Nu am știut niciodată să nu trăiesc, caut prin amintiri urme ale încercărilor de a nu trăi, de altădată, de când încă nu renunțasem cu totul la speranța că voi învăța, și nu găsesc decât furtuni de praf, stoluri de ciori, urlete de câini, țipete de buhe, puii morți ai rândunelelor, căzuți din cuib, gonind din morminte spre viață.
Nu am știut niciodată să nu fiu viu, cuferele cu speranță de viață le-am moștenit umplute, șiruri nesfârșite de șoareci și șobolani se săturau din viața mea dinainte de a mă naște, cu osemintele mâinilor mele, tăiate înainte de vreme, am putut înălța o picătură de sânge, cea căzută din rana moale și caldă, dar infinită, a vieții.
Nu am știut niciodată să nu exist, cuvinte furate din drumul lor spre cimitir, fără rușine, s-au înghesuit în ochii mei deschiși permanent, căutând a fericirii lacrimă, al focului scrum, a luminii umbră, al mușcatelor roșu, iar al plânsetului plânset a prohodit la nesfârșit caraghioasa jale a unei morți născută moarte.
Imagine: Wat Rong Khun/Raichin/Pixabay
Dumitrel Toma 
Bună ziua,
Un text sensibil și profund! Noi oamenii iubim mult viața! Totuși viața este sau ar trebui să fie o pregătire pentru moarte! Nu ne putem împăca cu gândul ăsta! Sănătate și spor în noul an școlar!
ApreciazăApreciat de 1 persoană
Nu anii din viața ta sunt cei care contează, ci viața din anii tăi!
ApreciazăApreciat de 1 persoană