Reprezintă o societate mai bună una neapărat mai echitabilă? Reprezintă o societate mai echitabilă una neapărat mai dreaptă? Reprezintă o societate mai dreaptă una care respectă adevărul?
Ar părea că răspunsurile sunt evidente, dat fiind că ouăle de aur stau în același coș foarte popular, coșul dezirabilului. Cine nu și-ar dori o societate mai echitabilă, mai dreaptă sau mai hrănită de adevăr? Și, cum s-ar putea numi altfel, o astfel de societate, dacă nu una mai bună? Însă, este posibilă o asemenea societate?
Teza acestui articol este că valorile unificate prin criteriul dezirabilității (binele, echitatea, dreptatea, adevărul), nu sunt neapărat compatibile, cu atât mai puțin complementare, și, în consecință, de cele mai multe ori nici nu pot fi dobândite în mod simultan, iar o societate care să le onoreze pe toate în mod egal, fără a știrbi vreuna, reprezintă o utopie imposibil de atins în realitate. Cu toate acestea, oamenii visează permanent la o asemenea societate și, iluzionați convingător de lideri carismatici și lipsiți de scrupule, sunt dispuși să se sacrifice pe ei sau să-i sacrifice pe alții pentru a o vedea realizată.
În continuare, voi puncta câteva perspective care favorizează teza de mai sus.
- Valorile trebuie ierarhizate. Care este mai importantă, valoarea vieții umane sau valoarea proprietății? Conflicte valorice apar permanent. A alege un răspuns presupune a alege o ierarhie. Dacă se alege „valoarea vieții”, se va înțelege că „valoarea proprietății” trebuie subordonată „valorii vieții”. Astfel, dacă un copil s-ar afla în pericol de înec, pe un lac, mulți oameni nu și-ar pune problema închirierii legale a unei bărci aflate pe mal, ci, probabil, ar lua-o cu forța și s-ar mândri la final cu reușita salvării unei vieți umane. Se subînțelege că proprietarul bărcii nu ar primi vreo compensație pentru utilizarea abuzivă a bărcii lui. Iar o revendicare de despăgubire, formulată ulterior salvării, ar atrage în mod sigur revolta celor mai mulți. Să ne imaginăm un caz asemănător, în care, pentru salvarea copilului, nu ar fi suficientă utilizarea pentru o scurtă perioadă a unei proprietăți străine, ci confiscarea și consumarea acesteia. Câți ar sta pe gânduri, judecând dacă paguba poate sau nu echivala valoarea vieții umane salvate? În societăți cu foarte mulți „copii” neajutorați, devine de la sine înțeles că proprietățile vor fi percepute mai curând drept mijloace de intervenție puse în slujba unui interes colectiv, decât o resursă aflată sub posesia și spre beneficiul exclusiv al proprietarului său. Taman invers ar sta lucrurile dacă am conveni că valoarea proprietății ar fi mai importantă decât valoarea vieții. Absolutizarea valorii proprietății ar permite răsturnarea bărcilor cu migranți sau refugiați, pe mări și oceane, pentru ca indezirabilii să nu atenteze la proprietățile și la bunăstarea proprietarilor. La fel de bine, persoanele fără asigurări medicale ar putea muri pe trotuare, în fața spitalelor, refugiații ar fi deportați înapoi în profitabilele teatre de război, imigranții economici ar fi uciși la granițele statelor, sub zidurile înalte până la cer, pentru că nimeni nu ar sacrifica nimic personal pentru a le salva viețile. Vom putea înțelege că este imposibil să gândești o societate echitabilă, în care toate persoanele să aibă posibilitatea trăirii unor vieți demne, fără a cunoaște inumanele și dezumanizantele efecte ale sărăciei, bolii, războiului sau excluziunii, fără a atenta la valoarea proprietății, fără a impune principiul distribuirii și redistribuirii, mai curând fără decât cu acordul voluntar al proprietarilor. La fel de bine, nu s-ar putea gândi o societatea dreptă, în care proprietățile se obțin exclusiv prin achiziție sau transfer liber consimțit (R. Nozick), care să fie în egală măsură și echitabilă, salvând din pauperitate și din condiții dezumanizante bolnavii ale căror asigurări de sănătate nu acoperă costurile tratamentelor medicale, copiii părăsiți sau orfani, persoanele cu handicap, bătrânii, refugiații, inadaptații etc. Valorile trebuie să fie ierarhizate și sunt întotdeauna ierarhizate. Sunt ierarhizate fie de state, prin legistație, cu acordul tacit sau explicit al majorității populației, fie de către fiecare persoană în parte. Astfel, există state care își consultă populația în privința nivelurilor impozitării, contribuțiilor sociale sau taxării, ținând cont de rezultatele referendumurilor populare sau ale scrutinelor electorale, există state care decid în condiții mai puțin democratice, impunând voința arbitrară a unui dictator sau a unei oligarhii, dar există și persoane care evaluează singure ierarhiile valorice, optând fie pentru evaziune, fraudă și ascunderea surselor de venit, astfel încât participarea lor la o societate mai echitabilă să fie mai mică, fie pentru filantropie, voluntariat, donații și misionarism, maximizând valoarea echității sociale. Valorile sunt ierarhizate și reierarhizate în mod continuu, dar nu doar de state și de indivizi, dar și de același individ în cursul vieții sale.
