Asta a înțeles președintele Nicușor Dan din strigătele mulțimii, la Focșani: că, la ceea ce dumnealui numește revoluție, s-a luptat și murit pentru dreptul de a huidui.
„La mulţi ani, dragi focşăneni care huiduiţi autorităţile publice. Este un drept pe care l-aţi câştigat, este un drept pentru care nişte oameni au murit pentru ca orice cetăţean să aibă dreptul să huiduie o autoritate publică.” Nicușor Dan, 24 ianuarie 2026
Mă tem că președintele a pierdut substanța revoluției. Nu pentru a huidui s-a revoltat lumea, ci pentru a nu mai huidui. Pentru a nu mai simți nevoia de a huidui. Faptul că se huiduia în surdină, sub plapumă, cu foamea în gât, în întuneric, frig și frică, nu înseamnă că nu se huiduia. Se huiduia atunci cum se huiduie și acum, diferența îl face și îl făcea observatorul. Dacă observatorul stă sau stătea sus la tribună, într-un cocon militarizat și nomenclaturizat, nu se aud huiduieli, se aud doar lingușeli și propagandă nerușinată. Pentru cei de jos, motivele nu sunt cu nimic diferite: votul care nu produce nicio schimbare reală, viața economică și socială care se degradează accelerat, împământenirea pe funcții a unei aristocrații corupte și manipulatoare, specializată în spolierea țării, falsificarea realității și cultul personalității, privatizarea avutului public și îngrămădirea lui în câteva curți care nu mai încap în țară și se extind în țări și continente diferite.
Pentru a huidui nu organizează nimeni revoluții. Din contră, revoluțiile sunt precedate timp îndelungat de huiduieli, auzite sau neauzite de cine trebuie. Doar politicienii surzi și orbi sunt luați prin surprindere, sau doar cei care nu pot simți emoție sau empatie pentru suferințele semenilor.
Istoria ne învață că huiduielile neascultate la timp se materializează în glonț, ghilotină și spânzurătoare. Iar asta indiferent dacă cetățenilor li se promit cozonaci în loc de pâine, câteva sute de lei la pensie, paturi pentru arși sau un viitor luminos.
Din păcate, ceea ce ar fi putut fi o revoluție, în 1989, a fost deturnat către o democrație alterată, în care suveranitatea poporului a fost însușită și monopolizată de o cârdășie coruptă și impenetrabilă, formată din angajați activi sau pasivi ai serviciilor secrete și dintr-o nomenclatură comunistă reciclată și traseistă, cârdășie mascată de o presă aservită și ușor cumpărabilă. Școlile noi de securism, apărute precum ciupercile după ploaie, au umplut administrația, partidele, justiția și presa de servitori loiali oricui altcuiva, numai cetățenilor nu.
Deși turnătorii au evoluat profesional, având acum titluri simandicoase și diplome emise de instituții academice cu „apărare”, „informații” și „securitate” în nume, portbagajele pline de bani murdari nu au încetat să circule, precum apa de canal către fosele septice, între corupții locali și cei naționali.
Deși statul și societatea civilă sunt saturate, mai mult decât oricând, de colonei, generali și speciali, drogurile circulă în toate direcțiile.
Deși securitatea de rit nou patronează toate sursele de putere, corupția numirilor politice în funcții meritocratice nu este niciodată identificată, expusă, judecată sau condamnată.
Președintele ar face bine să coboare din brațele cui îl dorește surd, mut și orb, cât încă mai poate. Pentru că, într-o revoluție reușită, cum cea din 1989 nu a fost, ceea ce este sus ajunge foarte rapid jos. Iar așteptările unei revoluții reușite încă planează asupra societății românești.
Dumitrel Toma 