Ziua Europei – laudatio oamenilor care schimbă lumea


Povestea despre care veți citi acum începe pe 13 martie 2017, printr-un email transmis pe adresa de email a Agenției pentru Dezvoltare Regională – Sud Muntenia.

Mesajul a fost transmis la ora 9.47.

La scurt timp, doamna Cristina Radu, Șef serviciu Comunicare în cadrul Agenției, răspunde la mesaj.

Continuă lectura

Profesorii răi nu văd cu ochi buni


Una dintre temele care fac legătura dintre predarea psihologiei și predarea sociologiei, la clasa a X-a, este dedicată comportamentelor pro-sociale și anti-sociale.

Imaginați-vă un profesor de psihologie care invită elevii să construiască liste de comportamente pro-sociale și anti-sociale, iar la final afișează rezultatele muncii elevilor pe pereții sălii de clasă.

Și imaginați-vă un scenariu în care în sala de clasă respectivă intră o persoană care reacționează urât când vede pe pereți listele comportamentelor anti-sociale identificate de elevi (perfid, duplicitar, oportunist, demagog, sadic, crud etc.), care reclamă directorului munca elevilor și a profesorului de psihologie, iar directorul îi cere profesorului să elimine materialele elevilor din sala de clasă. Argumentul persoanei este că la un pian există deopotrivă clape albe și negre, iar astfel, toate comportamentele, chiar și cele deviante, sunt justificate și necesare.

Nu este un scenariu care implică infractori și politicieni. Deși exemplul ne poate duce cu gândul la asta.

Este însă un exemplu didactic. Cazul real este mult mai șocant.

Cazul real nu vizează orele de psihologie, ci o activitate desfășurată de profesoara de științe socio-umane Gabriela Popescu, în cadrul programului “Școala altfel”, împreună cu elevii clasei a IX-a, clasa la care este dirigintă.

Este o activitate desfășurată în regim non-formal, așa cum profesoara a învățat să organizeze în urma participării la un curs acreditat de Ministerul Educației.

Tema activității, “profesorul bun vs profesorul rău”. Din nefericire, subiectul se întâlnește rar în agenda educației formale, o evalure a profesorilor de către beneficiari, părinți sau elevi, a fost constant blocată și subminată chiar de profesori, însă profesorii care nu se tem de percepțiile elevilor au libertatea ca în cadrul programului „Școala altfel” să abordeze și teme tabu. Cât de tabu ar putea fi tema evaluării cadrelor didactice, cât timp totul se decide în funcție de ea: concurența la licee, rezultatele școlare, piața meditațiilor, premiile la olimpiade, atractivitatea mediului școlar, decideți dumneavoastră.

Se pare că tema i-a atras pe elevii profesoarei. Contribuțiile lor, cât se poate de generoase, sunt materializate în figurine și în planșe completate după propria lor judecată. Toate materialele rezultate sunt folosite pentru a decora sala de clasă la finalul activității.

Nu există nimic supărător în aceste materiale, exceptând multe din descrierile profesorului rău, care, fie “țipă întotdeauna la ore”, fie „se supără dacă nu înțelegi de prima dată un lucru” (după părerea membrilor echipei Pijamalele), fie „consideră că nota 10 este doar pentru el”, fie „se folosește de violența verbală pentru a intimida” (după părerea membrilor echipei Haremul lui Tomiță!), fie „știe să jignească”, fie „întârzie la ore” (după cum reiese din textul echipei Pisicile albastre de Rusia), și exemplele ar putea continua.