- Adevărul deranjează aproape întotdeauna. Să presupunem, în cazul întâi, că am decis o ierarhie în care valoarea echității sociale este mai importantă decât valoarea proprietății. Am convenit asupra nevoii distribuirii și redistribuirii averilor, asupra unei impozitări progresive (mai mult de la bogați și mai puțin de la săraci, penalizând bogăția și încurajând sărăcia) astfel încât multe persoane aflate în risc social să poată duce vieți demne. Mecanismele statului social, însă, nu permit un transfer ideal, de la cei care au către cei în nevoie, fără costuri suplimentare. Sunt necesare birocrații care să evalueze veniturile, care să calculeze și colecteze impozitele, taxele și contribuțiile, care să administreze diversele servicii publice, fie ele de sănătate, de educație, de asistență socială, de protecție a copilului etc., iar aceste birocrații nu sunt formate aproape niciodată din beneficiarii îndreptățiți ai procesului de redistribuire a veniturilor. Costurile întreținerii acestor birocrații, de multe ori fudule și devorate ele însele de microbul egoismului și suficienței, frustrează de multe ori generozitatea și altruismul cetățenilor. A comunica franc raportul între finanțarea birocrațiilor și finanțarea nevoilor sociale reale reprezintă una dintre cele mai mari probleme ale statelor sociale, iar raportul dintre costurile administrative și cele cu serviciile sociale finale tinde să devină întotdeauna supraunitar (birocrațiile încercând și reușind de foarte multe ori să își aloce caimacul veniturilor redistribuite). Acest adevăr este ocultat în modul cel mai frenetic, iar astfel, o societate echitabilă devine incompatibilă nu doar cu dreptatea, dar și cu adevărul.
Să presupunem, în cazul al doilea, că am decis o ierarhie în care valoarea proprietății prevalează în fața valorii echității sociale. Că statul este minimal, că nu avem nici birocrații bugetofage, dar nici vreo disponibilitate de a distribui, prin mâna largă a vreunui stat asistențial sau lider politic mesianic, proprietățile personale către alții. Vom constata că, în numele unei bunăstări neafectate de conflicte interioare sau de provocări morale, adevărul va trebui ascuns sub preș. Vor trebui ridicate ziduri înalte pentru a izola suferința, boala și moartea. Orfanii, bătrânii neajutorați, bolnavii de boli grave și bolnavii psihici, handicapații, inadaptații, vor trebui închiși în centre cât mai inaccesibile, dincolo de marginile societății, pentru a nu strica fericirea celor care nu pleacă din Omelas (trimitere la povestirea „Cei care pleacă din Omelas” – de Ursula K. Le Guin). Adevărul va trebui cosmetizat, realități virtuale vor trebui edificate astfel încât polarizarea socială să fie escamotată, iar categoriile sociale vulnerabile să nu beneficieze niciodată de șansa de a fi văzute sau auzite. Bulele virtuale ale opulenței și libertății vor fi întotdeauna mai populare decât cele ale suferinței. Adevărul nu reprezintă o problemă doar în relație cu valoarea echității, el reprezintă un obstacol imens în calea unei societăți drepte. Să presupunem că un infractor a violat și ucis nenumărate victime. Bineînțeles că dreptatea presupune încarcerarea pe viață sau o pedeaspă exemplară, faptele sale fiind de-o gravitate socială extremă. Cu totul altfel ar sta lucrurile dacă ar putea fi cunoscuți în modul cel mai exact toți factorii genetici, epigenetici, neurobilogici sau de mediu care au permis excentricităție comportamentale, vânarea senzațiilor tari, lipsa de inhibiție și de empatie la contactul cu suferința victimelor, lipsa apetitului pentru învățare și integrare socială cu succes. Un asemenea adevăr profund ar putea provoca ideile atât de schematice de normalitate, discernământ, responsabilitate, și implicit de vinovăție sau dreptate. Iar cauzalități atât de evidente în lipsa unei asemenea analize detaliate, care atrag disprețul social și care ușurează stabilirea sentințele, ar putea fi reconsiderate. În mod similar, intervențiile asistențiale ale voluntarilor privați, ale asiguratorilor sau ale statelor