Mao – Vasile Constantin – 85 – Victorie


Căile clasice

Două sunt modalitățile principale în care oamenii trec prin lume.

Una este calea umbrită. Făcută posibilă de credința că oamenii umbresc, că influențele lor plafonează și că deasupra părinților, pedagogilor, deasupra anturajelor, deformatoare și frustrante prin definiție, stă un mentor absolut inuman, orizontul și sursa tuturor oportunităților și posibilităților. Un orizont pe cât de imaginat real, pe atât de  inaccesibil, din vina celor care se interpun și umbresc. De aici și expresia „la umbra pomilor falnici nu cresc decât buruieni“. Această primă cale este bogată în resentimente și fecundă cu bălăriile sufletești. Fiecare om poate găsi, dacă apucă pe drumul umbrelor, o mulțime de motive pentru a se îndoi de lumină și de semeni. Un context devalorizant pentru viață și o cauză eficientă în a o eșua.

O alta este calea însorită. Făcută posibilă de credința că nu există nimic deasupra oamenilor. Că suma tuturor oportunităților și a șanselor se află în ei. Că singurii furnizori ai luminii sunt oamenii, în toată diversitatea lor, fie ei părinți, profesori, preoți sau prieteni. Că o divinitate, de există, este în mod intim tăinuită în oameni, manifestându-se prin oameni. Această cale este plină de oportunități, pentru că oameni întâlnești la tot pasul, iar sursele de lumină sunt infinite. Pe acestă cale apucă oamenii care cresc mari hrănindu-se cu lecțiile, cuvintele și cu exemplele celorlalți.

Calea lui Mao

Pe lângă acestea două, accesibile celor mai mulți, există oameni cu stea în frunte care trec prin viață inventând, pentru ei și pentru ceilalți, noi și valoroase modalități de a exista. Privilegiați sunt cei care îi întâlnesc, care îi au în preajmă, dar și responsabili să ducă mai departe darurile primite.

Scriu acest text pentru a onora creativitatea și energia profesorului, antrenorului, sportivului, mentorului și modelului uman – Vasile Constantin, cunoscut drept Mao, pe care eu l-am putut urmări și analiza din binecuvântatul și, în egală măsură, frustrantul rol de nepot.

Unchiul Silică, ajuns acum la venerabila vârstă de opt decenii și jumătate, călătorește prin lume, prin viață, prin istoria rugbyului românesc, ca un creator de drumuri, ca un plăsmuitor original de moduri prețioase de a trăi și de a cinsti miracolul existenței, în egală măsură ca un șlefuitor de caractere și ca un creator de campioni.


Sursa

Mao – Farul care se autoconstruiește

Îl asemăn des cu un far care se autoconstruiește din ce în ce mai înalt, luminând din ce în ce mai departe, din ce în ce mai puternic. Și-a înfipt fundația în rocile tari ale raționalității, ale pasiunii pentru viața bine trăită, ale stoicismului și ale disciplinei exemplare, ale curajului și asumării celor mai înalte ștachete, urmând a lumina peste infinitele valuri și cețuri ale suferinței fizice, ale lipsei de respect față de trup și spirit, ale comportamentelor abuzive cu sănătatea, ale indisciplinei morale, atât de frecvente în această mare de suflete și de obiceiuri în mijlocul căreia trăim cei mai mulți. Lumina pe care o poartă pe umeri, pe care o aruncă până departe în lume, lumina înțelepciunii pedagogice, lumina consecvenței profesionale și sportive, lumina pasiunii pentru „tinerețea fără bătrânețe”, sinteze prolifice ale unei capacități de observare și a unei lucidități înțelepte, ghidează spre un viitor mai onest cu esența naturii umane și mai bun. Cărțile sale, scrise cu generozitate, în egală măsură ajută, inspiră și onorează. Ajută la vindecare, vezi „Gimnastica medicală în tratamentul reumatismului articular”, inspiră la perfecționarea strategiilor didactice și antrenorale, vezi „Metodica învățării jocurilor sportive în ora de educație fizică”, „Rugby pentru copii și tineri”, „Tehnica și tactica în rugby”, și onorează viețile dedicate rugbyului, vezi „Bucurii și tristeți în rugbyul românesc”. Articolele sale „Câte ceva despre antrenorat”, „Între cer și pământ” și toate postările în care analizează cauzele eșecurilor din viața rugbystică națională recentă, reprezintă surse de lumină care sigur vor fi apreciate la justa valoare când societatea va părăsi ceața corupției, superficialității și diletantismului în conducerea sportului său de suflet.