Dacă cineva și-ar propune să valideze cumva percepțiile copiilor, probabil că ar descoperi că peste 95% dintre descrierile lor sunt conforme cu simțul comun. Dar, cine și-ar propune asta? De ce un exercițiu colectiv (fiind realizat pe grupe de elevi) de exprimare a percepțiilor asupra celor două categorii de profesori, ar trebui evaluat și validat în alte condiții decât discutând cu ei, analizând împreună, aflând argumentele și, eventual contraargumentele lor. Poate chiar și perspectiva dihotomică asupra calității profesorilor ar putea face obiectul unei interogări și ar servi ca temă unei dezbateri între elevi sau între profesori și elevi. Și totuși, un profesor s-a simțit ofensat când a văzut materialele realizate de elevi și a cerut conducerii liceului ca materialele respective să fie înlăturate de pe pereții sălii de clasă. Paradoxal, între descrierile profesorului rău, elevii niciunei grupe nu au cuprins și “devalorizarea muncii elevilor”, „cenzurarea dreptului elevului la opinie”, “incapacitatea de a învăța”, “lașitate”. Dar, cu ocazia aceasta descoperă însușiri suplimentare pe care, chiar dacă nu le mai afișează pe pereți, le vor reține în mințile și inimile lor. Pentru că ceea ce “profesorul rău” nu vrea să vadă, nu înseamnă că nu există. Și ceea ce „profesorul rău” nu știe este că poți să ștergi urmele profesorilor răi de pe pereți, dar nu le poți șterge urmele din sufletele celor care au nefasta neșansă de a nu-i putea refuza.

Nu trebuie să ne fie frică să recunoaștem. Chiar dacă statul providențial nu acceptă asta, cancelariile nu sunt chiar spații paradisiace. Mecanisme perverse de evaluare a calității muncii creează impresia că toți profesorii sunt perfecți. O impresie falsă. Cu cât vom renunța mai curând la mitul perfecțiunii tuturor profesorilor, cu atât vom da șanse mai mari sentimentelor de admirație și proceselor de învățare, de perfecționare, de adaptare, de asumare a aspirațiilor superioare și de angajare în scopul atingerii lor, și cu atât mai curând cancelariile vor fi igienizate de frică. De frica evaluării elevilor și părinților, de frica evaluării comunității. Până atunci, „profesorii buni” rămân idealurile copiilor, părinților și ale tuturor celor care interacționează vreodată cu școala, mai puțin ale „profesorilor răi”, care, după cum exemplul de mai sus o dovedește, nici nu vor să audă de ei.

Argumentul clapelor pianului, aplicat la situația concretă a profesorilor buni și răi, este aberant. Nu poți justifica necesitatea profesorilor agresori, violatori, traumatizanți doar pentru o estetică a complementarității. O școală fără valori este populată  cu profesori fără valori. Iar pentru profesorii fără valori, eroii și lașii, călăii și victimele, sfinții și torționarii sunt deopotrivă de necesari pentru societate, pentru că fără agresori, fără violatori, fără lași, fără victime și fără torționari, nu ar fi claviatura umană completă. Și, de parcă nu ar fi destul, profesorii fără valori, deși teoretizează acceptarea diversității în toate formele ei, chiar și imorale, se sperie când văd diversitatea pe pereții unei clase și acționează pentru a o ascunde.

Ipocrizia „omului nou” se materializează în manualul unic


În cel mai rău caz, Legea Manualului Școlar, pusă în dezbatere de ministerul Educației, reprezintă doar un instrument de reglementare a manualului școlar unic.

Teza este fundamentată pe antepronunțarea premierului Mihai Tudose:

„Ceea ce doresc e să avem manualul tip, fixat.”

și pe antepronunțarea ministrului Liviu Pop:

„ideea de a avea un singur manual școlar deja prinde contur și nu am nicio problemă să îi înaintez Guvernului României proiectul de lege prin care să avem un singur manual școlar la fiecare disciplină din programul cadru”

De asemenea, este întărită atât prin viteza cu care s-a reglementat, prin ordonanță de urgență, reorganizarea Editurii Didactice și Pedagogice, fără dezbateri publice și în mai puțin de o lună de la primele declarații ale ministrului educației pe tema manualelor școlare, dar și prin heirupismul cu care a fost elaborat, tipărit și distribuit în școli celebrul Compendiu, în fapt un precursor al viitoarelor manuale unice.