sociale ar sta cu totul altfel dacă adevărurile în privința bolilor, accidentelor, morților premature ar fi evidente. Să presupunem că un cetățean ajunge la spital cu o boală x, care necesită resurse suplimentare pentru vindecare, bugetul personal, al donatorilor sau al asiguratorilor nefiind suficient. Vor avea doctorii posibilitatea de a decide finanțarea tratamentului din resurse publice și vindecarea sau nu în funcție de vinovăția personală în contactarea bolii x? Vor cunoaște ei adevărul în totalitatea lui? Vor înțelege efortul de autosabotare, depus de pacient, prin stilul de viață necugetat și necumpătat, prin abuzul de substanțe cu grad mare de toxicitate, prin alimentația abuzivă, prin automedicația aplicată după ureche, prin expunerea la factori poluanți, prin declararea unei atotputernicii care eșuează lamentabil pe targa spitalului? Vor avea ei dreptul, în baza unei asemenea cunoașteri, să acuze pacientul de furt din proprietățile celorlalți, câtă vreme el a fost singurul responsabil pentru ce a trăit, pentru tot ce l-a hrănit, pentru deciziile pe care le-a luat? Sau îl vor trata ignorând cu totul problema adevărului și vor face o dreptate în avantajul pacientului? Mai mult ca sigur că nimeni nu-l va învinovăți pe pacient pentru că adevărul nu este niciodată evident, cu atât mai mult unic. Adevărul nu este doar inaccesibil, dar are obiceiul să fie și schimbător. Astfel, odată cu trecerea prin viață, ființa umană reevaluează permanent propriile experiențe, învață, se dezvoltă, iar adevărurile se succed în ritm amețitor. Toți elevii doresc burse de la stat, dar odată ajunși maturi, contributori ai bugetelor publice, nu vor mai considera că merită burse și fiii celor extrem de bogați. Iar la bătrânețe, când pensiile contributive le vor fi mici, efect al alegerilor de oportunitate din tinerețe (vezi munca la negru, evaziunea etc.), mulți vor aștepta un stat providențial care să le asigure o reconciliere cu adevărurile de odinioară. - Politica este arta de a promite omlete virtuale cu ouă reale. Când omleta virtuală este oferta de servicii publice din ce în ce mai diversificate și de o calitate din ce în ce mai bună, ouăle reale sunt veniturile populației și oportunitățile libertății personale. Din aceste ouă sacrificate pe altarul colectivist, citește părți mai mari sau mai mici din salarii, profituri, dividende, chirii, dobânzi, libertăți, drepturi etc., statul social va finanța nu doar serviciile sociale, birocrațiile necesare și nenecesare pentru funcționarea acestor servicii, dar și clasa politică, adică talentații creatori și vânzători ai omletelor virtuale. Când omleta virtuală ia forma amputării statului social, slăbirii obezului din cârca săracului, păstrării veniturilor la sursă, poate că se reduc serviciile sociale și birocrațiile care le oferă, dar clasa politică scapă neafectată, în definitiv ea este absolut necesară pentru a livra omleta virtuală dorită de societate. Sigur că distribuirea unor venituri pentru a finanța o clasă politică parazitară, mai curând decât servind interesului categoriilor nefavorizate, nu mai este atât de morală, dar cine să o cenzureze? Și cu ce să o înlocuiască? Oamenii au nevoie de povești convingătoare, iar liderii carismatici sunt fermecători povestitori. Însă cei mai mulți nu ar aplica pentru funcții politice dacă nu ar fi însoțite de beneficii maxime, salarii mari, prestigiu social și istoric, influență socială, putere. Iar toate acestea, pe spezele iubitorilor de povești nemuritoare și de omlete virtuale. Dacă ofertele lor politice vor avea aplicat și un stiker „Garantat de Dumnezeu!”, atunci costurile reale chiar nu vor mai conta. Cele mai savuroase și tentante omlete virtuale, enorme minciuni gogonate care au animat mulțimi decerebrate, dar înfometate de gregaritate și sens supraindividual, au presupus în mod obligatoriu sacrificii umane majore, compensate printr-o bogăție de mărgele, oglinzi și clopoței, oferte magice, mitologice, legendare sau religioase, aruncate la schimb pentru ca nimeni să nu se simtă înșelat amarnic.