Sursa

Mao – Sculptorul de caractere

Îl asemăn cu un creator de oameni, cu un sculptor de caractere, de trupuri și de atitudini pro-viață. Un pasionat culturist, practicant a numeroase sporturi, unele aducându-i traume, iar altele, succes, cu un corp lucrat exemplar, lipsit cu totul de egoismul și egocentrismul specific narcisiștilor, și-a asumat misiunea de a antrena în rugby, altfel spus de a modela mințile și corpurile a mii și mii de tineri, pe care i-a însoțit pe drumurile performanței sportive și ale succesului ca oameni, fie în țară, unde a construit de la zero un club sportiv școlar de prestigiu, fie în Portugalia, unde a activat 15 ani ca profesor universitar la Academica de Coimbra.

A ști că un tânăr ascunde o valoare cu mult înainte ca acesta să afle pe ce lume trăiește, a o stimula să se manifeste, a o fertiliza prin practici pedagogice desăvârșite, a o testa și provoca prin probe creative, reprezintă o înstrăinare de sine absolută și o punere umilă la dispoziția devenirii celuilalt.

Unchiul Silică mi-a dăruit șansa de a-l asista și admira, în copilărie, prin cantonamente, ca un profan, deși poate și-ar fi dorit mai mult, când se dăruia echipei de rugbyști pe care a creat-o, pe care o creștea permanent pentru victorie pe teren și în caracter.

În douăzeci de ani, din 1976 până în 1996, CSS Locomotiva, creația și pasiunea sa, a adunat 13 titluri de campioană naţională şi a fost de 5 ori vicecampioană. În primii opt ani de la înființare a fost campioană națională permanentă, în primii 15 ani adunase 11 titluri de campioană națională, 4 de vicecampioană, iar ceea ce este absolut remarcabil, în lumea competițională care exista la acea vreme, în primii 5 ani echipa a jucat 90 de meciuri oficiale, cu 90 de victorii. Valoarea echipei a fost testată și în multe meciuri internaționale, din care se remarcă cele 4 turnee în Marea Britanie, unde din cele 15 meciuri a câștigat 12, a făcut două egaluri și a fost învinsă într-unul singur. Numeroși copii selectați și crescuți în cadrul CSS Locomotiva au devenit ulterior mari internaționali români: Adrian Lungu, Romeo Bezușcu, Theodor Coman, George Dumitrescu, Gheorghe Dinu, Laurențiu Constantin, Marcel Giucal, Adrian Achimov (Rugby 7), Victor Avram, Daniel Neaga, Cristian Răducanu, Constantin Petre (Rugby 7), Andrei Gurănescu, Virgil Popișteanu, Vasile Udroiu (Rugby 7), Gabriel Cilinca, Tiberiu Brânză, Rădoi Mărgărit, Vasile Nedelcu, Șerban Gurănescu, Marius Iacob, Răzvan Samoilă, Cezar Popescu, Ionuț Popescu, Paraschiv Rădoi, Florin Balmuș, Gabriel Brezoianu, Cristian Lupu, Alexandru Manta, Vasile Ghioc, Alin Petrache, Sorin Socol, Robert Cioca.

Am extras aceste date din două articole dedicate succesului creației sale, unul publicat în prosport.ro, iar cel de-al doilea publicat de gsp.ro.