Opinia mea este că teza folosirii legii pentru a impune manualul unic se susține și prin art. 5 din proiectul de lege.

Art. 5 „Elaborarea acestor manuale școlare se realizează de către autori/ grupuri de autori,
în urma unor selecții de manuscrise prin proceduri transparente, în vederea
asigurării calității științifice.”

Pare că procesul de selecție a manuscriselor reprezintă doar un compromis de imagine, făcut de minister în fața multiplelor reacții ostile care au venit din partea mediului universitar, a editorilor de carte români și internaționali, a opiniei publice.

Nimic nu împiedică, însă, ministerul, ca selecția să nu se reducă la un singur manuscris, furnizat de autori agreați.
O fițuică de lege, din 3 pagini, cu 12 articole, fără definirea termenilor, plină de cuvinte mari (vezi art. 2, 4), pare să fie cadrul perfect în spatele căruia să se întâmple orice.

În continuare, voi exprima argumentele opoziției mele față de necesitatea unui manual unic.

1. A lucra cu același manual școlar și la Colegiul Național Sf Sava, unde ultima medie de admitere la clasa de matematica-informatica (bilingv) este 9,9, dar și la Liceul Tehnologic Comana, unde ultima medie de admitere la clasa de silvicultură este 2,38, reprezintă un exercițiu de cretinoidă egalitate, nu de echitate.

Imagini pentru equity vs equality2. A lucra cu același manual școlar și la clasele Liceului Vocațional de Arte Plastice Brasov, dar și la clasele de matematică-informatică de la Colegiul National de Informatica „Tudor Vianu” Bucuresti, neținând cont de specificul inteligențelor, este o dovadă de obscurantism educațional.

3. A credita un colectiv de autori cu încrederea de a produce un panaceu, un instrument de învățare util tuturor, oricând și oriunde, este o naivitate.

Acumulările cantitative generează salturile calitative. În lipsa unui concurs de piață, unei competiții reale, orice exercițiu de impunere prin mecanisme administrative a calității, va reprezenta un eșec. Faptul că în perioada comunistă exista un singur manual pentru o disciplină nu reprezintă un argument în privința valorii acestuia. Neavând cu ce compara, orice perspectivă este îndreptățită. Cine a putut compara manualele românești, însă, cu cele occidentale, a văzut foarte clar diferența. Am avut ocazia să compar manualul meu de matematică, unic, din timpul claselor primare, cu un manual alternativ editat în Franța. Cu toate că, se spune, matematica ar fi aceeași, metodele de ilustrare a exercițiilor, soluțiile de rezolvare, sugestiile, calculul timpului necesar anumitor sarcini de lucru, erau mult diferite, mult mai prietenoase, și, nici după 10 ani de la revoluție, când predam folosind manuale alternative, manualele noastre nu erau cât de cât apropiate de valoarea celor din Franța. Curioșii pot descoperi aici cum se realizează în Franța analiza contribuției manualelor alternative la formarea competențelor matematice. Cuvinte de ordine: „Profusion, continuité, diversité de l’offre éditoriale”, pe deplin justificate dacă luăm în considerare inventarul celor 120 de manuale de matematică destinate claselor elementare. În concluzii veți descoperi că și profesorii francezi preferă să apeleze, complementar utilizării manualelor, la fișe, materiale auxiliare, resurse online, mai mult sau mai puțin convergente cu indicațiile autorilor de manuale, dar asta nu pare să fie considerat un lucru rău, care trebuie interzis.

4. Controlul birocratic, politic, al selecției autorilor, va reprezenta o pârghie de influențare a calității manualului, iar în lipsa unei alternative, nu se va putea spune dacă în bine sau rău. Este de presupus că în rău, atâta timp cât nu va exista nicio presiune concurențială.

