Domnul Profesor Marcel Fotache mi-a fost profesor la clasă doar un an, în clasa a IX-a, dar, fiind profesorul și dirigintele colegilor și prietenilor de la clasa paralelă, am simțit că mi-a fost profesor pe durata tuturor anilor de școală normală și mult timp după, până și astăzi. Pentru elevul de atunci, părea că Domnul Profesor Fotache nu preda ceva fragmentar, lecții, teme sau subiecte, romane, nuvele sau poezii, avea dumnealui un mod de a face din literatură un continuum în care întram odată ce deschidea gura, la începutul orei, și ieșeam brusc, după ce închidea ușa în urma dumnealui. Literatura nu era doar text scris, ce așteapta să fie citit și înțeles, nu era o sumă de semne în memoria universului, pe care noi elevii ar fi trebuit să le buchisim, să le deslușim sensurile, ci devenea, când vorbea Domnul Fotache, un text viu, sensibil foc, cu puls accelerat, capabil de îmbujorări, de timide zâmbete ascunse, de contraziceri zeloase, sau de crize de afect furtunoase, ilustrând relații interumane, experiențe inedite, amoruri, rivalități, dueluri, iar povestirile dumnealui animau o lume în care, mie, un subiect al cunoașterii atât de recent, îmi era foarte dificil să diferențiez între scriitori, editori, protagoniști, antagoniști, critici favorabili, detractori, regi malefici, regi deposedați, președinți, miniștri, securiști, politicieni, discipoli, cititori etc. Destinele scriitorilor se amalgamau cu lumile personajelor lor, se creionau odată cu lumile în care trăiau, totul era o poveste nesfârșită, rostită de un povestitor spumos și talentat. Domnul Profesor Fotache afișa un aer boem, dar era mai curând un nobil relaxat care stăpânea un regat infinit, poetic în mod absolut, încăpător pentru toate lumile posibile ale prozei, poeziei, dramaturgiei și câtor și mai câtor mijloace de expresie literară. Nepredând în mod clasic, cu dictări, teme și ascultări, cu itemi precis definiți, cu rezolvări previzibile, Domnul Fotache aștepta la evaluări ceva ce cu greu eram în stare să ofer și să oferim. Astfel, evaluarea trimestrială devenea un examen de conștiință pe care-l picam cu grație, chiar dacă se repeta iar și iar. O ridicare a cortinei prea devreme, când decorurile nu erau încă pregătite, când realitatea era încă neunsă cu miere, a făcut ca domnul Fotache să sufere un șoc al adevărului (boroboață mare) care l-a îndepărtat iremediabil de clasa noastră, renunțând la orele de literatură în clasa a X-a. O ruptură dureroasă, inițiatică, precum cea dintre un dumnezeu îngăduitor și creația sa, cuplul rebel care a reușit să se vândă, deși era în fundul gol. Vocea și poveștile domnului Fotache nu s-au mai auzit în clasa noastră niciodată, iar la vârsta aceasta aș putea spune că aterizarea în aridul lipsit de poezie al purgatoriului unei dorite dar niciodată concretizate răscumpărări, a fost mai pedagogigă decât toate orele de literatură la un loc. Mersul său ușor ridicat pe degete, precum al unui balerin pe scena unei opere, precum al unui ștengar care simultan pășește și plutește, care proiecta un suflet ușor, de fulg, deschis la fiecare pas să își ia zborul, a rămas în mintea mea până astăzi, o mărturie a paradisului literar pierdut, casa sufletului domnului Fotache. Un paradis pe care domnul Fotache îl stăpânea și însuflețea ca un demiurg, prin sensibilitatea și bogăția sa interioară, prin spiritul enciclopedic, un paradis devenit atât de brusc și de dureros inaccesibil. Darul comun, oferit, la absolvire, tuturor claselor de liceu, îmbrățișarea profesorilor și elevilor în cuvintele Nichitei Stănescu, a fost gestul său de iubire în care ne-a cuprins și pe noi, rătăcitorii sub privirile altor idoli, uneori mai acri, alteori mai calculați, nicicând la fel de poetici și de părintești ca odinioară.
Sper ca eliberarea din această lume, care are vicleșugul de a lovi în fel și chip în inocențe, în blândeți, în smerenii și fragilități, să îi permită domnului Profesor accesul în raiul cărturarilor, profesorilor, oamenilor frumoși și poeților, acolo unde sigur are lucruri de împărtășit și clarificat.
Am putut avea acces, grație arhivei internet, la câteva texte publicate de Domnul Profesor Marcel Fotache. Textele și imaginea sunt preluate din Revista Helis, publicație care înregistrează mai mult de 20 de ani de apariție neîntreruptă (www.revistahelis.ro), reținând cu fidelitate pasiunea din creațiile unor oameni atât de valoroși, în egală măsură modești și rezervați. Textele pot fi citite direct în revistă, la link-urile indicate.