Grație generozității unchiului, pe lângă o parte din acești campioni am avut șansa să cresc, am putut să-i văd pregătindu-se, antrenându-se, iar uneori i-am putut împiedica sau încetini, când mă prindeau și pe mine în jocul lor. I-am văzut îndurând, de dragul apartenenței la echipă, chiar ritualuri dure, precum botezul rugbystic, întodeauna susținut doar între jucători, feriți de ochii antrenorului, iar aprecierea mea a crescut văzând cu ce suflete tari își ofereau sacrificiul. Respectul meu pentru rugbyști, pentru oamenii subordonați unei discipline a minții și a trupului foarte riguroase și exigente, s-a câștigat atunci. Tot atunci s-au pus bazele propriei mele preocupări, niciodată exclusiv teoretice, deși așa pare, pentru sănătate și pentru întreținerea fizică.


Sursa

Mao – Prelatul balonului oval

Îl asemăn cu un prelat pus în slujba unei religii mai exigente cu viața sănătoasă, cu viața în armonie, cu viața ca izvor de plăcere și bucurie, din care oamenii se și hrănesc, dar și împărtășesc, o religie a caracterelor dârze, puternice, perseverente, generoase, o religie care are balonul oval drept simbol. Fizionomia îl ajută, este fiul preotului Mihail Constantin care îi seamănă cel mai bine la trupul clădit spre cer, cu privirea orientată spre buturile unor aspirații înălțătoare. Interacțiunile privilegiate cu verticalitatea, cu generozitatea, cu statornicia valorică, cu prietenia greu de onorat și greu de răsplătit de către un permanent copil, mi-au jalonat o cărare a fericirii/a satisfacției care a oferit plus valoare vieții mele. Sunt sigur că toate acele încercări, repetate cu stoicism și deseori eșuate, de a înota, de a face tracțiuni, de a prinde sau arunca balonul oval, este posibil să nu fi reprezentat un schimb onest și echitabil pentru încrederea cu care mă credita, însă aceste cuvinte, care exprimă atât de puțin din impactul și admirația care m-au marcat toată viața, vorbesc din plin despre lecțiile răbdării, perseverenței, încrederii, pe care le-am câștigat atunci și pe care le cinstesc din plin. Paradoxal, deși nu am excelat în plan sportiv, eu am prețuit toate acele încercări și am un adevărat cult pentru profesorii care lucrează mai ales cu pietrele tari, cele care se șlefuiesc greu, dar care nici nu pierd ușor amintirea fiecărui semn lăsat în inimile lor. Fenomenul sunt sigur că nu a fost individual, ci colectiv. Cei mai mulți colaboratori ai lui Mao au reușit să se construiască ca personalități, caractere puternice, să devină campioni, prin sportul nobil și generos, pe care l-au iubit. Cei mai mulți oameni care îl cunosc pe Mao par binecuvântați în aceeași măsură cu mine. Și par să trăiască vieți de care sunt fericiți. În mod evident, manifestările lor publice de recunoștință sunt sincere și justificate. Mao nu a avut funcții administrative și a fost ferit de cultul lingușirii și al ploconelilor interesate, cult prea des întâlnit pe plaiurile mioritice. În schimb, Mao a trăit mult între copii, între tineri, iar darurile pe care le face sunt memorabile. Țin minte experiențele comune de mers în livada sătească, de unde culegea fructe, multe gutui, de regulă, sau de bătutul nucilor, care ajungeau în mod sigur și la elevii săi. La fel de generos este în oferirea de echipamente sportive și de jucării. Mereu are în portbagaj câte o minge, câte un tricou sau câte o pereche de jambiere sau cramponate, cu care țintește strategic inima vreunui copil. Ele ajung direct în suflete, unde, ca într-un creuzet, iau forma iubirii pentru mișcare, pentru sport, pentru sănătate, pentru rugby (pentru că mingile sunt întotdeauna ovale).  Pentru mine, nepotul din Plevna, unchiul a fost un vector fundamental de emancipare, dar și un înălțător de ștachete. Toată copilăria am îmbrăcat haine deosebite aduse de unchiul, m-am jucat cu jucării interesante aduse de unchiul, am tocit cu privirea revistele aduse din străinătate de unchiul, și inclusiv acum, la maturitate, port în picioare o pereche de pantofi-sanda, foarte rezistenți și foarte șic, pentru care îi sunt recunoscător. Iar multe din cuvintele pe care acum le rostesc corect, sunt achiziționate în memorabilele aventuri petrecute în cantonamentele de rugby din Brașov sau Năvodari, unde, alături de alți copii, de regulă mai mari decât mine și lipsiți de dislalia care mă făcea „special”, eram implicat în procese de socializare accelerate, urmărind, analizând, judecând comportamentele și atitudinile celorlalți sau învățând, comunicând, negociind, adaptându-mă permanent și exprimându-mă. Iar când vorbesc despre mine, vorbesc despre un eșec sportiv,  deși am alergat (mult, departe, inclusiv prin dreptul plajei de nudiști dintre Năvodari și Mamaia, motiv de mari rușini la vârsta aceea), deși am făcut flotări sau genuflexiuni, deși am făcut multe fandări sau tracțiuni, deși am primit mingi și am aruncat mingi, dar fără ca flacăra pasiunii să se aprindă, câtă vreme ceilalți copii, înzestrații, norocoșii, pasionații au avut beneficii incomparabil mai mari, ei chiar putându-se edifica prin rugby, ei chiar cucerind lumea prin rugby. Acțiunea sportivă și pedagogică a lui Mao a fost o piatră pe care s-au înălțat pasiunea pentru rugby, pentru sport, dar și o cultură a respectului pentru mișcare, pentru sănătate, pentru dorita verticalitate morală.


