Cazul „Sf. Pantelimon” – pseudolecție de etică aplicată în context creștin

Clarificări conceptuale

Suicidul (sinuciderea) reprezintă fapta prin care o persoană își suprimă, de una singură, în mod voluntar, propria viață. Suicidul asistat reprezintă fapta prin care este facilitat, prin intermediul resurselor sau a acțiunii terților, procesul suicidal.
Crima reprezintă fapta prin care o persoană suprimă viața altei persoane împotriva voinței/acordului acesteia de a muri.
Eutanasia reprezintă suprimarea vieții unei alte persoane în anumite circumstanțe particulare, înainte de a acționa moartea naturală. Între circumstanțele particulare, se pot enumera: bolnavi aflați în stadiu terminal, persoane aflate în comă pe o perioadă lungă de timp, persoane aflate în moarte cerebrală, dar cu puls natural sau indus artificial (prin tehnologii medicale). Cele două forme ale eutanasiei, activă și pasivă, care presupun administrarea de substanțe care pot grăbi colapsul funcțiilor vitale, sau întreruperea administrării unui tratament de susținere a vieții, sunt practicate mai curând în instituțiile medicale.

Perspective legislative

Deciziile cu privire la eutanasie pot fi luate de persoana în cauză (eutanasia devine un suicid asistat medical), de familie și/sau de comisii medicale, în funcție de legislația statului.
Există state (Elveția, mai multe state din America – California, Colorado, Hawaii, Vermont, Washington, Oregon, New Jersey, New Mexico, Maine și Montana, statele Benelux – Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Canada, Columbia, unele state din Australia – Victoria, Australia de Vest, Noua Zeelandă) în care deciziile privitoare la sfârșitul vieții biologice sunt lăsate la latitudinea pacienților, familiilor acestora și/sau a mediciilor, în baza unor legi care nu interzic în mod absolut fenomenul eutanasiei.
În alte state, în grade mai mari sau mai mici, sunt permise demersuri creative în legatură cu tratamentul bolnavilor terminali (în Franța, este reglementată legal „sedarea profundă și continuă” până la decesul pacientului; în Suedia, sunt reglementate legal dreptul de refuz al tratamentului, care poate invocat pentru a refuza un tratament de susținere a vieții, dar și sedarea paliativă ).
Legi dure împotriva eutanasiei și sinuciderii asistate pot fi găsite în majoritatea țărilor din Europa de Est – inclusiv România, în majoritatea țărilor asiatice – China, India, Japonia ș.a., în majoritatea țărilor africane, în majoritatea țărilor sud americane – Argentina, Brazilia ș.a.

Raporturi între conceptele de suicid, crimă și eutanasie

Conceptele de suicid (cu varianta asistată), crimă și eutanasie (activă sau pasivă) se află în raporturi complexe, uneori de contrarietate, alteori de încrucișare, deseori fiind dificil sau chiar imposibil de decis caracterul faptei care a condus la moartea persoanei.

