Catedrala mea este catedrala lor

Catedrala mea

Păcatele mele, am vizitat multe catedrale, biserici și mănăstiri, fie ele ortodoxe, catolice, evanghelice, anglicane, am vizitat case de rugăciune adventiste sau penticostale, am intrat în sinagogi și în moschei, am vizitat multe muzee etnografice unde sunt expuse biserici de lemn, catapetesme și icoane, am vizitat muzee religioase ortodoxe sau catolice. Am fost impresionat de o mulțime de stiluri arhitecturale sau picturale, de măiestria și creativitatea dovedite în realizarea obiectelor de cult. Asocierea dintre frumusețe și spiritualitate se consumă în atât de multe forme, că niciodată nu te îndestulezi.

Pot spune că am intrat în Biserica de lemn „Intrarea Maicii Domnului în Biserică”, din Bârsana, pe deplin pregătit să văd, să simt, să contemplu și să admir. Ceea ce am descoperit m-a șocat și impresionat într-un mod cu totul ieșit din comun. Pentru că pictura bizantină valorifică din plin contrastul cromatic, rareori găsești fundaluri foarte deschise, exceptând cazul în care tot fundalul este auriu sau în nuanțe asemănătoare. În picturile pe care le vedeam, marcate de influențele post-bizantismului, dar și barocului, fundalurile erau fie nuanțe deschise de albastru, albastru pal, mergând spre alb, fie chiar albe, ceea ce îngreuna discriminarea tablourilor, destul de înghesuite, dar crea un efect eteric, celest, părând că personajele și scenele erau suspendate pe un cer deschis, de primăvară sau de toamnă, cer în care erai suspendat și tu, privitorul. Era totuși un cer răcăros, fără îndoială, când soarele are dinți, răcoarea fiind generată de albastrul deschis, folosit în mai mare măsură decât culorile calde.

Vizitând apoi Biserica Mănăstirii Bârsana, care a fost pictată recent, am simțit un impact sinestezic la fel de puternic, însă de sens contrar, pentru că fundalurile devin predominant calde, bejul pal și cremul deschis ducându-te mai aproape de o vară toridă. Experiențele trăite în cele două biserici mi-au intrat adânc în sinapse și m-au convins că arta bisericească își atinge scopul nu doar punând la dispoziția privitorului ferestre spre cer sau spre vârstele de început ale creștinismului, povești și simboluri, dar, mai ales, generând stări de spirit și emoții, corpul uman fiind prin vocație un corp energetic, care se exprimă prin emoții. Stările de uimire și bucurie, trăite de mine în mijlocul acelor picturi, nu au fost egalate, încă, niciunde.

Dacă pot admira cumva intim Catedrala Mântuirii Neamului, pot mărturisi că o admir pentru că îmbină arta mozaicală bizantină cu această caracteristică cromatică ce o apropie cumva de picturile murale în fresco (adevărată), de pe pereții capelelor, bazilicilor sau catedralelor renascentiste occidentale, albul fundalurilor lăsând practic spațiu pentru o primire, nu o respingere a libertății de creație a privitorului.

Faptul că marea catedrală ascunde, probabil doar pentru mine, drumurile către trăirile din cele două biserici maramureșene, reprezintă un motiv suficient pentru a mi-o asuma. Da, este și catedrala mea, pentru că este Catedrala lui Dumnezeu. Frumosul din ea nu poate fi monopolizat decât de creatorul frumuseții.

Catedrala lor – Catedrala de partid și de stat, a poporului, dar și a indulgențelor patriarhale

Nu este un secret că, fără alocările administrațiilor publice locale sau centrale, facilitate 100% politic, măreția de beton armat a catedralei ar fi fost subminată de virtuțile lemnului și ale spațiilor mici. Cam o zecime de catedrală s-ar fi construit din donațiile voluntare, dacă luăm de bune zvonurile (pentru că transparență nu e) că în jur de 10% din bugetul catedralei au fost obținute via colecta publică.