Sursa

Mao – Pedagogul unui Olimpism colectiv

Îl asemăn cu un sportiv olimpic care concurează demonstrativ, pedagogic, în mod permanent, dar nu de unul singur, ci împreună cu toată comunitatea pe care o inspiră, în care se regăsește și pe care o dezvoltă, și nu pentru victoriile sale, ci ale celorlalți. Toate ștachetele sunt depășite succesiv, servind ca modele pentru cei din jur. Cum altfel s-ar putea explica câștigarea campionatului național și a celui Balcanic, la aruncarea greutății, la categoria de vârstă +80? Cum altfel decât sub forma unui manifest că viața merită prețuită, conservată și trăită în mod plenar, cât mai mult timp? Și ce mărturie mai vie că drumurile create de Mao sunt originale, didactice, țintind spre sănătate, spre viață, spre plenitudine? Mao merge și aleargă zilnic, și o face de când nu se inventaseră aplicațiile cu ștachete de pași. Tot Mao este permanent cu ochii după vreo bară orizontală, sau după vreo creangă mai rezistentă, fixată la înălțime, unde te invită să te agăți, explicându-ți ce beneficii extraordinare sunt pentru mușchi, pentru respirație și pentru coloana vertebrală. Spiritul sportiv și depășirea propriei condiții au fost încurajate permanent, iar pentru numeroase familii din România proximitatea unui campion a reprezentat enorm de mult. Privilegiul de a fi înconjurat de campioni, chiar în familia noastră extinsă (Laurențiu Constantin, vărul meu, jucător al naționalei de rugby între 1983 și 1991, primul care m-a luat la un meci de rugby, la Constanța, pe când aveam 3 ani), apasă greu, responsabilizează, dar și ajută. Fără entuziasmul neobosit al lui Nenea Silică, viața sportivă a miilor de elevi, de jucători, dar mai curând caracterul, relațiile interumane, stilul de viață și sănătatea acestora, nu ar fi fost aceleași. Simbolul fundamental al caracterului nobil și impecabil al rugbyului, care pentru mine este pasa în spate, faptul că nu cel mai avansat și privilegiat este căutat, ci cel din proximitate, din lateral sau aflat cu unul sau doi pași în spate, el fiind pus în situația de a beneficia de balon, de a înainta, traduce chiar întreaga existență a lui Mao. Un atent permanent la cei din jur, sau la cei care urmează să vină, să ajungă, un luptător pentru ca mingea, medalia sau chiar lecția unei vieți sănătoase și disciplinate, să ajungă la cât mai mulți dintre ceilalți, la cei din urmă.