Sinteză produsă de Gemini 1.5:
Articolul susține că idealul unei societăți perfecte, caracterizată de echitate, dreptate și adevăr, este o utopie imposibil de atins în practică.
Argumentele principale sunt următoarele:
- Ierarhia valorilor: Este imposibil să acordăm tuturor valorilor o importanță egală. În situații concrete, trebuie să stabilim o ierarhie, iar alegerile noastre vor avea întotdeauna consecințe neașteptate. De exemplu, dacă prioritizăm viața umană, putem fi tentați să încălcăm dreptul la proprietate.
- Costurile adevărului: Cunoașterea adevărului complet despre situații complexe poate uneori să ne împiedice să luăm decizii etice clare sau să ne conducă la soluții nepopulare.
- Inevitabilitatea compromisului: Societățile reale sunt rezultatul compromisurilor între diferite valori și interese. Nu există soluții perfecte care să satisfacă pe toată lumea.
- Rolul politicilor și liderilor: Politicienii folosesc adesea discursuri idealiste pentru a obține susținere, dar în practică trebuie să facă alegeri dificile și să gestioneze conflicte de interese.
Concluzia autorului este că:
- Utopia unei societăți perfecte este o iluzie periculoasă.
- Liderii care promit o societate perfectă pot manipula masele și crea tensiuni sociale.
- Este important să fim conștienți de complexitatea realității și să acceptăm că nu există soluții simple la problemele sociale.
În esență, articolul ne avertizează să fim sceptici față de promisiunile utopice și să adoptăm o perspectivă mai nuanțată asupra problemelor sociale.
Idei cheie:
- Conflicte de valori: Nu putem avea totul.
- Costurile adevărului: Cunoașterea poate fi dureroasă.
- Compromisul este inevitabil: Societățile sunt sisteme complexe.
- Utopiile sunt periculoase: Pot duce la dezamăgire și extremism.
Articolul invită la o reflecție asupra naturii umane, a funcționării societăților și a posibilităților de a construi o lume mai bună, fără a ne amăgi cu iluzii false.
Sinteză produsă de Gemini 2.0 Flash Experimental
Articolul analizează dacă o societate mai bună este neapărat mai echitabilă, mai dreaptă și bazată pe adevăr, argumentând că aceste valori, deși dezirabile, sunt adesea incompatibile și imposibil de atins simultan într-o societate perfectă.
Principalele argumente sunt:
- Ierarhizarea valorilor este inevitabilă: Conflictele valorice necesită ierarhizări. De exemplu, prioritizarea vieții umane poate intra în conflict cu respectarea proprietății private. Autorul exemplifică prin situații limită (salvarea unei vieți prin folosirea proprietății altcuiva fără compensație, tratamente medicale costisitoare) pentru a demonstra că o societate echitabilă presupune adesea atingerea dreptului de proprietate și redistribuirea resurselor. Absolutizarea proprietății, pe de altă parte, ar duce la ignorarea suferinței și la inechități sociale profunde.
- Adevărul este adesea incomod sau contraproductiv: Autorul demonstrează că adevărul poate complica atingerea echității sau dreptății. Într-o societate axată pe echitate, costurile birocrației necesare redistribuirii resurselor sunt adesea ascunse pentru a menține sprijinul public. Într-o societate axată pe proprietate, adevărul despre inegalitățile sociale este cosmetizat sau ascuns pentru a menține ordinea socială. De asemenea, cunoașterea completă a factorilor care duc la infracțiuni sau boli ar putea submina conceptele de vinovăție și responsabilitate, complicând aplicarea justiției și a asistenței sociale.
- Politica promite idealuri (omlete virtuale) cu resurse limitate (ouă reale): Politicienii promit servicii publice din ce în ce mai bune, dar resursele sunt limitate. Finanțarea acestor servicii, a birocrației și a clasei politice se face din veniturile populației. Această realitate este adesea ascunsă sau prezentată într-o lumină favorabilă.
Concluzia este că o societate care să onoreze în mod egal binele, echitatea, dreptatea și adevărul este o utopie. Oamenii, însă, continuă să aspire la o astfel de societate și sunt adesea manipulați de lideri carismatici care promit astfel de idealuri.
Idei cheie:
- Valorile dezirabile pot fi incompatibile.
- Ierarhizarea valorilor este o necesitate.
- Adevărul poate fi un obstacol în calea echității și dreptății.
- Politica utilizează promisiuni idealiste pentru a obține sprijin.
Articolul îndeamnă la o analiză critică a idealurilor sociale și la o înțelegere a complexității realității sociale.
Dumitrel Toma 
1 comentariu