Fel de fel de pseudonime – de Marcel Fotache (Revista Helis, Anul 1, numărul 2, iunie 2023, Slobozia)
Moda pseudonimelor este relativ recentă în literatura română. Mai exact, ea datează din secolul XIX, când scriitorul de pe malurile Dâmboviței, abia conectat la ritmul civilizației și culturii occidentale, descoperă, de pildă, că Molière se numea, în fapt, Jean B. Poquelin, iar Stendhal – Herny Beyle. Ce a înțeles el din această situație?
A înțeles, conform mentalității timpului, că profesiunea de scriitor (artist, muzician, actor…) nu trebuie confundată cu a cetățeanului ”serios” (politician, negustor, militar…), că, ”liberală” fiind, prin natura ei, aceasta e, oarecum, compromițătoare, nu se considera, oare, jupân Dumitrache, negustorul, superior lui Rică Venturiano – un ”mațe fripte”, un ”coate goale”, un ”ăla”, datorită condiției sale de ”publicist”?). Semnificativă, în acest sens, este și reacția profesorilor de la ”K.K.Ober-Gimnasium” din Cernăuți, unde Gheorghe Eminovici și-a înscris fiul (Mihai), în clasa a V-a. Conform uzanței, elevul trebuia, mai întâi, să răspundă la un chestionar. Una din întrebări se referea la ce ar vrea să devină viitorul ”gimnaziast”? Răspunsul marelui poet de mai târziu a fost inechivoc: ”Dichter” (poet). Rumoare generală, desigur. Cum, adică, ”Dichter”? Tocmai el, fiu de ”căminar” (administrator de moșie)?
Un caz intrat în legendă este al lui Vasile Alecsandri. Acesta, când s-a dus s-o ceară de nevastă pe Paulina, a fost întrebat, de viitoarea soacră, cu ce se ocupă. Când a auzit că ”ocupațiunea lui mintală”, vorba lui Ilie Moromete, este cea de ”poet”, a rămas, de bună seamă, profund descumpănită. Doar, după ce a primit asigurări că are și o moșie la Mircești, a acceptat alianța. Dar, V. Alecsandri nu era tipul de om care s-o ierte, astfel încât a fixat-o caricatural în ”Chirița la Iași” și ”Chirița în provinție”, unde celebrul personaj feminin face figura ”prețioasei ridicole, ca să împrumutăm o formulă din Molière, mai devreme citat.
Dintr-un motiv sau altul, mulți dintre artiștii români ai scrisului și-au mascat identitatea sub cortina unor pseudonime. Înscriși pe orbita liber-profesionismului, și-au confecționat diferite măști onomastice, unele devenite, între timp, patronimice.
Să începem cu Elisabeta, prima regină a României. În logica de mai sus, ea nu-și putea semna creațiile poetice (nu contează, evident, valorea lor), decât sub pseudonim (Carmen Sylva), calificându-și această ocupație sub demnitatea ei oficială.
O serie de pseudonime îi are în vedere pe scriitorii din preajma revoluției pașoptiste. Promotori ai europenizării, aceștia s-au ”sincronizat” (termen lovinescian), chiar și onomastic, cu Occhidentul (nu este literatura lor, în mare parte, una a ”adaptărilor”, și chiar a imitației?). Cazul lui Costache Negruzzi este, poate, cel mai edificator, exprimând un adevărat ”proces istoric” în această direcție. El este, de fapt, fiul lui Dinu Negruț, răzeș la origine, ajuns cu timpul la rangul boieresc de paharnic. Născut în epoca fanariotă (1808), autorul capodoperei ”Alexandru Lăpușneanul” este educat, firește, în spiritul momentului, adică al valorilor grecești, cosmetizându-și prenumele (Constantin) în Costache (ache cine de la aKis). Ceva mai târziu, când influențele Apusului se insinuează tot mai insistent în spațiul carpatin, se hotărăște a-și modifica și numele, Negruț devenind, prin italienizare, Negruzzi. Așadar Costache Negruzzi reprezintă, onomastic, un exemplu tipic de tranziție de la o epocă de cultură, la alta.
În cazul lui Ion Heliade Rădulescu (născut în 1802), asistăm la o figură atipică. Deși a traversat, ca și Costache Negruzzi, perioada marilor convulsii politice de la 1948, a masivelor intruziuni culturale apusene, fiul polcovnicului Ilie Rădulescu este legat, ombilical, de patria lui Ahile, astfel încât clasicismul său structural (a scris toată viața imnuri, epopei, poezii ocazionale…) îi determină (firesc, am zice) voința de a-și adăuga și un nume literar de origine elină: Heliade (o combinație între Helios și Elada, absolut inspirată, cu care se mândrea însuși Mircea Eliade). În cazul acestuia din urmă, inițiativa aparține tatălui său, Gheorghe Ieremia, încât Mircea Eliade nu mai poate fi considerat un pseudonim, ci patronimic oficial. În ceea ce-l privește pe autorul „Zburătorul”(ui), să recunoaștem că prenumele pseudonimic a devenit, cu timpul, numele său literar (”Ion” și ”Rădulescu” aproape că nu mai contează, Eminescu numindu-l în ”Epigonii”, Eliad).
Urmează o categorie, oarecum specială, a scriitorilor care s-au semnat cu numele mamei.
