În privința orei de religie, multe opinii argumentează inutilitatea acesteia, folosind justificări pro-viață, precum: elevii ar trebui să studieze conținuturi utile vieții, elevii nu ar trebui îndoctrinați în privința unor fantezii lipsite de valoare pentru viață, elevii ar trebui să aibă alternative care să servească vieții, elevii ar trebui să dezvolte spirit critic, mult mai util în condițiile vieții concrete etc.
La scara unei vieți pământești, numărul însumat de ore de religie desfășurate în regimul educației formale, la nivel de învățământ preuniversitar, echivalează cu o lună februarie dintr-un an bisect (aproape 29 de zile). Este mult? Este puțin?
Aș spune că este irelevant. Iar când spun asta, nu mă refer la viața aparent scurtă a oamenilor. Nu mă refer, în genere, la o viață percepută drept inutilă, o viață caracterizată prin derizoriu. Mă refer la viața cu început, dar fără sfârșit, pe care, în mod îndreptățit sau nu, în mod justificat sau nu, toți ne-o dorim pentru noi sau pentru cei semnificativi din viața noastră. Această viață, invariabil infinită la capătul ei dinspre apus (sic!), se trăiește simultan în noi și în afara noastră, iar controlul asupra ei se află atât de rar în mâinile noastre concrete și prezente. Am alăturat infinit și capăt pentru a ilustra caracterul contradictoriu al înflăcăratelor și dezirabilelor regăsiri și pierderi ale individualității în universalitate, care au motivat omenirea de-a lungul mileniilor, și care îmbracă forme aparent contradictorii, precum salvarea într-un tărâm privilegiat (Duat, Rai, Nirvana, Câmpii Elizee, Noul Ierusalim etc.) sau contopirea cu energiile universului, identificarea cu natura, rătăcirea sau regăsirea în completitudinea unui multivers inimaginabil de vast și încăpător etc.
La o asemenea scară, semnificația faptelor umane nu scade, ci crește. La o asemenea scară, moartea nu mai îngenunchează omul, nu-l mai umilește, ci dispare ca posibilitate. Când omul, iar odată cu el toate viețuitoarele (și ce nu este viu?), este privit prin telescopul care surprinde sensuri și semnificații mici de la distanțe mari, nimic nu mai are caracter perisabil, nimic nu mai este lipsit de grandoare și miracol, nimic nu este accidental și insignifiant.
Orele de religie nu au rolul de a salva persoana de la o dispariție imposibilă, aș spune eu, nici de a îndoctrina în privința unei salvări anume, ci au menirea de a opune unei definiții a vieții neadecvată, prea îngustă, centrată pe omul zar, jucăria entropiei sau a zeilor, produsul haosului, trofeul morții, instrumentul debil al unui prezent inconsistent, o definiție mai cuprinzătoare, mai adecvată, care reține elementul inefabil, necuantificabil, incomensurabil, chiar etern, al prezenței vieții în lume (orice ar însemna aceasta). Această vocație a nemuririi, a grandorii universale, a semnificației, indusă sau conștientizată la vârstele mici, poate stăvili accesele de revoltă în fața unui destin uman atât de ușor de consumat și de degradat, poate motiva tinerii oameni să creadă mai mult în ceea ce nu văd, anume vreun rost sau vreo valoare chiar și în aspectele absolut banale ale vieții înconjurătoare. Exercițiul de credință ar putea să conducă la integrarea în nevoia de sens a tinerilor a aspirației condiției celei mai privilegiate, dintre toate naturile umane potențiale, în pofida evidenței caracterului ei în egală măsură precar și trecător, dar nu prin amputarea năzuințelor, ci mai curând prin potențarea lor. O asemenea credință poate reprezenta un salt ontologic în egală măsură salvator de sine și de lume, destinul sființeniei deșarte fiind preferabil oricând celui al crimei concrete, pentru că natura are grijă să ne ucidă, în modul cel mai evident și constatabil pe căi științifice, pe toți.
Exercițiul credinței în ficțiuni sau nu, transmis pe verticala multigenerațională, nu debilitează, nu parazitează viața comunitară, ci solidarizează comunitățile și salvează un patrimoniu valoric și cultural comun.
Ideea de a înlocui învățarea tainelor unei religii cu predarea evidențelor unei istorii a religiilor, deși coerentă cu perspectiva cunoașterii științifice asupra lumii, adecvată unei lumi postmoderne care relativizează nu doar eșantioanele de realitate, dar și întregul, orice s-ar înțelege prin el, reprezintă totuși un non-subiect, câtă vreme niciun conținut al unei istorii predate prin apel la factual și concret nu poate servi unui salt ontologic, proiecția salvatoare pentru sinele individual și pentru colectivitatea căreia îi aparține.
Argumentul că școala românească nu ar trebui să învețe elevii elemente de cultură specifică vieții private, pe modelul învățământului laic francez, este corect până se va constata că înstrăinarea copiilor de familie se produce accelerat, nu doar prin instituționalizarea lor de la vârste din ce în ce mai fragede (în crește, grădinițe, școli etc), ci și prin monopolizarea vieții lor pshice de către universul lumii virtuale, locul unde zburdă liberi și celebri o mulțime de agenți ai socializării de peșteră, în care hrana sufletească este doar un efemer joc de lumini, iar universul emoțional devine doar o permanentă criză de afect (sic). Distanța de la non-sens la dezumanizare, suicid și crimă este măsurabilă doar în unități de memorie digitală sau umană.
Înstrăinarea generațiilor noi de cultura religioasă a familiilor, de valorile strămoșilor lor, permite, în mod concret, sporirea terenurilor agricole prin desființarea și ararea cimitirelor, facilitează transformarea bisericilor și catedralelor în muzee sau în baruri și restaurante, încurajează eliminarea tuturor troițelor și a crucilor de la răspântii, stimulează inovația pe terenul arderii, criogeniei sau a compostării corpurilor morților, însă însoțește destinul uman nu cu spirite vii, nemuritoare, ci cu cadavre. Moartea, prin naturalețea ei ingenuă, își cucerește teritoriile lăsând în urmă doar suferință, lipsă de sens și anxietate. De ce ți-ai ucide, rațional și științific, mama și tata, bunicii și bunicile, frații și surorile, toate rudele, toți vecinii, toți cunoscuții, toți necunoscuții, toate vedetele pe care le-ai urmărit și apreciat vreodată, toate ființele lumii întregi, față de care ai simțit subtile sentimente de fraternitate, fie ele doar ființe pământești și niciodată cerești? De dragul a ce? De dragul vieții? Care viață? De dragul vieții sexuale? De dragul vieții de șofer? De dragul vieții financiare? De dragul vieții științifice? Ce viață merită sacrificiul total și radical de a te ștrangula cu propria ta necredință?
Dumitrel Toma 