Situații ipotetice

Mai jos, prezint câteva situații ipotetice (numerotate de la 1 la 7), ilustrate conform diagramei de mai sus (nr. 3), care surprind caracterul provocator al morții la intersecția intereselor persoanei, familiei și personalului medical/statului.
Situația 1: Eutanasie + Suicid + Crimă | Un pacient aflat în fază terminală, care nu mai îndură durerile insuportabile, dorind eutanasia activă (o formă de suicid asistat, în acest caz), solicită o supradoză care să-l elibereze, doctorul îi respectă dorința, îi administrează în mod repetat doze șoc, iar, în proximitatea morții, când durerile încetează, când motivele suferinței lui încetează, sau când aude că ar exista un tratament nou care ar putea să îi vindece boala, el își exprimă și manifestă dorința de a mai trăi. Moartea survenită în aceste condiții poate fi considerată în mod simultan consecința suicidului, eutanasiei și crimei.
Situația 2: Eutanasie + Crimă | Un comatos care nu poate folosi funcțiile motrice și de comunicare, dar care este conștient în legatură cu ceea ce se întâmplă în jurul său, este deconectat de la aparatura medicală care îi susține pulsul (eutanasie pasivă), deși el dorește să trăiască și chiar speră să se vindece (crimă). Poate fi folosit și exemplul pacienților cu stări de conștiință alterată/modificată (în urma unor boli psihice sau a abuzului de substanțe narcotice), care, în lipsa discernământului, simulează durerile extreme, obținând empatia și susținerea medicilor pentru o formă de eutanasie, deși boala de natură psihică ar fi putut fi vindecată prin alte mijloace. Moartea survenită în aceste condiții poate fi considerată în mod simultan consecința eutanasiei și crimei.
Situația 3: Suicid + Crimă | Ambulanța sosește la un pacient care a avut o tentativă de suicid, se află în stop cardiac, dar este conștient încă. Personalul medical refuză resuscitarea, deși pacientul, care a depășit criza existențială care i-a determinat gestul suicidal, își dorește (fără posibilitatea de a o exprima verbal) să fie salvat. Moartea survenită în aceste condiții poate fi considerată în mod simultan consecința suicidului și crimei.
Situația 4: Eutanasie + Suicid | Pacientul bolnav incurabul, conștient, dar ventilat mecanic, suferind dureri copleșitoare, primește din partea doctorilor butonul care îi poate întrerupe ventilatorul mecanic, iar el îl acționează. Moartea survenită în aceste condiții poate fi considerată în mod simultan consecința eutanasiei și suicidului asistat.
Situația 5: Crimă | Pacientul și familia nu solicită moartea, își doresc vindecarea, există posibilități terapeutice pentru îmbunătățirea sănătății pacientului, dar personalul medical decide că nu poate asigura tratamentul, din motive bugetare, de aglomerare a spațiilor etc., pe care-l întrerupe, conducând la moartea pacientului. Crimă este și când pacientul dorește să trăiască/nu își exprimă dorința de a muri, există posibilități de tratament, dar doctorul întrerupe tratamentul medical indispensabil supraviețuirii, susținând că astfel lasă divinității libertatea de a decide viața și moartea.
Situația 6: Suicid | Aflat pe patul de suferință, pacientul își modifică singur medicația, sau își întrerupe alimentarea cu oxigen, conducând la încetarea funcțiilor vitale. În cazul în care pacientul primește un ajutor în acest sens, suicidul devine asistat.
Situația 7: Eutanasie pasivă | Pacientul comatos nu are activitate cerebrală, este ventilat mecanic, pulsul este asigurat prin dispozitive medicale, iar personalul medical decide întreruperea aparaturii medicale de susținere a vieții.
Situația 7: Eutanasie activă | Pacientul are puls, este ventilat mecanic, dar nu are activitate cerebrală, și, cu acordul familiei sau în baza unui acord prealabil al pacientului, personalul medical administrează supradoze de substanță care distruge mușchiul cardiac, determinând încetarea pulsului și moartea pacientului. Un alt caz, des întâlnit în România, privește pacienții aflați în faze terminale ale unor boli nevindecabile. Acești pacienți sunt returnați familiilor, iar, prin diverse mecanisme mai mult sau mai puțin legale, prin utilizarea unor doze de analgezice  sau agoniste opioide din ce în ce mai puternice, se induce decesul sau se asigură sedarea până la momentul morții. 

Dificultăți în acceptarea eutanasiei

1. Nu există o perspectivă unică asupra valorii vieții și asupra modului de a o asuma și trăi (familiile și pacienții pot avea diferite seturi valorice – religioase, spirituale, iar deciziile asupra morții, mai ales în situații critice, pot activa conflicte puternice).
2. Suferința provoacă necesitatea cercetării medicale. Evitarea suferinței și eutanasierea tuturor pacienților aflați în faze terminale inhibă cercetarea medicală și limitează posibilitățile de inovare și îmbunătățire a tratamentelor aplicate pacienților.
3. Discernământul persoanelor suferinde este afectat, iar deciziile de eutanasiere, rarori total raționale și conștiente, ar putea să nu reziste dacă suferința ar înceta.
4. Credibilitatea personalului medical/credulitatea familiilor în privința prognosticurilor, diagnosticelor, tratamentelor pot determina reacții/conflicte diverse.
5. Autonomia personală este afectată de boală, deciziile în favoarea eutanasiei putând fi contestate ulterior, dacă starea de sănătate se modifică.
6. Este dificil de stabilit dacă respectul pentru demnitatea umană poate fi invocat în mod justificat în favoarea anulării de sine, având în vedere că deciziile privitoare la eutanasie survin când individul este vulnerabil.
7. Procedurile de transplant sunt mai multe, mai diverse și au o rată de succes mai mare în cazul pacienților vizați de eutanasie, decât în cazul celor a căror moarte a survenit natural.