În ordine istorică, primul ar fi Dimitrie Bolintineanu, fiu al aromânului Enache Cosmad și al Anicăi Bolintineanu. Este probabil ca autorul celebrelor ”Legende istorice” să fi realizat că numele tatălui său este prea puțin convenabil, din unghi fonetic, apelând necesarmente, la onomastica maternă (ar fi de reamintit și cazul lui Eminovici, pe care Iosif Vulcan l-a ”botezat” în Eminescu, din motive de naționalism explicabil, mai ales când este vorba de ardeleni).
Un alt exemplu ar fi cel al lui Ion Creangă. El este, cum aflăm din ”Amintiri din copilărie”, fiul lui ”Ștefan a Petrei Ciubotariul”. Ca elev, era înscris, la Școala de catiheți din Fălticeni, sub numele de Ștefănescu Ion (”escu” este un sufix onomastic matern datând din același secol XIX). Genialul prozator de mai târziu s-a simțit, probabil, dator să-și semneze opera cu numele mamei, deoarece, motivat de tradiția intelectuală a acesteia (provenea dintr-o veche familie de preoți maramureșeni), s-a considerat, intelectualicește, creația ei exclusivă (tatăl era, nu mai mult, decât un tip ccu mentalitate de ”gospodar frunta”).
Lucrurile se complică, oarecum, la capitolul Marin Preda, pe numele său adevărat Marin Călărașu. Legat, sufletește, de tatăl său, de la care împrumută atributele superioare ale lui Ilie Moromete, își semnează, totuși, opera, cu numele mamei. Să i se fi părut, oare, ”Călărașu”, prin vocalismul lui, prea ”moale” pentru o proză atât de ”aspră” în semnificațiile ei politice? Să-l fi considerat pe Preda mai adecvat, prin consonantism, indentității onomastice a unui prozator?
O speță deosebită o reprezintă autorii români de origine ebraică. În spațiul nostru cultural aceștia s-au adaptat și onomastic, fără frisoane de conștiință.
De pildă, Barbu Fundoianu se numea, în realitate, Benjamin Wechster. În exilul francez (se poate vorbi, principial, de exil, în cazul evreilor?) publică sub psedonimul Bemjamine Fondane, prin adaptare la ”situație”.
La fel Tristan Tzara (în realitate, Samy Rosentock).
Un caz aparte îl reprezintă, însă, Mihail Sebastian (I. Hechter, oficial). Autorul celebrelor piese de teatru ”Steaua fără nume” și ”Ultima oră”, ca și al romanului ”Orașul cu salcâmi” (Brăila natală) a simpatizat, paradoxal cu mișcarea legipnară (anti-evreiască, în fondul ei ideologic), fiind, o vreme, redactor la ”Cuvântul”- revista lui Nae Ionescu, brăilean, de asemeni, și fostul său profesor. Prin urmare, pseudonimul rămânesc atât de lipsit de dubii (Mihail Sebastian) nu l-a scutit de un accident fatal pus la cale de comuniști, în 1945 (un camion oarecare l-a lovit exact pe trotuar: (din vina scriitorului: ce căuta pe trotuar?).
În continuare va fi vorba despre scriitorii de dincolo de Prut, toți de orientare socialistă. Constantin Dobrogeanu Gherea ar fi un prim exemplu. Pe numele său adevărat Solomon Katz, a emigrat în România, din cauza prigoanei regimului țarist, devenind colaborator cu tema bine învățată, al revistei ”Contemporanul”, condusă de soții Ioan și Sofia Nădejde, consacrați gânditori ”de stânga”. Mihail Sorbul, autorul cunoscutei piese de teatru ”Patima roșie”, se numea, în realitate, Mihail Smolski (instinctul adaptării la onomastica valahă a funcționat perfect). Ceva de adăugat, în contul lui Constantin Stere, basarabean de origine, fiu al lui Egor Stepanovici și al Pulcheriei Feodorovna. Fără a avea date concrete, nu băgăm mâna în foc că n-ar fi fost, ca și Gherea, de pildă, tot un fiu al lui Istrael, sub masca unei onomastici slave. El a fondat, în 1906, la Iași, ”Viața românească” – revistă cu intenții socialiste declarate.
Un semn de întrebare s-ar insinua chiar și în privința lui Mihail Sadoveanu, despre ai cărui ochi și alte trăsături ale chipului G. Călinescu afirmă că ar aparține unei ”rase necunoscute”. Tatăl său, avocatul Alexandru Sadoveanu, și-a luat numele de la comuna doljeană Sadova, unde a locuit o vreme, dar s-a pripășit la Pașcani, unde comunitatea evreiască era deosebit de consistentă, numeric. Faptul că, în 1939, legionarii i-au ars cărțile marelui prozator în piața publică, dă de gândit (Mihail Sadoveanu a fost personaj important al Lojei masonice din România interbelică). Juridic vorbind, ”Sadoveanu” nu este, totuși, un pseudonim, în ciuda identității neclare a tatălui său, pe care G. Călinescu o menține în mister, deși o insinuează cu o abilă discreție.