Mao – Împlinitul

Toate aceste clădiri pasionale, de sine și de ceilalți, nu ar fi fost posibile, gândesc eu, în lipsa unor energii feminine care să-l valideze și susțină. Unele l-au însoțit mai mult sau mai puțin, i-au oferit daruri efemere sau, dimpotrivă, eterne (precum condiția de tată impecabil al minunatului Răducu), dar cea mai inteligentă și cea mai frumoasă, în egală măsură discretă și elegantă, dar și plină de spiritualitate și sensibilă la taine, după evaluarea mea subiectiv-obiectivă, și care apare ca un superlativ al modelului ingenuu al copilăriei unchiului (fata înaltă care își revarsă părul blond pe pupitrul său școlar), despre care i-am promis, ținând degetele încrucișate la spate, că nu voi spune niciodată nimic, a știut să multiplice energii, să susțină, să încurajeze, să însoțească permanent, să ofere, să protejeze. Și, în îmbrățișarea drăgăstoasă a unchiului Sile cu mătușa Viorica, ce, doamnă doctor fiind, nu a mirosit niciodată a spirt sau a medicamente, nu de puține ori am fost prins și eu, învățând la rândul meu cum se iubesc oamenii frumoși când se iubesc mai cu foc. Și, cum iubirea și strugurii sunt inseparabili, cei mai frumoși struguri de masă, din copilăria mea, tot oferiți de mâinile lor îi mâncam. Binecuvântarea căsătoriei lor a fost dovedită pentru mine când au devenit mesagerii miracolului de la Fatima. Minunile călătoresc prin oamenii buni, iar ei poartă mărturiile cu atât de multă naturalețe, dovedind împlinirea unei vocații. Fecioara Maria sigur îi binecuvântează permanent.


Sursa

Mao – Victorie

Ca fiu de preot (Mihail Constantin) și de preoteasă (Maria), născut, alături de ceilalți frați: Mircea, Neluțu (Ion), Ticușor (Stelian) și Giculeț (Gheorghe), sub zodia părinteștilor așteptări și împliniri ale unei Victorii feminine, unchiul Silică dă substanță permanent, într-un sens absolut creștin și plin de excelență, fraternității generoase, suportive, prietenoase, punând lumină caldă și dragoste în cuvintele sub steaua cărora s-a așezat, niciodată singur, înconjurat permanent de ceilalți: Victorie! Victorii!

La mulți ani, Silică! La mulți ani, Doamna Doctor! (ar spune tata)
Eu spun: La mulți ani, Nenea Silică și Tanti Viorica! La mulți ani tuturor celor care vă onorează și iubesc! Cu așa moștenire, viața dumneavoastră abia începe.

1 comentariu

  1. Bună seara Domnule profesor, Frumoase și înțelepte cuvinte ați scris în portretul făcut unchiului dv. Este foarte adevărat că avem nevoie de mentori dedicați meseriei pentru a învăța să prețuim valoarea supremă – VIAȚA! Ați fost binecuvântat cu un astfel de unchi. Și eu am avut o experiență asemănătoare cu o mătușă care a fost adevărata mea mamă! A fost un model pt. mine și fratele meu. Și va trăi veșnic în sufletul meu! Cu deosebit respect, Florența Bocâncă

    Apreciază

Lasă un răspuns la bocncflorena Anulează răspunsul

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.