5. Presupusele contribuții ale experților CNEE și Institutului de Științe ale Educației, la evaluarea manualului unic, rămân susceptibile de lipsă de credibilitate și „cosmetizare în birou„, având în vedere ultima reușită, propunerea planului cadru pentru gimnaziu în condiții de adversitate publică generalizată, dar mai ales tăcerea și atitudinea permanentă de non-combat în raport cu toate deciziile adoptate de-a lungul timpului de coordonatorii politici ai ministerului Educației, chiar dacă acestea au avut caracter contradictoriu și au bulversat viața educației publice din România.

6. Aparenta încredere în corpul profesoral, oferită odată cu privilegiul alegerii libere a manualelor din oferta celor autorizate de minister (întotdeauna autorizate de minister), dar și prin autorizarea acelor manuale care aveau colective de autori formate din profesori, încredere nesusținută niciodată până la capăt (școlile nu și-au putut actualiza niciodată fondul de manuale cu producții noi sau cu ediții alternative, doar au perpetuat de-a lungul anilor, din motive de buget, o alegere unică), este anulată în condițiile renunțării la alegere și impunerii unui manual unic. Vehicularea unor așa zise concursuri de manuscrise pentru alegerea manualului unic reprezintă contradicții în termeni. Cine și-ar asuma munca pentru un proiect care nu are nicio garanție că ar putea fi materializat? Și cine dintre profesorii valoroși ar putea acorda aceeași încredere unui Minister care-i tratează fără încredere.

7. Presupusa relație între manual și testele de evaluare, invocată de un secretar de stat din ministerul educației, care susținea că pentru a avea succes la teste unice este suficient să ai manuale unice, reflectă o gândire limitată, care înțelege rostul educației doar în termeni de memorare și redare.

8. În condițiile în care serviciile oferite de companiile de stat sunt scumpe, de slabă calitate și greu vandabile, în condițiile în care majoritatea companiilor de stat înregistrează pierderi uriașe, managementul fiindu-le politizat și deprofesionalizat, în condițiile în care salariile în companiile publice sunt nealiniate performanței economice, iar angajarea personalului este alterată de interese politice și de familie, ce garanții există că o editură unică, de stat, ar putea furniza ministerului produse de calitate superioară celor furnizate, în regim concurențial, de editurile private? Edituri private care au angajați plătiți, de regulă, cu salarii mai mici decât la stat. Edituri private care supraviețuiesc pe piață în condiții concurențiale, nu de monopol. Edituri private care își câștigă licitațiile, paradoxal, cu cele mai mici prețuri. (Sursa)

În cel mai bun caz, Legea Manualului Școlar reprezintă o perdea de fum, ridicată pentru a evita o discuție onestă despre responsabilitățile ministerului în privința elaborării și respectării calendarelor de actualizare a planurilor cadru, programelor școlare și organizării licitațiilor pentru achiziția manualelor școlare.

Această teză este justificată de mutarea eficientă a atenției publice de pe eșecul Ministerului Educației în a-și respecta termenele și obligațiile asumate anterior.

Iată că, de la începutul anului școlar, se vorbește despre pseudo-teme, în loc să se vorbească despre cauzele pentru care ministerul nu își respectă calendarele de aprobare a planurilor cadru, de aprobare a programelor școlare, de achiziționare a manualelor școlare. Nu se vorbește despre ordonanțele de urgență aprobate în ajunul Crăciunului, nu se vorbește despre dezbaterile publice planificate în timpul vacanțelor de Crăciun, nu se vorbește despre autismul ministerului la vocile opiniei publice, nu se vorbește despre nenumăratele motive care justifică reluarea licitațiilor și prelungirea termenelor de aprobare, tipărire și distribuire a manualelor. Nu se vorbește despre adevăratele cauze ale eșecurilor administrative, care nu au nicio legătură cu tipul manualelor, alternative sau unice.