Nu puține pseudonime sunt constituite pe criterii ”estetice”, mai mult sau mai puțin inspirate. Un ”neinspirat” ar fi, de pildă, Nicolae Iordache, care și-a semnat opera de critic literar cu Vladimir Streinu (”de ce, Streinu?” se întreabă, deconcertat, Marin Preda, fostul său elev la un liceu bucureștean).
La celălalt pol se situează Ana Blandiana. Pe numele ei real, Otilia Coman, aceasta și-a confecționat un pseudonim de o muzicalitate ”feminină” (Blandiana vine, de fapt, de la satul ei natal, Blandieni, județul Bihor), Ana fiind, evident, un prenume generic al rasei noastre.
Dar, cel mai frumos pseudonim rămâne, în opinia noastră, Bacovia, a cărui eleganță fonetică indicibilă exemplifică în absolutul principiului verlaine-ian ”De la musique avant toutes choses” (principiu simbolist, evident). Un ale pseudonim, Petică, simbolistul nostru cel mai ”pur”, în accepțiunea lui Nicolae Manolescu, comportă o explicație în sensul patriotimului local, specific moldovenilor, îndeobște. Autorul ”Fecioare(lor) în alb” pretindea că posedă un petic dintr-un steag de luptă al lui Ștefan cel Mare, cu care se mândrea foarte, dovadă pseudonimul care, oricum, nu consună cu muzicalitatea simbolistului – caz tipic de inadecvare la spiritul operei.
Ion Dobre, din satul Bulbucata (Vlașca) și-a atribuit, ca profesor universitar în domeniul teologiei, dar și ca autor liric, pseudonimul Nichifor Crainic – promotor al direcției autohtoniste (în sens ortodoxist) a literaturii noastre interbelice. Să concedem, că ne aflăm în fața unui pseudonim fericit, ”Crainic” însemnând ”vestitor”, în spiritul Evangheliei.
La fel de aplicat este Perpessicius – pseudonim latinesc însemnând ”cel ce a suferit mult”. Acesta se leagă de experiența primului război mondial, în urma căruia viitorul mare editor al operei eminesciene a rămas infirm. Numele său adevărat este Dumitru Panaitescu.
Unele pseudonime sunt absolut fanteziste, de aceea explicațiile de tip rațional, n-ar sta, oricum, în picioare, făcând loc, cel mult, presupunerilor. Bunăoară – Radu Gyr. Probabil, fiul actorului de celebritate locală (Craiova). Coco Demetrescu, a năzuit să scape, și sub aspect onomastic, de ”tirania” ascendenței artistice paterne. ”Gyr” ține, totuși, de imaginarul poetic incontrolabil.
M-am întrebat, adesea, de ce Ștefan Popa și-a adjudecat pseudonimul Ștefan Augustin Doinaș. Cu ”Augustin” subt de acord, nu, însă, și cu ”Doinaș”, deoarece nu se armonizează cu raționalismul și răceala etică a neoclasicului. Este de o feminitate adolescentină, dar el s-a impus definitiv, anulând, prin prestigiul personalității cele două prenume.
Dimitrie Stelaru, în schimb, e un pseudonim absolut adecvat unui boem incurabil (Dumitru Petresci, pe numele adevărat), rimând, totodată, și cu imaginarul operei sale.
În înțeleg și pe Ion Vinea, care nu-și putea semna creațiile poetice cu Ioan Eugen Iovanache (ar fi fost total inconform aventurii sale avangardiste).
Dar, în spiritul lui Marin Preda, ”de ce, Vinea”? În fond, de ce nu?
Peste orice limite ale logicii curente s-ar situa, însă, Urmuz (Dumitru Demetrescu-Buzău). În acest caz, pseudonimul exprimă, într-adevăr, spiritul operei (absurdul), autorul ”romanului” de câteva pagini, ”Ismail și Turnavitu” fiind promotorul avant la lettre al avangardei noaster istorice. Însăși biografa sa intră în ecuația absurdului (vezi scena falsului său deces anunțat, cu solemnitatea de rigoare, în presa începutului de veac XX). Tudor Arghezi l-a apreciat absolut, publicându-i prozele (nu mai mult de 40 de pagini dactilografiate), în ”Bilete de papagal”.
Un ”caz” ar fi și Ion Barbu – pseudonim reprezentând numele unui unchi, lemnar de profesie. Autorul se justifică, afirmând că n-a vrut să-l ”amestece” (vocabula sa) pe poet cu Dan Barbilian dedicat, toată viața, ”domeniului divin al geometriei”. Deși pasageră, activitatea lirică l-a consacrat, totuși, ca foarte mare poet, cea de matematician fixându-se, cu timpul, în subsidiar.
Un semn de întrebare, cu totul apare, îmi stârnește Tudor Arghezi, pe numele său adevărat – Ion N. Theodorescu. Până la acest definitiv pseudonim devenit, ulterior, patronimic, genialul autor al ”Cuvinte(lor) potrivite” a semnat versuri cu alte două: Ion Theo, în ”Liga ortodoxă” (1896), a lui Al. Macedonski, și Ion Th. Arghezi, în ”Revista modernă” și ”Viața nouă”, până în 1899 0 anul în care și-a început experiența monahală, la mănăstirea Cernica.
