Lumea, creuzet umplut cu utopii și goane,
Perpetuu zgândărită de amăgiri și toane,
Sub soare lihnit, cu pofte toride,
Produce continuu declinuri aride.
Aici, în suverana republică a iluziei,
Noroi sub tălpi, noroi în suflet și pe cer.
Noroi priviri, noroi mâncări,
Noroi gândiri, noroi simțiri.
Timpul aleargă înfometat între un capăt și altul al străzii.
De mergi încet, copiii nenăscuți îmbătrânesc subit,
Infinite riduri li se aștern pe chipuri,
Sfârcul iluziei hrănește apusul grăbit.
Curg cuvintele în sinapsele mute,
Precum trenurile grăbite prin gări,
Pline de așteptări, destinații și pofte,
Îngresuind rătăciri, aventuri, nerăbdări.
Odihnind trepidații și ruginite de vreme.
Curg cuvintele în sinapsele chioare,
Precum tramvaie captive-n dileme,
Pline de crime și alegeri mortale.
Spre nicăieri, solitar sau în ciurde,
Grăbind minimal cu excedent de decor,
Curg cuvintele spre sinapsele surde,
Speriind de viață fricosul cocor.
Dumitrel Toma 