Vă las pe dumneavoastră să alegeți scenariul care vă avantajează. Istoria va judeca.

Între cel mai bun și cel mai rău, nimicul, voința de putere a „omului nou”.

Reflexe comuniste – cultul personalității – ediția 2017


Mi-a picat în fața ochilor acest articol, referitor la Concursul Național „Ion Barbu-Dan Barbilian”, și m-am simțit mândru că la Călărași se desfășoară un eveniment școlar remarcabil. O mai simțisem de multe ori când, spunând prin diverse locuri din țară din ce județ vin, nu exista profesor care să nu-mi vorbească despre acest concurs. Este un eveniment consacrat deja. În egală măsură un eveniment care consacră.

M-aș fi bucurat să fi descoperit o postare a Inspectoratului Școlar despre părinții fondatori ai acestui concurs, profesorii Lucian Pavel și Ion Cheșcă, despre numărul participanților la concurs, despre președinții celor două secțiuni ale concursului, profesorii universitari Silviu Angelescu și Radu Gologan, despre istoria acestui concurs (aflat acum la a XXII-a ediție), despre valoroasele personalități culturale și educaționale care l-au apreciat, sau chiar despre patronul acestui concurs, poetul și matematicianul „Ion Barbu – Dan Barbilian”

Din păcate, Inspectoratul Școlar Județean Călărași găsește de cuviință să realizeze o postare dedicată exclusiv persoanei Liviu Pop, ministrul educației. Nouă imagini în care domnul ministru este în centrul atenției.

Textul postării este indecent de lipsit de adevăr. La scara reală a valorii, concursul l-a onorat pe domnul Liviu Pop, acceptându-i prezența în fața unei săli plină de dedicați matematicii și literaturii, nu neapărat politicii sau administrației educaționale. Truditorii acestui concurs, inspectorii organizatori, profesorii participanți, elevii, care an de an, de voie, de nevoie, au pus în mișcare și au crescut acest concurs, contribuabilii locali sau de aiurea care au finanțat acest concurs, sunt cei care merită adevărata onoare.

Nu am cunoștință dacă această manifestare școlară și-a propus sau își propune să reprezinte o oportunitate de imagine în plus pentru politicienii zilei. Nu știu dacă scopul concursului este să permită exersarea un grețos cult al personalității, atât de anacronic societății actuale.

Dar constat că numele profesorilor și inspectorilor școlari care-l coordonează, Eugenia Ioniță și Gheorghe Stoianovici, adevărații profesioniști și adevăratele valori care dau viață acestui concurs, sunt uitate și trecute sub tăcere.

Prilej de a descoperi, o dată în plus, cum politizarea funcțiilor din învățământ pervertește merite și falsifică realități.

Din fericire, există speranță. Priviți exemplul.

 

Lecturi suplimentare:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultul_personalit%C4%83%C8%9Bii

https://ro.wikipedia.org/wiki/Cultul_personalit%C4%83%C8%9Bii_lui_Nicolae_Ceau%C8%99escu

http://www.comunismulinromania.ro/index.php/cultul-personalitatii/

Răspunsurile mele la întrebările domnului profesor Vasile Solcanu


Domnul profesor Vasile Solcanu a adresat public 10 întrebări despre sensul existenței școlii în viața personală a prietenilor domniei sale.

Mi-am  propus de mult să răspund, însă răspunsurile aveau nevoie de timp. Acum a venit timpul lor.

1) Cei care v-ați făcut un viitor prin școala noastră cum credeți că v-au ajutat: profesorii, manualele, metodele de predare, etc.?