De unde vine, totuși, Arghezi, acest pseudonim atât de ciudat prin misterul său fonetic?
În manualele de liceul ale ultimelor decenii, el al proveni ed la ”Argessis, numele străvechi al râului Argeș”, fără însă, preciziuni etimologie, sau de ordin istoric. Numele celui ce a promovat această ipotează n-a fost niciodată menționat, dar ipoteza a devenit, cu timpul, oficială. Nu pot s-o cred, mai ales că poetul nu are biografic, nici o legătură cu acest topos (s-a născut la București, dar din părinți proveniți din Târgu-Cărbuneștii Gorjului – Oltenia).
Un punct de vedere interesant ni-l propune Nicolae Manolescu, într-o mai veche carte a sa – ”Metamorfozele poeziei”. Distinsul critic afirmă că Arghezi ar însemna ”cel căruia i s-a luat harul”. Orice credincios știe, însă, că, odată acordat, harul nu i se mai poate lua celui în cauză, indiferent de comportamentul său, inconfirm, eventual, cu rigorile eclesiastice.
Este și cazul lui Arie, de examplu. Acesta – episcop de Alexandria (Egipt) participă la Conciliul de la Niceea (325), dar se situează în afara curentului oifcial, nerecunoscându-l pe Dumnezeu ca Ființă întreită (Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt), ci, dimpotrivă, ca unicitate. Este, evident, excomunicat, dar nu i se anulează și condiția harică, rămânând, pe mai departe, înalt prelat.
În ”Vechiul Testament”, la capitolul ”Regi”, 4-5, se spune că Elisei, un profet capabil de minuni, l-a vindecat de lepră pe Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei, dar nu a vrut să primească recompense lumești de la acesta. Dar Ghezi, sluga lui, și-a zis ”… voi alerga după el și voi lua de la el ceva”. Ceea ce s-a și întâmplat. Drept urmare, stăpânul său l-a blestemat astfel: ”Să se lipească dar lepra lui Neeman de tine și de urmașii tăi în veci”. Ceea ce, iarăși, s-a întâmplat.
Prin urmare, Arghezi ar fi o combinație între două personaje rebele, fiecare în felul său: Arie (un idealist neînțeles) și Ghezi (o natură legată, unanciarmente, de concretul existenței). Acest pseudonim demonstrează că omul este, filozofic vorbind, o ființă intermundică, sau, cu o fericită expresie poetică, o sinteză de ”vis și lut”, așa explicându-se drama irezolvabilă a condiției umane (vezi ”Psalmii” și alte texte argheziene înscrise în sfera dilematicului).
„MARE FARSOR, MARI GOGOMANI! (scurtă istorie a pamfletului) de Marcel Fotache (Revista Helis, Anul 1, numărul 1, mai 2023, Slobozia)
Pamfletul nu este, propriu-zis, o specie literară, in sensul beletristic al termenului, înscriindu-se, mai degrabă, pe orbita paraliteraturii (este o creație a jurnalismului). Nici nu are o tradiţie consistentă precum, de pildă, satira (anticul Juvenal este părintele ei), cu care se înrudeşte, principial, prin faptul de a amenda vicii morale, sau tare de ordin politico-social. El s-a născut mult mai târziu (epoca burgheză), ca reacţie la atitudinea prea “fină” a scriitorului clasic sedus mai mult de “poezia” speciei (Boileau, de exemplu, recomanda contemporanilor săi stilul ”înalt”). În momentul în care valorile burgheze (liberalismul, individualismul…) au bulversat ordinea tradiţională, condeierul modern s-a simţit chemat să ia o atitudine mai fermă faţă de evenimente şi de personajele oficiale aflate la originea lor. În esenţă, pamfletul este o formulă în care contează mai mult atitudinea umorală, decât “literatura”. Cum, altfel, ne-am explica un text precum Spănzuraţi-l de-i mişel! aparținând delicatului autor de idile, George Coşbuc?:
”Spânzuraţi-l, de-i mişel,
De-i nebun, la gard cu el:
De-i ciocoi cu fumuri,
Daţi-l celor lui de-un fel:
Câinilor din drumuri!”
“Adresa” versurilor de mai sus este Carol I, autor al multor fapte pozitive pentru națiunea română (independenţa de stat a României ar fi exemplul cel mai relevant), dar conştiinţa publică românească a reacționat neaşteptat (?) de violent la prezenţa unui rege “neamţ” pe tronul lui Al.I.Cuza intrat, deja. în mitologia luminoasă a neamului. De pildă, în Desculţ, Zaharia Stancu pune în gura unui personaj. versurile:
“A venit un rege neamţ,
Ne-a băgat cu gâtu-n lanț”.
