Speranța democrației poporului a murit încolăcită pe stâlpul infamiei.
Mesiei păcii, ce călărea, în stil chirilic, pe mercenari cu ținta tatuată sub cruce, pe conturi bisericoase fantomă, pe pofte crypto-securiste și comuniste, adorat de muskali ketaminizați, de violatorii de morminte, de băieții ciudați și răi ai Americii cu steaua roșie în frunte, dar mai ales de gașca perechii Dragnea-Alexandrescu, cu toți puii din Gușa ei, Pleșoianu, Pavelescu si Ponta, legiunile de oameni de bine, de concetățeni puși în slujba binelui explicit și evident, slujitorii statului de ieri și de azi, frumoșii nebuni ai zilelor dintotdeauna, i-au aplicat o surghiunire îndelungată și dureroasă, nu de ore, ci de luni, sfârșită în nesfârșire.
Apostolului luminii de la răsărit, căruia bărbați tatuați și musculoși îi ofereau ghirlande cu grenade și mașini, seifuri, plus mitraliere și pietre de caldarâm, iar naivele conturi reale și fictive ale Terrei îi dedicau săruturi fierbinți pe tiktok, i s-au inventariat culpe pseudofictive, legate de călărirea pe prostată, de prostiile scoase pe gură, de lipsa învierilor miraculoase, de rănirea celor sănătoși, dar mai ales de orbirea celor ce vedeau.
El, speranța democrației noastre, care nu a existat niciodată, dar nici nu i s-a simțit lipsa, s-a ridicat de sub vălul ignoranței și, revendicând un drept natural, de a candida și de a fi ales(sic), a îndurat pentru popor, pentru strămoși, dar mai ales pentru legionarii iubiți, de ieri și de azi, din Tâncăbești sau din Congo, muncile sisifice ale umplerii fântânilor goale cu texte din filme celebre si din discursuri antonesciene.
Speranța democrației poporului, apărută din neant și servind neantului, s-a ivit nu din oameni, ci din deranjarea la cap a Americii și din îmbolnăvirea lumii cu virușii înțelepciunii totalitare, de sorginte fascistă, stalinistă, maoistă sau putinistă, frumos ambalați în produsele inteligențelor artificiale care știu grabnic combina simboluri creștine, nostalgii comuniste și saluturi hitleriste.
Speranței democrației poporului, cea care până mai ieri cerea jupuirea în piața publică a dușmanilor din interior, care își revendica dreptul de a folosi furci, topoare și pistoale împotriva coteilor, și care se hrănea din fanteziile încălcării drepturilor omului, fie prin naționalizarea proprietăților, fie prin desființarea asistenței medicale, fie prin închiderea școlilor, i s-a pus pe umeri mantie roșie, marxistă, iar în mâini zăbală și potcoavă, spre a fi biciuită cu cozile împletite ale calului din industria privatizată abuziv.
„Astăzi a murit. Sau poate ieri, nu știu.”
Dar, duhul ei, nefiind din lumea aceasta, sigur va învia a treia sau a patruzecea zi, așa cum o face de 80 de ani, după scriptul dictat la Moscova. Va învia urlând: „Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Pușca, unde mi-e pușca?”
Dumitrel Toma 