum pot accepta liderii că există beneficii ale grevei, când tăierile salariale sunt consistente? Practic, tăierile și decepțiile reale bat beneficiile virtuale.
Cât de ușor de judecat și de condamnat va fi un profesor care, umilit prin salarizare sau prin manipulări sindicale, decide să subperformeze sau să reducă ora la 30 de minute? Și, exclus din decizii, desconsiderat și umilit, cine își închipuie că are vreo garanție în privința valorii apriorice a unei ore? Prețul unei ore știm cine îl decide, dar cine este responsabil pentru calitatea unei ore? Să nu uităm că profesorii din România sunt permanent puși la colț, ba cu statistici care le dovedesc lipsa de eficacitate, ba cu statisticile unor opțiuni nedemocratice și prodictatoriale, ba cu statistici legate de violența școlară, de consumul de substanțe interzise etc. Cu ce preț se va face disprețuirea lor suplimentară? Care va fi costul societății, pe termen lung, dacă oamenii așezați în fața copiilor sunt bătaia de joc a unor politicieni și pseudo-lideri sindicali nedemocratici și abuzivi? Și cât se poate aștepta, de la oameni tratați sistematic în mod umilitor și degradant, să își mențină valorile înalte, să performeze și să inspire? Sau să părăsească sistemul cu fruntea sus, și să lase locul altora mai buni, hristoși care stau pe margine și abia așteaptă să fie răstigniți nu pentru 5000 de euro pe lună, precum domnul Hăncescu, ci pentru 600 de euro pe lună, semnificativ mai puțin decât coşul minim de consum lunar pentru un trai decent în România.
Cât de ușor vor fi de judecat și de condamnat oameni care, aflați într-un avion care se prăbușește, își pun primii masca de oxigen, sperând să îi salveze și pe alții?
Dumitrel Toma 