– numește ministru apolitic la Educație, dar îl înghesuie cu secretari de stat politici și consilieri politici, tăcând asurzitor despre nomenclatura politică ce mulge sistemul de învățământ din toate pozițiile;
– critică politizarea managementului companiilor publice, dar acționează pentru politizarea managementului instituțiilor publice;
– acuză șobolanii politici, dar jupoaie mamele, copiii, persoanele cu dizabilități, profesorii, cercetătorii, doctorii;
– vorbește despre adevăr, dar vehiculează rapoarte falsificate și statistici măsluite;
– face reforma statului în fiecare zi, dar la sfârșitul lunii se înmulțesc falimentele private, se înmulțesc săracii, leul își pierde valoarea, companiile întârzie plata salariilor cu trimestrele etc.;
– latră zilnic împotriva lipsei de integritate și corupției, dar acceptă miniștri impostori (pe motiv că au furat înainte, iar pe el nu-l interesează cv-ul);
– se consideră un democrat, dar umple gurile presei cu banii munciți de alții, pentru a-i construi cultul personalității și pentru a ascunde catastrofa socială pe care o păstorește;
– se prezintă drept un lider autoritar, inflexibil și necruțător, „care nu pupă clanțe”, dar, când vine vremea decontului, dă vina pe subordonați (ei l-au blocat, ei l-au împiedicat, ei nu au avut inițiativa etc.), neasumându-și vreo responsabilitate;
– se laudă cu transparența (pune lanterna pe șobolani), dar nu desecretizează contractele (pe bani publici) partidului său cu presa, acceptă tacit secretizarea declarațiilor de avere;
– se profilează ca o alternativă la Călin Georgescu, care numește paraziții guvernamentali, dar folosește aceeași retorică, vorbind zilnic despre șobolani;
– acuză profesorii pentru deficitul bugetar, deși alocă sistemului de învățământ bugete mai mici decât prevede legea, dar nu mișcă un deget pentru a eradica evaziunea fiscală;
– se laudă că pune finanțele publice în ordine, dar statul pierde miliarde de euro din programele Uniunii Europene;
– își alege partenerii singur, îi laudă pentru cum au colaborat, iar apoi îi umilește și terfelește;
– își apără ministrul justiției când este acuzat de plagiat, îl cocoloșește când propune procurori șefi vulnerabili, fără acordul CSM, dar apoi îi reproșează că nu l-a însoțit la conferințele de presă când a propus tăierea privilegiilor magistraților;
– preia strategic, fără vreo rușine sau fără să simtă contradicția, interimatul politic la Ministerul Educației, în perioada definitivării bugetului, deși atât anterior cât și ulterior girase miniștri aparent apolitici;
– își câștigă mandatul în urma colaborării cu un președinte care promisese public că sub mandatul său nu se va mări TVA-ul, iar prima sa decizie vizează mărirea TVA-ului;
– începe rentabilizarea companiilor publice falimentare prin vinderea de acțiuni la cele profitabile.
Cât timp le este permis partidelor să plătească cu bani publici unitățile militarizate din presă, pentru a construi măreție politică oricărui eșec, pentru a crește mari personalități publice din maimuțe iraționale, ideile de igienizare a vieții politice, de fortificare a democrației, de creștere a integrității în funcția publică, de bună guvernanță sunt doar vorbe în vânt. Asemenea unui microbuz școlar cumpărat la prețul pieței.
Postare verificată pe platforma eYou
Dumitrel Toma 