Cuvântul ceresc stă pironit între o cruce și cuvântul ocară
Cuvintele lacrimi nu au o formă firească
Ingeri cu aripile ude umplu cu jale bolta cerească
Rugăciuni nesfârșite nu se înață, dar nici nu se coboară

Oameni născuți din uter de jucărie
Se strecoară frenetici printre rafturi cu plastic
Se strigă, se urlă, se plânge, se geme-a furie
Rafturile pline nasc raiuri, scara spre cer e cuvântul sarcastic

Cuvântul icoane umple, mai nou, toți pereții
Și plâng în surdină cu lacrimi amare
Cuvântul privire aleargă pe ecrane profeții
Și omul de plastic bolnav e și moare.

Cuvântul ochi nu naște vederea,
și nici cuvântul soare nu știe orbi.
Cuvântul zare nu fură privirea,
și nici cuvântul plajă nu poate prăji.

Cuvântul mare nu naște plutirea,
și nici cuvântul brațe nu știe-înota.
Cuvântul apă nu cheamă-necarea,
și nici cuvântul val nu poate uda.

Pe cerul minții mele, cuvântul perscăruș,
deși se-amăgește, trăiește, se-înalță și fulgerat coboară,
și printre valuri reci plonjează, face salturi, fiind frumos și viu,
el cară-în al său zbor o rană infernală, cuvântul pescăruș nu știe-a zbura.

Cuvântul cer este lipsit de stele,
și chiar cuvântul viață nu știe a trăi.
Cuvântul beznă nu cunoaște iele,
și nici cuvântul poem nu știe-a poezi.