Când vezi un deget, policele care indică parlamentarilor cum să voteze, sau indexul președintelui, când bate obrazul, când atrage atenția sau când aruncă paltonul, îți imaginezi vreodată că degetele sunt raționale, că au discernământ?
Când vezi un deget, acela cu verighetă sau fiecare dintre acelea fără, îți poți imagina că degetele se află în competiție sau în conflict unul cu celălalt? Că au interese divergente, că sunt libere să și le urmărească în fel și chip?
Când vezi degetele, singure sau înghesuite laolaltă, îți imaginezi că ele decid forma pumnului, la vremuri de dușmănie, că ele decid forma căușului palmei, la vremuri de sărăcie, sau forma împreunării pentru rugăciune, la vremuri de frică, că sunt autonome?
Candidații la președinție sunt degetele acelorași două mâini. Nicio mână dreaptă nu este în conflict cu mâna stângă. Și nici cea stângă nu lucrează pentru a o amputa pe cea dreaptă.
Pentru că degetele și mâinile sunt doar instrumentele unei inteligențe care dorește să supraviețuiască, să trăiască, să existe.
Ce dorește să supraviețuiască, să trăiască, să existe, în plan politic, în România, și după următoarele alegeri?
Ceva nematurizat complet niciodată, ceva fragil, ceva sabotat permanent, precum spiritul democratic al societății, sau mai curând ceva foarte bine împământenit, foarte viguros și foarte puternic, cu rădăcini multiseculare, precum autoritarismul, totalitarismul, clientelismul, traseismul, evazionismul, arbitrariul și bunul plac? Adepții noului ar răspunde că tinerețea, adepții vechiului ar răspunde că experiența.
Ceva excepțional, ceva rarisim sau minoritar, ceva excentric și perturbator, precum schimbarea, sau ceea ce este cvasigeneralizat, familiar, împământenit, obișnuitul confortabil, precum obiceiul? Unii ar răspunde că abaterea, alții ar alege norma.
Ceva dezagregat, dezorganizat, slab structurat și accidental, precum dimensiunea civilă a societății, sau ceva foarte bine ierarhizat, organizat, eșalonat, coeziv și disciplinat, chiar dacă militarizat? Unii ar alege dimensiunea civilă, alții ar alege uniforma.
Ceva moral, corect, integru, etic, chiar dacă slab recomensat și cu slab prestigiu social, sau ceva caracterizat prin devianță, escrocherie, evaziune, manipulare și corupție, care atrage în mod nemeritat beneficii maximale și notorietate socială infinită. Unii ar alege bunul simț, alții ar alege profitul ilicit.
Este evident că în România există o viață care se cere trăită fără mari conflicte și dileme morale, care-și revendică dreptul la continuitate. Există o cultură care trudește să fie replicată dincolo de pretențiile timpului de a nărui vechiul și de a favoriza noul. Există un organism social care vrea să trăiască într-o iluzie a succesului, a noului, a prețiosului, indiferent de costuri și compromisuri, dar mai ales fără memorie.
Monopolul inteligenței care controlează brațele și degetele statului nostru, din păcate, nu este colectiv, nu aparține poporului. Poate din cauza aceasta o umbră de regret planează asupra țării la finalul sau începutul fiecărui mandat prezidențial. Unii regretă că nu au fost președinți pierzătorii, alții regretă că au fost președinți câștigătorii. Iluziile tuturor celor care nu dețin pârghii din monopolul inteligenței sunt sparte în mii de cioburi, ca o oglindă, mai devreme sau mai târziu, după alegeri. Însă, tot invariabil, cei care gestionează monopolul inteligenței decontează beneficii imense după fiecare ciclu electoral. Paradoxal, ei sunt mereu aceiași.
Faptul că poporul nu deține controlul sau instrumentele inteligenței, neavând vreo putere asupra brațelor sau degetelor pe care le vede în fața ochilor, dovedind astfel că societatea nu este suficient de matură pentru a fi democratică, este reprezentat de câteva realități ale României eterne: cartelizarea puterilor în stat, subordonarea politică a justiției, naționalizarea presei prin cumpărarea cu bani publici a conștiințelor de tarabă, permanentizarea lângă „măcelărie” a traseiștilor neprezentativi și ilegitimi, militarizarea jurnaliștilor, politizarea învățământului, înmulțirea universităților de cadre, imacularea ritualică a evazioniștilor, corupților și infractorilor cu pedigri politic, stimularea din plin a pieței de droguri și patimi, astfel încât societatea să orbecăiască în căutarea unui lider mesianic, cultura secretomaniei, abuzul de resurse publice în avantaj personal, de familie sau de clan, subordonarea politică a tuturor instituțiilor care veghează la cultura integrității în funcția publică, capturarea politică a avocatului poporului.
Fără instituții nu există democrație. Fără exercițiul integrității în funcțiile publice nu există democrație. Fără presă liberă nu există democrație. În lipsa separației puterilor în stat, oricând un demon politic poate să se erijeze în judecător constituțional, poate adăuga la constituție, poate elimina adversari politici, poate muta voturile dintr-o rubrică în alta, poate altera totalurile, poate însuși și păstra fără legitimitate o putere nemeritată. În lipsa unei prese libere, jurnaliștii cu jupân adresează doar întrebări nestânjenitoare, ridică mingi la fileu, atacă în haită minorități nealiniate establishmentului și repetă minciunile până devin adevăruri. În lipsa unei justiții independente, politicienii au imunitate totală, pe viață. În lipsa unei educații democratice, rectorii revendică puterea pe viață, iar un deget gros și un șantaj le-o oferă, legiferând proiecte permanent nereformiste.
Într-o falsă democrație, votul popular reprezintă o mascaradă. Iar candidații sunt degetele celor două mâini ale magicianului „din pădure”, sau din umbră, care iluzionează societatea. Unii salvează mamele minore, alții eradichează fenomentul consumului de droguri, unii se luptă pentru dispensare sătești, alții ne bagă în Schengen, unii ne scot din Europa, alții ne redau demnitatea, alții ne vând, alții ne cumpără. O înșiruire nesfârșită de iepuri scoși din joben, de trandafiri băgați pe nas, care să facă spectacolul de iluzionism mai credibil. Iar ceea ce dovedește pe deplin succesul prestației este votul. Doar că, printr-un vot fără valoare, rătăcit printre tabele, apărat de securiști, numărat mereu de câștigători, nu se face niciodată democrație.
Dumitrel Toma 