A fost înghițit, rând pe rând, de numeroși chiți, unul mai altfel decât altul, unul la fel de diferit ca altul, dar el a reușit să le transceandă burțile și să se elibereze în mod ritualic, întorcându-se în universul opțiunilor deschise și alegând să pescuiască dogmatic.
În ordine, matematica, viața de expat, viața de cercetător, mișcarea civică, partidul cu vocație mesianică, primăria, iar mai nou președinția, l-au furat temporar din lumea tuturor posibilităților pe făgărășeanul Iona; a fost nevoie doar de un suflet candid și de o anumită reziliență caracterială pentru a trece prin toate măruntaiele, împuțite sau nu, ale unor specii atât de diferite, atât de înfometate, fără vreo mânjire, fără vreo traumă sau vreo infirmitate evidentă. Trebuie să ni-l imaginăm pe Iona fericit, câtă vreme undița sa a fost permanent zguduită de vibrațiile valurilor, ale peștișorilor aurii sau ale chiților, ale pescuirilor exterioare sau interioare, iar repetatele sale naufragii nu l-au epuizat și devorat, cu adevărat, niciodată.
Îl vom însoți pe Iona în burta chitului prezidențial, sperând că îl vom vedea vărsându-și mațele și acrindu-și sufletul, în timp ce se pierde între scârnavele și pestilențialele resturi ale unor ospețe anterioare, aflate într-o putrefacție permanentă, fără început, dar, mai ales, fără sfârșit. Nu există lumină, nu există căldură, nu există iubire, însă puțină viață există, tare puțină, rudimentară și necesară, cât să întrețină un proces de descompunere lent, puturos, la care un Iona de pripas trebuie să fie martor, pe care trebuie să-l însoțească precum un străin, fără a se lăsa contaminat și rănit. Făgărășeanul Iona, cel înghițit de chitul prezidențial, merită să fie însoțit de încrederea cu care este însoțit Cel intrat călare pe asin în cetatea Ierusalimului, Cel primit cu ramuri de finic, Cel încoronat cu spini, Cel răstignit, Cel înviat, Cel înălțat la cer, Cel al cărui chip îl poartă. Solitudinea sa solidară va funcționa și de data aceasta, precum a funcționat de atât de multe ori, lăsând, pe oriunde a trecut, nu burți sfârtecate, șiroind intestine, organe interne și dureri, ci doar cunoașteri luciferice.
Mi-l imaginez pe făgărășeanul Iona ținând undița strâns, precum ar ține un răstignit piroanele propriei cruci, cu ambele mâini, cu degetele încleștate până la împietrire, chiar și în burțile chiților prin care a călătorit spre sine, spre ceilalți, știind că doar ea îi poate asigura salvarea, doar ea poate sta drept termen mediu în silogismul propriei mântuiri. Și mi-l imaginez eliberându-se permanent tot cu undița în mână, fără să lovească, fără să taie, fără să rănească, ci doar pescuind un por, un orificiu infim și tainic, dar cuprinzător și generos, prin care să se strecoare către o pescuire ulterioară.
Pe cât de ușor își urmează imaginația urzeala, când vorbim despre destinul lui Iona cel din Făgăraș, pe atât de greu sunt de vizualizat suferința, tulburarea și zvârcolirile chitului, confruntat, în caracterul său diabolic și nemișcat, cu chiar șiretenia inocentă și îndârjirea prietenoasă a uzurpatorului său.
Ceea ce este, însă, cu adevărat copleșitor, este să ne închipuim pe noi înșine devenind rând pe rând balene devoratoare de inocențe, sau inocențe punând la încercare balene. Și să ne vizualizăm osanalele drept căderi bolovănoase spre nicăieri, iar osândirile drept penitențe.
„Răzbim noi la lumină până la urmă!”1
Imagine generată prin Google Gemini, 15 februarie 2026, bazată pe textul „Alt Iona vomitând în burta lumii”
1. Marin Sorescu – Iona
Dumitrel Toma 