Educația mea școlară seamănă cu un ocean în care s-au strâns multe influențe, multe tensiuni. În mod nedrept pentru sârguincioșii care au muncit cu dragoste la liniștile sufletului meu (prof. Bărăgan Emil, prof. Stoica Gheorghe, profesorii Fotache Elvira și Matache, prof. Cheșcă Margareta, prof. Luminița Viașu,  prof. Pavelescu Claudiu, prof. Ecaterina Horhocea, prof. Feleagă Ion, prof. Chirilă Alexandru, prof. Ulmeanu Andrei, prof. Bărbulescu Viorica, prof. Dobrotă Marius), cele mai multe valuri le-au produs oamenii cu furtuni în suflet,  cei care m-au fascinat și vrăjit (prof.Nicolae Stan, prof. Doina Radu, prof. Iordache Floarea, prof. Man Octavian, prof. Nistorescu Mircea, prof. Dumitru Stănica, prof. Zaharia Aurel, prof. Stancu Nicolae, prof. Negru Aurel).  Au zburat pe luciul acestui ocean albatroși tineri, precum dna. înv. Valeria Minciunescu,  dra prof. Anca Petrache, dl. prof. Ovidiu Vladulescu, dar și bătrâni, sprijinindu-se pe umerii noștri pentru a nu eșua în valul de scoici, precum dl prof. Vlaicu Ion. S-au aventurat între talazuri și puternice jocuri de lumini și umbre, precum dna prof. Frunză Maria,  prof. Negreanu Axenia, prof. Atomulesă Ida. Deasupra tuturor au vegheat permanent părinții mei. Deși mi-am câștigat libertatea de la 12 ani, când tata m-a înstrăinat de școala în care preda, până la dublarea anilor petrecuți în școală am fost liber și din ce în ce mai responsabil. Nu îmi amintesc contribuția manualelor, dar am reținut acele metode de predare care presupuneau creativitate, care presupuneau angajamentul elevilor, în care ni se distribuiau roluri și care ne activau. Nu mi-au plăcut profesorii one man show, ci cei care se foloseau de elevi pentru a le reuși orele. Nu au fost mulți. Dincolo de interacțiunile cu oamenii cancelariilor, am avut mulți profesori de vârsta mea. Anda Simion mi-a fost un foarte bun profesor, ea a fost cea care mi-a stimulat fanteziile, nevoile de lectură și de împărtășire. Iulia Tănase și Filip Nicolae mi-au fost profesori valoroși, de la ei am învățat cum să învăț, cum se învață. Viorica Cișmașu m-a învățat seriozitatea și perseverența, George Melente m-a învățat non-conformismul. Ionuț Velicu m-a învățat prietenia, tainele numismaticii și iubirea față de monarhie. A vrut să mă învețe și dragostea de Mareșal, dar i-am rezistat. 😉 De la Liviu Marin am învățat cum se  trosnesc profesorii pe terenul de sport. De la Cristi Grigorescu am învățat câteva acorduri din Thunderstruck, dar mai ales cât de multă muncă se ascunde în spatele virtuozității instrumentale. De la Viorica și Eugen am învățat cum se iubește la vârstele mugurilor. De la Dan am învățat să fiu eu însumi. Este de prisos să spun că aproape toți sunt profesori, astăzi.

Sintetizând, aș spune că inițial am învățat mai mult din modurile de a fi ale oamenilor cu care am interacționat, am învățat din aspirațiile și din comportamentele lor. În jurul deceniului doi din viață adunasem atât de multe interacțiuni și lecții încât fascinația pentru abstract, pentru detașare se impunea cu necesitate. Acesta a fost contextul în care am descoperit Filosofia. Fără domnul profesor Nicolae Stan, probabil că nu aș fi depășit niciodată superficialitatea unei efemere și searbăde curiozități. Domnul profesor m-a ajutat să-mi structurez procesele de învățare, să-mi clarific conținuturile, mi-a făcut recomandări de lectură și mi-a permis să-l urmăresc, deși poate că și-ar fi dorit să-l însoțesc, pe drumul gândirii. 

