Nenăscuții unui continent saturat de învinovățire

Un embrion uman este un om. El este singura persoană paradoxală, una care păstrează neîntinate toate calitățile omenescului, dar, în egală măsură, una care nu are nimic sfânt. El nu a confruntat niciodată vreo decizie eminamente umană, una care, greșit luată, să-l transforme într-un monstru sau într-o fiară, și nici nu a dovedit vreo virtute care să-l salveze din rușinea aprioricei condiții neoriginare. Embrionul nu trăiește în lume, uterul mamei având rol de mănăstire, însă el nu trăiește nici în raport de ostilitate cu lumea „cea pierzătoare”, neavând conștiință de sine și nici vreo cunoștință semnificativă despre lume. Nenăscutul, prototip de om fără merite sau culpe individuale, nu este nici mântuibil, nici condamnabil, câtă vreme identificarea sa cu specia este atât de precară, atât de neasumată. Unui adult îi pot fi impuse mulțimi de criterii pentru a fi om cu adevărat, dar nenăscutul se califică la umanitate doar în virtutea potențialului său personal, nici confirmat, nici eșuat, încă. În acord cu teoria cuantică, în destinul embrionului se regăsesc toate universurile posibile, el fiind virtualizarea celor mai incredibile posibilități. Destinul lui, asemenea rostului în lume al unui cuvânt, nu va fi liniar, univoc, monopolizând  persoana I, ci va fi universal, plurivoc, o fântână arteziană care erupe pentru persoanele I, a II-a și a III-a. Embrionul uman nu devine un om, fiind deja unul, ci devine un popor. Pentru că suma fragmentelor din propria existență care se vor comunica, împărtăși, slujind existențelor celorlalți, va consacra umanitatea. O umanitate se naște împreună cu fiecare embrion. La întrebarea dacă este condamnabilă uciderea nenăscuților, aș răspunde cu o întrebare. „Cât de condamnabilă este crima împotriva umanității?” Pentru că, secundă de secundă, minut de minut, se produc crime împotriva umanității. Lipsirea unui copil de educație ucide umanități, iar copiii, fie că sunt duși la școală, fie nu, se află des în riscul lipsei de educație. Închinarea la arme, la vehicule mortale și la plastic ucide umanități, iar civilizația noastră își ucide permanent umanitatea, pariind pe valori trecătoare, consumeriste, multe lumi potențiale fiind ucise cu arma, în accidente rutiere sau de orice alt fel, ori, pur și simplu, în urma intoxicațiilor cu poluanți sau droguri. Traficul de ființe umane, comerțul sexual, coborârea persoanelor umane la nivel de obiect condamnă victimele, clipă de clipă, la destine căzute din umanitate. Războaiele, în numele oricăror mize, religioase, politice, economice, culturale, dezumanizează generații la rând, rănind nu doar trupuri, dar mai ales suflete, deci popoare. Suflete care se închid, care seacă de viață, de optimism, reducând persoana la un status de victimă, indiferent de care parte a armei s-a aflat. Asemenea florilor de cais, care îngheață în primăverile timpurii, și embrionilor nenăscuți li se anulează rodul, atunci când statutul de victimă a creației trece, bătând din aripile albe ale morții, pe deasupra popoarelor. Unele popoare, martore sau părtașe la crime, se împovărează cu sentimentul vinovăției, iar de aici la neasumarea părtășiei la creație nu mai este decât un pas, un pas al deresponsabilizării, al disprețului, uciderii și sinuciderii. Dacă Dumnezeu a fost ucis în Europa, europenii pentru ce să mai trăiască?! Europa este astăzi continentul cel mai îmbătrânit, cel mai laicizat, în egală măsură este continentul cu un trecut foarte violent. Este continentul care a văzut omul murind. Frica, supraviețuitoarea secolelor, ucide toate vlăstarele speranței, crima devenind mod de viață. Iar frica este, în egală măsură, omenească dar și neomenească. La vest este omenească și la est este neomenească? Sau invers? Probabil trebuie analizat unde sunt uciși mai mulți oameni, fie ei născuți sau nenăscuți.