Dificultăți în acceptarea suicidului

1. Încălcarea valorilor religioase: substituirea voinței universale printr-o voință particulară, determinată circumstanțial.
2. Societatea cultivă în mod consecvent valorile prosociale ale altruismului, iar suicidul este perceput drept un demers egoist, centrat pe nevoile exacerbate ale individului.
3. Dinamica motivelor variază în timp, iar un gest ce pare necesar la un moment dat ar putea deveni inutil într-un context diferit.
4. Societatea investește în individul uman ca într-o formă de capital, iar decizia suprimării de sine, incluzând anularea funcției economice personale, determină pierderi sociale.
5. Relațiile interumane se nasc și durează prin eforturile continue și constante ale membrilor societății, decizia suicidului afectează negativ și iremediabil toate persoanele care, deținând sau nu roluri de noduri în rețeaua socială personală, interacționează cu fenomenul suprimării propriei vieți.
6. Voința persoanei care apelează la actul suicidului este alterată fie de fenomene depresive, dezechilibre hormonale, evoluții nefavorabile ale scoarței cerebrale, contexte sociale, psihice și fizice care scapă controlului individual de moment, dar care ar putea fi remediate, în timp, conducând la o schimbare a perspectivelor și dorințelor. Consilierea timpurie, eventual tratamentul medicamentos, putând avea efecte pozitive.
7. Suicidul reprezintă un puternic agent de culpabilizare colectivă, afectând dramatic coeziunea familială și socială.

Interogații cu privire la cazul „Sf. Pantelimon”

În cazul scandalului de la Spitalul Clinic de Urgenta „Sf. Pantelimon“, generat de acuzațiile procurorilor împotriva câtorva cadre medicale, de crimă și crimă cu premeditare, în urma reducerii sau întreruperii administrării unei substanțe de care depindea menținerea în viață/a pulsului pacienților, care au născut reacții de opoziție din partea asociațiilor profesionale, se nasc câteva întrebări cu grad de profunzime mai mare:

1. Când se respectă și când încetează a se respecta prevederea din Jurământul lui Hippocrate, care spune: „Nu voi prescrie niciodată o substanță cu efecte mortale, chiar dacă mi se cere.”? Este evident că unele substanțe chimice/medicamente, prescrise cu bune intenții, pot avea și efecte secundare, iar moartea nu lipsește dintre posibilități. În cazul pacienților aflați în comă, în secții ATI supuse riscului de aglomerare, cât timp este suficient pentru ca un doctor să poată evalua caracterul benign sau malign al unei substanțe administrate? Depinde acest timp de competența sau incompetența profesională a medicului, depinde de competența sau incompetența managerilor sau depinde de competența sau incompetența factorului politic care gestionează ministerul sănătății și instituțiile subordonate? Cât de corect este ca răspunderea unor decizii de viață și de moarte să fie purtată doar de un singur medic?
2. Ce posibilități are un medic din sistemul public de sănătate, aflat sub presiuni contabile și de eficacitate economică, să își respecte prevederea din jurământ care spune: „Atât cât mă ajută forțele și rațiunea, prescripțiunile mele să fie făcute numai spre folosul și buna stare a bolnavilor, să-i feresc de orice daună sau violență.”? Cum va putea să gândească exclusiv la interesul pacienților, când bugetul asigurărilor de sănătate este limitat, de bună seamă și furat, iar statul se remarcă prin permanentul proces inflaționist, în care dezinfectanții sunt diluați, așteptările pentru analize și consultații durează cu semestrele, iar standardele de integritate pot fi ghidate politic exclusiv în jos, spre propășirea multor infecții nosocomiale și a exemplelor de malpraxis.
3. Ce este mai dezirabil, ca eutanasia și suicidul asistat să fie legalizate, iar deciziile privitoare la acestea să fie luate în mod transparent, de comisii medicale mixte, cu o consiliere adecvată a familiei și a pacienților, cu analize întinse pe perioade lungi de timp și epuizând toate mijloacele alternative de tratament, sau eutanasia și suicidul să fie interzise în mod absolut, iar deciziile „umanitare” să fie pripite, luate pe furiș, implicând persoane cu mentalitate de dumnezei?
4. În care caz există riscul ca statul, constrâns întotdeauna de riscul austerității bugetare, să grăbească în mod nejustificat sfârșitul unor pacienți greu recuperabili: în cazul statului care interzice cu totul eutanasia și suicidul asistat, sau în cazul statului care permite aceste practici?
5. Într-o societate creștină, în care instituția bisericii este prezentă în dezbaterile privitoare la cadrul legislativ, care acordă lui Dumnezeu rolul suveran asupra vieții, cum pot răspunde doctorii în mod pertinent unor întrebări cu grad mare de dificultate etică religioasă, precum „în cazul angioplastiei coronariane cu stent, sau în cazul montării unui stimulator cardiac, demersul medical slujeste sau subminează suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieții?”, „resuscitarea unei persoane aflată în stop cardio respirator slujește sau subminează suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieții?, „administrarea de substanțe care prelungesc pulsul unui comatos, în condițiile morții cerebrale și a ventilării mecanice, slujește sau subminează suveranitatea lui Dumnezeu asupra vieții?”, „administrarea unui tratament medicamentos agresiv unui pacient aflat în stadiul terminal al unei maladii nevindecabile, când acesta se confruntă cu dureri insuportabile, reprezintă un act de caritate sau un act criminal? Și cine are dreptul de a decide aceasta?”
6. Când reprezentanți populari ai clerului ortodox devin excesiv de scrupuloși și foarte aspri, chiar ultra conservatori/radicali, în privința unor realități contemporane, vezi abordările asupra violenței domestice, asupra divorțului, asupra obligativității purtării bărbii (la bărbați) sau a acoperirii permanente a capului (la femeile căsătorite), asupra relației dintre păcat și boală, asupra relației dintre bolile psihice ale copiilor și culpele părinților, busola discernământului medical cât de funcțională mai poate rămâne? Cum influențează asemenea abordări arhaice atât de valoaresele practici medicale contemporane, precum psihoterapia, transplantul de organe, transfuzia, vaccinul ș.a.
7. Când spitalele primesc numele unor sfinți, iar în saloanele spitalicești icoanele sunt prezențe constante, când cultul sfinților doctori fără de arginți este prezent în practica spitalicească din România, când pe lângă spitale funcționează biserici și capele, când spitalele beneficiază de preoți repartizați pentru susținerea și îmbărbătarea credincioșilor confruntați cu suferința, când pacienții sunt majoritari creștini, cum pot fi susținuți în plan moral și duhovnicesc doctorii, astfel încât orbecăirea lor valorică și orientarea după canoanele bugetar-politice să nu producă victime nevinovate (pacienții pot deveni victime, dar și medicii pot deveni victime, în condițiile în care faptele lor eșuează în zona de culpabilizare infracțională)? Pot fi ei susținuți prin invocarea elementelor de cauzalitate spiritual-trupească, vezi relația dintre păcat și boala truptească, dintre păcat, ereditate și boală? Pot fi ei susținuți prin invocarea autonomiei și libertății umane, dreptului la liberă alegere, prin stimularea empatiei față de cei în necaz? Pot fi ei susținuți prin legi generale și abstracte care nu țin cont de diversitățile cazuisticii medicale, sau au nevoie de legi mai adaptate condițiilor concrete, care să preia responsabilitatea de pe umerii unui medic și să o plaseze la nivelul unor comisii mai numeroase, cu expertiza mai multor specialități medicale, care să ofere pacienților și familiilor acestora timp pentru procesarea situațiilor și asistență de specialitate, inclusiv psihologică, pentru a depăși șocurile unor diagnostice și/sau a unor tratamente traumatizante?

Concluzii

Modernii apasă selectiv butoanele telecomenzii existențiale. Și, chiar dacă, aparent, sunt liberi să apese pe ce butoane doresc, câțiva zei, umani sau divini, uneori cinici, alteori capricioși, încă le guvernează slăbiciunile. Și, chiar dacă toți fug de tastele însingurării, îmbolnăvirii, îmbătrânirii și morții, inventând permanent căi elaborate de a le evita eficient, nimeni nu le poate anula în mod absolut. Aceasta, însă, nu înseamnă că practica instituită social nu încurajează evitarea privirii în direcția lor.