2) Cum vedeți metodele tradiționale de învățare în comparație cu cele moderne? Aici aș dori să ne aduceți în discuție metode din alte țări, mai potrivite decât cele de la noi, dacă sunt.

Le văd la fel de importante. Depinzând de context care dintre ele contribuie cel mai mult la formarea competențelor dorite. Eu însumi mixez metodele tradiționale și pe cele moderne. Sunt adeptul proceselor de învățare care presupun interacțiunea elevului cu conținuturile, selecția informațiilor, validarea lor, aplicarea practică, generarea de produse personale, nu doar transmiterea datelor și verificarea ulterioară a fidelității memorării.

3) Învățarea care este o activitate specific umană, o sete de cunoaștere universală, nu a devenit un studiu, pe specialități, urmărindu-se doar câștigul material? Această unilateralitate nu este în defavoarea formării omului complet?

Cred că tipul acesta de fragmentare a orizontului cunoașterii, de feliere a domeniilor științifice, surprinde cel mai bine caracteristicile epocii culturale în care trăim, post-modernismul. Lipsa de coerență, de unitate, de sens al întregului, plurivocitatea, subminarea autorităților prin intermediul autorităților (creaționism vs evoluționism, univers material vs univers energetic, omul biologic vs omul spiritual, creativitate vs memorie, fizică vs literatură, geografie vs politologie etc.), nu fac altceva decât să creeze oportunități pentru conflicte interioare, pentru interogații fără răspuns, tentative de sugrumare a vrajei nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, tot ce-i neînţeles schimbându-se în neînţelesuri şi mai mari (Blaga). Nu cred că poate exista un proiect alternativ de condiție umană care să rivalizeze cu modul în care societatea definește omul în diversele momente ale istoriei sale. Cred că frământat, angoasat, tensionat, fără viziune și sens, omul nu încetează să fie complet. Mai mult decât atât, aspirația spre înțelegerea deplină, spre stăpânirea completă a adevărurilor ultime, reprezintă pentru mine expresii ale deplinei sale umanități.

4) Cum credeți că v-a defavorizat școala pe cei care ați avut eșecuri în viață din cauza ei? 

Există un mod pervers al școlii de a inocula ținte și așteptări, de a crea mize, de a impune atingerea unor standarde poate nu suficient calibrate sau aliniate resurselor și posibilităților de care elevii dispun sau de care vor dispune vreodată. La revoluție, un tip de planificare industrială care funcționa ruptă de realitate, prin producții trucate, falsificate, neținând cont de resursele și nevoile reale, s-a prăbușit. Din păcate, școala nu și-a igienizat suficient planul cincinal și a continuat să raporteze producții record.  Eu însumi am urmărit fără discernământ fascinația succesului proiectat de școală, pentru a descoperi, după mulți ani, că de multe ori acest succes a fost construit în gol. Este greu să cuantific cât din a fi Faust este responsabilitate personală și cât este contribuția mediului socio-profesional în care am evoluat. Cu cât îmbătrânesc mai des, mai mult, cu atât descopăr eficacitatea perversă a unor mecanisme de frică-rușine-teamă care se clădesc în golurile din care sunt plămădit. Și cu atât mai mult, urmărind strădaniile compensării lor, descopăr cât de lipsită de sens este o viață în care singurele pietre pe care le împing sunt pietrele născute în golurile din mine.

5) Cum vedeți viitorul școlii românești, în contextul celei mondiale? Ce fel de educație doriți pentru copii și pentru nepoți?

Văd două posibile evoluții ale școlii românești.

Una urmează unor politici de închidere, izolare, rupere de lume. Poate avea ca motor frica și spaima de competiție, un nefast sentiment de superioritate, sau de inferioritate, camuflat în forme perfide, precum mândria de a fi unici, mândria de a reuși de unii singuri, mândria de a trânti ușa lumii. Nu îmi doresc retrăirea unor experimente precum cel comunist. Nu îmi doresc o școală mediocră, autistă, obtuză, o formă fără fond incapabilă să furnizeze răspunsuri adecvate problemelor unei lumi din ce în ce mai interconectate și interdependente.