Cu gătul în lanţ românii au fost, cu adevârat, pe vremea fananoţilor, dar în veacul XVIII, nu se făcea, pe malurile Dâmboviţei, gazetărie. O excepţie, totuşi: în 1705, D. Cantemir scrie Istoria ieroglifică sau lupta
dintre Inorog şi Corb – lucrare concepută ca pamflet politic şi roman alegoric. Despre aceasta, G. Călinescu afirma că este un tablou al societății româneşti a vremii, cu scopuri „polemice”. Din punctul nostru de vedere, „realismul” tabloului este discutabil, intenția autorului (Inorogul, in roman) fiind de a da o replică necruțătoare lui C. Brâncoveanu (Corbul), aşa explicându-se predilecţia sa pentru pamflet şi caricatură (vezi “Struțo-
cămila” – alias Mihail Racoviţă).
In piesa cu subiect istoric Răzvan şi Vidra (1867), B.P. Haşdeu pune pe seama eroului principal un pamflet impotriva lui Petru-vodă. Aluzia la Carol I, urcat, abia de un an, pe tronul României, e cât se poate de
transparentă:
“Foaie verde de negară,
Decât un domn de ocară,
Iar boieri mişei şi hoți,
Mai bine la dracu toţi”.
De altfel, nu puţini sunt cei ce “au semnat anonim”, vorba lui I.L.Caragiale, de teama unor consecinţe nedorite. Un astfel de autor publică, în 1849, un atac virulent impotriva domnitorului moldovean Mihail Sturdza. Atitudinea e de blestem popular, dar în expresia stihstică a versetului biblic:
“Pre vânzător şi pre uneltele lui, lungă boală să-i sfăşie – glas să nu le râmâie a-și tălmăci durerile. Să zacă părăsiţi şi iarba să crească inaintea pragului lor. Sâmânța lor să se stingă ca făclia răsturnată. Pământul să nu-i primească”
Nici Al. Macedonski nu și-a iscălit incisivele atacuri antidinastice publicate în Tarara (nu era, încă, in 1880, o personalitate literară cu un relief protejant):
“La palat,
La palat,
S-a scos țara la mezat”.
Sau:
“La Berlin sudoarea noastră.
Munca noastră la Berin…
Pentru prinții de la Rin
E făcută țara voastră.
Pentru voi, muncă şi chin,
Sânge, bani pentru Berlin”.
In ceea ce-l priveşte pe M. Eminescu, fiindcă tot ne aflăm în context cronologic, să remarcăm că el n-a cultivat niciodată pamfletul, ci polemica de idei perfect justificată rațional. Ziaristul era demonstrativ, convingând prin prin apelul la argumente incotestabile.
Poetul, mai puțin. Romantic, prin natura și principiile sale, acesta din urmă își dezlănțuie mânia (”primitivă, deci universală, ca a lui Ahile” – G. Călinescu) în satire, accentele fiind, neîndoios, pamfletare. Scrisoare III ne stă mărturie:
”Vezi colo pe urăciunea fără suflet, fără cuget,
Cu privirea-mpăroșată și la fălci umflat și buget,
Negru, cocoșat și lacom – un izbor de șiretlicuri,
La tovarășii săi spune veninoasele-i nimicuri”.
“Andrisantul” (deși portretul liberalului era impersonal) nu poate fi (lucrul e stabilit) decât C.A. Rosetti, duşmanul său declarat. Finalul acestui poem e un pamflet sui-generis impotriva polilicianismului epocii, exprimat, însă, cu mijloacele poeziei autentice:
“Cum nu vii tu, Ţepeş Doamne, ca punând mâna pe ei
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei,
Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,
Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”.
Deşi cu înverșunarea poetului “socialist”, versurile lui Traian Demetrescu sunt mai puţin convingătoare, grație talentului său aproximativ:
“Sunt douăzeci şi cinci de ani,
În fine,
De când te sfăşii, Românie,
Pe tine,
Şi n-a trecut decât un sfert
De veac
De când sunt rege dintr-un biet
Prusac”
În 1906, I.L.Caragiale îşi semnează pamfletul Mare farsor, mari gogomani cu pseudonimul „Farsor” (publicația este obscură, dar semnificativa: Protestarea). Să fi considerat genialul scriilor că pamfletul nu-l onorează? Cităm două strofe:
„Un comediante de bravură
Joacă de patruzeci de ani,
Făcând enormă tevatură
În faţ-a nişte gogomani.
Dibaci, sub latele-i fireturi,
Ascunde un talent îngust,
Jucând cu-aceleaşi marafeturi
Aceeași farsă de prost gust”.
Tot în 1907, ziarul România muncitoare publică, la rându-i, un pamfiet anonim cu titlul sugestiv: 10 mai, zi de doliu – a diatribă nu atât la adresa regelui Carol I (nici el scutit de săgeți veninoase), cât a partidului liberal, responsabil de înăbuşirea sângeroasă a țăranilor răsculaţi.
„După primul bubuit al tunului, în care partidul celei mai sângeroase represiuni naţionale, partidul liberal, îşi anunţa sinistra-i venire la cârma statului, după neruşinatul complot al marilor proprietari în contra îndobitocitului nostru țăran, stăpânitorii ţin să asiste la cea mai neruşinată paradă de când România şi-a câștigat independenţa (…) Trebuie să fie cineva corupt până în măduva oaselor ca să nu se gândească un moment la atâtea mii de glasuri înăbușite, care, din fundul închisorilor, cer în zadar dreptate, pe când stăpânitorii de toate culorile, uniţi prin interese de clasă, au salutat cu entuziasm glorioasa lor armată care, restabilind ordinea, le-a asigurat din nou triumful aceleiaşi dominări autocrate, dând pământ muncitorului țăran – dar pământ de veci.”