În timpul regimului comunist, orfelinatele erau considerate piaza rea a existenței sociale. Imaginile subnutriților legați de paturi, a copiilor cu boli psihice, pendulând sau lovindu-se cu capetele de pereți, încă sunt vii. Paradoxul este că nu românii au remarcat duritatea tratamentului instituțional, ci străinii. Filmele din orfelinate veneau în țară odată cu consternarea și stupoarea străinilor. Reportajele despre furturile din cantine, despre furturile din spitale, despre furturile din instituțiile publice au continuat ani buni. Multe dintre ele fiind surprinse tot de străini. Și tot străinătatea a surprins caracterul inuman și nedemocratic al bătăilor minerești, atât de populare politic în țara memoriei scurte și a demnității rupte în fund.

În democrația noastră originală, păstorită legislativ deopotrivă de partide bisericose și de politicieni bisericoși, li s-au adăugat azilele de bătrâni, de la Voluntari sau de aiurea, unde bătrânii sunt simple obiecte aducătoare de profit, căminele de copii, unde violurile și abuzurile sunt ca acasă, spitalele domnilor „Lăzărescu”, cu morți între secții, maternitățile Alexandrei și a fetei „fără nume”, din Urziceni, moarte fără asistență medicală, chiar și pe trotuar, secțiile în care au fost primiți arșii de la Colectiv, bune de colonizat pacienții cu Klebsiella pneumoniae, Staphylococcus aureus, Enterobacter aerogenes, și nu ultimele pe listă, secțiile ATI, unde se moare prin excepție, când trebuie și când nu trebuie, pentru că regula este să se moară acasă. Iar din magazine, pentru că nu mai sunt publice, nu se mai fură deloc, chiar deloc. Din acest motiv sunt toate pline cu camere de filmat și agenți de pază. Nu mai amintesc șirurile infinite de cruci ce însoțesc drumurile patriei, dovezile dragostei, grijei și respectului pentru semeni. Un popor demn, mândru, care se autogratulează permanent, care-și adoră abuzatorii, are parte din plin de tratamente nedemne.

În toate aceste spații lipsite de binecuvântare, din Grădina Maicii Domnului, răzorul dintre bine și rău, dintre just și injust, dintre suferință și bucurie, dintre dragoste și ură, atât de puțin frecventabil și bătătoribil, în lumi ideale, riscă să devină autostrada samavolniciei noastre reale. Medicii devin criminali peste noapte. Criminalii devin sfinți peste noapte. Li se șterge tot cazierul printr-un vot furat în Duminica Orbului. Faptul că societatea se îndepărtează, chiar sub icoanele lor, de practicile sfinților, vânzându-și sufletul pentru un ban în plus, pentru o funcție în plus, acceptând/iubind politicieni care promit doar diavoli (vezi oferta de bani, vezi oferta de iluzii, vezi oferta de ură, vezi oferta de război, de inflație, de sărăcie și minciună, vezi oferta caselor de noroc, de pariuri și de toleranță, vezi oferta de nemuncă, vezi oferta de funcții bine plătite, vezi oferta de privilegii, vezi oferta de demagogie), niciodată instituții funcționale, niciodată grijă și exigență în privința tratamentului aplicat celor vulnerabili, niciodată rigoare, reprezintă garanția că viitorul este tot mai adânc și mai întunecat, precum este iadul. Nu va fi de mirare că drumurile iadului sunt pline de fețele diavolilor, șefi de legiuni cu vocație de ostași, de covrigari, de jurnaliști, de profesori, niciun sfânt printre ei/printre noi, care doar asistă pasiv și nepăsător la ambuteiajele morții. În țara lipsei de demnitate, oamenii mor cu demnitate, striviți fie de roți și metale contorsionate, fie de droguri, fie de umilințe, fie de indiferențe, fie de injectomate, fie de electricitate, fie de singurătate. Iar moartea bună (eutanasia), o știe toată lumea, este incompatibilă cu chinurile iadului.