A doua linie posibilă de evoluție urmează unor politici curajoase, responsabile, adecvate unei societăți care nu doar are acces la instrumente de comunicare globală, dar și comunică global, evoluează global, învață prin schimburi de experiențe, se compară, se perfecționează, își asumă oportunitățile, dar și amenințările. Sincer, așa cum eu sunt mult mai fericit în societatea actuală decât eram în timpul comunismului, sper ca tinerele generații să valorifice maximal avantajele vieții într-o societate deschisă și să evite cât mai mult timp capcana totalitarismelor.

6) Cum vă descurcați în viață cei cu mai puțină școală?

Într-un final, și idiotul se mântuiește. Sau, mai curând el. Așa că, învățăm permanent să ne iubim, indiferent dacă suntem flori, ochi, buze sau morminte . Și ne iubim mai ales când suntem morminte.

7) Ce părere aveți despre învățământul universitar românesc, în comparație cu cel din alte țări?

Nu pot exprima aprecieri personale în lipsa unei experiențe de studiu la nivel universitar în alte țări. Studenții care mi-au împărtășit diferențele accentuează asupra dimensiunii practice a învățământului universitar din alte țări, spre deosebire de cea preponderent teoretică a învățământului din România, parteneriatul student-profesor, în locul relației de subordonare, disponibilitatea profesorilor de a ajuta la umplerea golurilor, nu graba de a construi pe ele, o centrare pe echipe, pe grupuri, nu doar pe competiția individuală. 

8) Învățământ de stat și( sau) învățământ privat?

Doar de stat, acolo unde nu există alternativă. Și de stat, și privat, acolo unde există resurse. Doar privat, acolo unde statul eșuează.

9) De ce credeți că tineretul fuge de meseria de cadru didactic? Cum este privită această meserie în alte țări? 

Sunt în măsură să afirm că eu nu am percepția că ar exista o fugă a tineretului în fața meseriei de cadru didactic. Uitându-mă în jurul meu, descopăr că am mulți absolvenți care au ales să devină profesori. Nu pot compara cu situațiile din alte țări.


10) Și, în final, o întrebare care mă privește pe mine, ca profesor de matematică: Știți vreo altă metodă, de însușire a matematicii, decât cea a rezolvării de exerciții și probleme? Mai este matematica necesară pentru viață, privită din exterior?
Mulțumesc!

Privind din perspectiva mea, matematica nu ar trebui să fie însușită, ci trăită, precum o iubire devoratoare. Trăită de cei care se lasă fermecați de ea. Sunt iubiri care se trăiesc la 12 ani, la 20 de ani, la 40 de ani sau la 80 de ani. Cred că toată lumea ar trebui să trăiască în așteptarea unei iubiri feroce cu matematica, dar nu doar cu matematica. Poate și cu poezia. Din păcate, cei mai mulți cred că dacă ai ratat întâlnirea cu matematica în clasa a V-a, sau în clasa a IX-a, niciodată nu vei mai putea descoperi fascinația ei. Ceea ce eu cred că este fals. În lumina a ceea ce tocmai am spus, cred că ceea ce ne lipsește nouă, celor născuți cu bila (citiți școala) de picior, este curiozitatea și deschiderea de a fi surprinși din nou, de a fi captivați din nou. Devenim în planul profilului nostru intelectual, victimele unor specializări, patinăm pe aceleași structuri neuronale, refuzăm noul și refuzăm orice posibile revelații. Cred că matematica, la orice vârstă ne-ar fermeca, are puterea de a oferi multe revelații. Dacă aș fi profesor de matematică, probabil că nu aș preda, ci aș investiga realitatea, alături de elevi, pentru a descoperi în măruntaiele ei revelații inaccesibile altfel.