Vorba lui Tudor Arghezi, din 1907 – Peizaje:
“Trăiască generalul şi brava lui armată
Câ-mpuşcă la comandă pe mamă şi pe tată”.
Se înțelege că “glorioasa” şi „trăiască”, din pamfletul anonim şi respectiv, versurile argheziene, sunt ironii de cea mai bună calitate potențând, astfel, incisivitatea atitudinii.
Cu mijloace de același calibru se exprimă şi N.D. Cocea, unul dintre cei mai temuţi pamfletari ai secolului XX. Asimilând activitatea parlamentului cu o comedie ieftină, autorul afirmă:
“Farsa e veselă, parlamentul voios şi un rapot de aplauze răsplăteşte pe autorul comediei (Carol I, n.n.), care se retrage grav, după un apel sentimental la spiritul de înfrățire al celor două partide (Liberal și Conservator, n.n.), după îndemnul înțelept dat celor doi jefuitori să se înțeleagă mai bine, decât să se mărâie pe prada comună (Camerele s-au deschis: comedia începe, 1907).
Același talentat autor imaginează, în 1910 (revista Facla) o scenă coşmarescă – semn că pamfletul se poate învecina (oricum, rămâne o specie “de graniță”), la rigoare, cu literatura de ficţiune, precum reportajele lui Geo Bogza:
… dacă s-ar fi înşirat cadavrele țărăneşii în lungul şi în latul Câii Victoriei, pe o parte a cheiului Dâmboviţei și până dincolo de Piaţa Mare, majestatea-şa ar fi putut să meargă de la Palal până în Dealul Mitropoliei, ca să citească mesajul de deschidere al Camerelor, pășind pe un covor moale de carne ţărănească” (Jertfa celor douăsprezece mii). Firește, Carol I este ”ploşniţa” care ”suge” sângele poporului.
Nu rezistăm ispitei de a reproduce, din N.D. Cocea, şi o parodie a rugăciunii sfinte “Tatăl nostru”, din pamfletul Vițelul de aur publicat în Facla, 1913), în care recuneaştem bărbăția morală a autorului, dar şi imaginația sa literară.
”Vițelul noştru care eşti în ceruri, sfințească-se numele tău, vie împărăția ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Banul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă astăzi şi ne iartă nouă datoriile noastre, precum și noi iertăm sfetnicilor noştri, şi ne izbăvește de cei de la Facla. Amin”.
Celui ce afirma, în 1927: „Am scris limpede, ritos, pe șleau ce cred și ce gândesc (…) ”Sâriţi! Hoţii de bani! Hoții de urne! Hoţii de legi, de constituţii şi de conștiințe!” îi urmează acum Tudor Arghezi, un maestru al ironiei, al sarcasmului şi al verbiajului incandescent, mai ales.
Dacă toți pamfletarii ar fi scris ca el, sigur că specia ar fi urcat, din paraliteratură, în sfera beletristicii propriu-zise, fiindcă este practicată cu geniu. De pildă, Omul cu ochii vineţi este un “diavol gânditor” pentru care
poporul contează drept “turcul dinlăuntru”. Pentru Carol I, căci despre el este vorba, muzica ce-i place este ”… divinul aur. Nu-i Beethoven, nu-i Wagner, nici Mozart; sunt simfonii de Hohenzollern”. Sub domnia lui s-a întâmplat ”secerişul de sânge din 1907” Caricatura este la ea acasă: prelații de la mitropolie sunt ”lipitori pântecoase”, ”bețivi”, care „beau de-a dreptul cu pântecul”, în timp ce “Eclesiarhul poartă un nas monumental”, iar arhiereii ”s-ar juca de-a leapşa”. „ar mânca un cârnat şi s-ar indemna la un vinişor”, „Regele însă este majestatea-sa, findcă nu se mânâncă”. Recunosc, umil, că, incă, nu am citit o ironie tragică de felul celei referitoare la țarul Rusiei, Nicolae al II-lea. Acesta este ”stâpân pe Tolstoi, pe Gorki, pe Cehov”, care nu se deosebeşte de un ”negustor de icre sau de piei, din Astrahan”, având semne de “zmeu, de căpcăun, de infern şi de șarpe”.