Unii ar putea spune că este catedrala politicienilor, și nu ar avea motive de dubiu, din moment ce, la momentele importante, ea a fost mai curând plină de voința politicienilor, decât de cea a donatorilor. Alții ar putea spune că este catedrala roșie, pentru că, dintre toate partidele politice, cel cu steagul roșu a fost cel mai consecvent în a hrăni biserica cu bani publici, dar și de a o mulge propagandistic – „Axios!”. Alții ar spune că este catedrala hoților, câtă vreme finanțarea ei din bani publici s-a făcut netransparent și fără a fi vreodată propusă în vreun program electoral.

Părerea mea este că, taman în epocile nealegerilor, când procesele de fraudare a alegerilor au fost atât de rafinate și eficiente, iar partidul-stat, mai unic și mai puternic ca niciodată, poporul s-a ales cu o catedrală nouă, aș numi-o Catedrala de partid și de stat, a poporului, dar și a indulgenței patriarhale. Pentru că, fără nicio îndoială, ea este a poporului, câtă vreme banii publici îi aparțin acestuia și sunt produsul strădaniei sale, dar, în egală măsură, este și a partidului și a statului, câtă vreme acestora le aparține tot poporul, implicit toată transpirația și toată credința acestuia. Indiferent ce mâini, curate sau murdare, au vărsat o avere publică în fundația adâncă și în cerurile cele înalte ale catedralei, ea reprezintă o proprietate a întregului popor. Iar, în calitate de proprietate a întregului popor, ea va fi administrată și gestionată în termenii politici ai statului nostru, adică în termenii cunoscuți.

Taina rușinoasă a acestei catedrale este că a reușit să aducă în epoca noastră o practică controversată, specifică unor spații religioase mai puțin drepte în credință și mai pline de obscurantism, practica indulgențelor. Și, ca orice import sincretic, inovația românească contemporană aduce și ceva comic, cumpărarea indulgenței cu banii altora. Este drept, însă, că nici indulgențele nu sunt chiar genuine. Cum ar putea avea ele vreo valoare intrinsecă într-o societate care normalizează hoția, care face din păcatele politicienilor aspirații naționale, care se lasă vrăjită de necinste și de manipulare, care adoră promiscuitatea, mai ales când vine la pachet cu ceva beneficii nemeritate, care umblă cu necuratul și cu organele genitale pe limbă, care râvnește la a trăi sub o dictatură criminală, regizată de criminalul Putin? Și totuși, cum de politrucii noștri, atât de versați în arta înșelătoriei, pot pune preț pe o indulgență lipsită de valoare? Unii ar spune că este o minune dumnezeiască. Alții ar spune că le-a întunecat necuratul simțurile, sau că-i rătăcește și înțeapă cu propriile lor arme. Eu spun că eliminarea dreptății din justiție și a justiției din stat, procese 100% garantate de către politicieni, au dus inevitabil la creșterea valorii de raritate a discursului moral și la o inflație de relativizare morală. Ori, patriarhul deține puterea simbolică de a lovi cu toiagul, ceea ce, în logica hoției, mai bine să coste, decât să doară. Iată mecanismul prin care frica și rușinea, născute de la momentul ascunderii în boscheți a cuplului primordial, lucrează în oamenii așa zis „politici” și îi determină să cumpere tăcerea și iertarea patriarhală. Este de la sine înțeles că prostia este liantul tuturor păcatelor, așa justificându-se urmărirea unui confort moral și politic, în viața aceasta dar și în cea de apoi, dar pe banii altora.

Catedrala este, trebuie să recunoaștem, o minune. La fel de sigur cum „Casa Poporului” și Catedrala San Pietro sunt minuni. Probabil la fel cum Turnul Babel a fost una. Și, ce reprezintă minunile altceva decât taine folosite de Dumnezeu pentru a le comunica oamenilor că divinitatea lor își are sursa și împlinirea exclusiv în divinitatea Sa?