În sfârşit, trecând peste acest ”zarzavat inzorzonat al decadenţei”, să poposim la Baroane – capodopera speciei. Acest pamflet, e adresat, în 1943, lui Manfred von Killinger – ambasador al Germaniei lui Hitler, la
Bucureşti. Aparent, reacţia importantului poet surprinde, știindu-se că, în 1918, a fost condamnat la închisoare (Văcăreşti) pentru atitudinea sa filo-germană, ca redactor al unei gazete oficiale a momentului (ca și loan Slavici, de altfel). A fost eliberat, mai repede decât se aşteptase el însuşi, de Nicolae lorga – personaj. din toate punctele de vedere important, în epocă. De data aceasta, inverşunarea sa impotriva unui german nu cunoaşte limite – semn că, la mijloc, s-ar afla presupuse motive de intimitate familială. În urma acestui pamflet, insăşi publicaţia (Informaţia zilei) a fost suprimată, iar autorul “internat” în Lagărul de ia Târgu-Jiu. Portretul amintitului personaj este, în limitele caricaturii, o capodoperă:
“Ce semeț erai odinioară, dragul meu, de n-ai mai fi fost. Şi ce mojic, ce mitocan, ce bădăran (…) Botul nu-ți mai e aşa de gros, fălcile ţi-s mai puţin dolofane şi ai început, Doamne, să şi surâzi cu buzele alea groase, şterse de unsoare. Ceafa ţi s-a mai tras, guşa s-a mai moderat, burta caută un relief mai apropiat de spinare. Nici părțile de dindărăt nu mai sunt atât de expresiv dominante…”; “Mi-ai împuţit salteaua, pe care te-am culcat, mi-ai murdărit apa din care te-ai spălat. Picioarele tale se scăldau în Olt, şi mirosea până la Calafat, nobilă spurcăciune”; „Ce floacă plouată-n capul tău! Ce mustăţi pleoştite! Parcă eşti un şoarece, scos din apă fiartă, de coadă, Baroane”.
Nu mai contează, aici, că baronul are o identitate precisă. El este, generic, un antiromân intr-o țară constituită, deja, pe principiul autohtonismului (regalitatea era simbolică).
Din punct de vedere arghezian, “Polemica e proză frumoasă și pamfletul e operă de artă […) Polemica de rând rămâne, când a trecut ziua sau i s-a terminat săptămâna, o vociferare fără caz şi o insultă fără conținut: o ploaie de semne de exclamaţie”.
Înțelegem, de aici, că nu există gen ”minor”, dovadă zecile de pamflete datorate marelui scriitor, care au făcut excepţia regulii. Dar nu confirmă, oare, Tudor Arghezi, tocmai prin excepție, norma speciei?
Ajungem, în sfârşit, la Corneliu Vadim Tudor, cel care, în revista România Mare semnează, număr de număr, editoriale, conferințe de presă, atitudini, portrete etc., toate fiinţând sub semnul poleismului de cea mai încruntată expresie. Nu de puţine ori, lingvismul este recrutat de la periferia dicționarului, dar autorul este, totuşi, un poet (e drept, la o altă scară decât Arghezi), dar poet, dublat de un politician foarte sigur pe mijloacele sale. De aici, atitudinea canină, oficial tolerată – semn că loviturile sale de tun au o justificare obiectivă în ultimii 14 ani post- decembriști ai României:
„Fraţi români, am văzut cum a fost cu turcii, cu grecii fanarioți, cu ruşii, cu americanii şi cu toți vaneticii care ne-au furat şi ne-au umilit in Istoria mai veche şi mai nouă a țării noastre. A fost bine, şi acum e din ce în ce mai rău. Nimeni nu ne vrea binele, toţi au o singură grijă: să ne tâlhărească, să ne spurce copiii şi obiceiurile, să ne facă slugile lor”…” în 2004, se vor împlini 15 ani de ocupaţie străină. E destul, se închide cercul, sataniştii nu mai au putere. E timpul marii răsturnări”, „… acesta e dublul scop urmărit de mafia internă şi mafia externă. România a ajuns-o țară asistată şi prevăd că în maximum 5 ani, populaţia matură a țării va fi împărțită în două: jumătate șomeri şi jumătate pensionari”. Toate acestea şi încă o sumedenie de alte pamflete de acest gen figurează sub sloganul politic (dar şi jurnalistic, totodată): Jos Mafia, sus Patria!
”Noi putem, cel mult, reintra, și nu în Europa, din care nici n-am ieșit, de altfel, ci în timpul european” – Dialog cu prof. univ. dr. Mircea Martin – șeful Catedrei de Teoria literaturii, a Universității București (Revista Helis, anul I nr. 3, iulie 2003, Slobozia)
Istoria este arta de a schimba trecutul – dialog cu domnul profesor Virgil Dascălu – Poetul Ioan Vlasia (Revista Helis, Anul 1, nr. 4, august 2003, Slobozia)
Cortina, de Marcel Fotache, publicată în pagina de facebook Marcel Fotache
Haidem la teatru să-ți arăt cum ninge,
Cum bate vântul galben prin culise,
Cum cade adevărul ca o mingie,
Cum fac cu ochiul măștile ucise,
Cum stau pe lingă roluri figuranții
Și ies și intră-n scena fără rost,
Cum înfloresc într-un sărut amanții
Cerșind sub cerul farsei adăpost…
Haidem la teatru, chiar în astă seară
Se joacă-n aer liber pentru noi!
Nici n-o să știm cum, printr-o simpla sfoară,
Se va lăsa cortina pe-amandoi.
Dumitrel Toma 