Statul deține aproape complet monopolul asupra educației naționale. Nicio amenințare nu pune în pericol politizarea și corupția inspectoratelor, permisivitatea în fața eficacității reduse a sistemului, proliferarea meditatorilor, diletantismul conducătorilor, producția de fantasme verzi pe pereți și mârlănia miniștrilor ordinari, dar cu aspirații mesianice.
Statul deține monopolul asupra justiției și asupra apărării patriei. Nicio amenințare nu pune în pericol politizarea inspecției judiciare, a CSM sau CCR, a armatei, poliției, sau chiar a serviciilor secrete, permisivitatea în fața corupției sistemice este maximă, secretomania în privința achizițiilor este un modus operandi, dublul limbaj și crasa discrepanță dintre imaginea exportată și realitatea din interior sunt permanente.
Statul devine monopolul partidului unic în esență, dar pricopsit în sigle și denumiri. Nicio amenințare nu apasă fenomenul consacrat al traseismului și al împământenirii pe funcții. Nu există riscuri de înnoire, nu există riscuri de conflict. Nu există alternative. Rotirea cadrelor, întotdeauna bugetofage și corupte, asigură permanența în statul capturat și eșuat.
Singura amenințare și vulnerabilitate pentru zona de confort a statului și a mafiilor înfrățite care îl conduc, era presa. În fiecare colț de țară, dar mai ales în capitală, marile trusturi media sau micile jurnale locale, puneau pe jar politicienii și creau daune. Uneori mai existau conflicte. Oligarhi și politicieni corupți se băteau în audiențe și stârneau publicul, precum o fiară înfometată, în direcția dictată. Pe lângă ei mai erau și oameni cinstiți. Agregarea tuturor, cu denumirea generică de presă, a înghițit măruntaiele „baronilor locali” (Nicolae Mischie, Dumitru Sechelariu, Marian Oprișan, Radu Mazăre), dar și pe ale prețioșilor zilei: Ion Iliescu („brânza mucegăită”, „Ilici”, „bunicuța”), Emil Constantinescu („barba albastră”, „țapul”), Adrian Năstase („4 case”, „ouăle”, „ursul”, „mătușa Tamara”), Traian Băsescu („dictatorul”, „matrafoxatul”, „javra ordinară”, „bătăușul copiilor”). Și tot presa a ucis-o simbolic pe Viorica Dăncilă, numărându-i greșelile de exprimare. Despre Liviu Dragnea, nu mai zic. Tot presa, mai mult sau mai puțin liberă, dar în mod sigur privată, a creat sau consacrat public apelative precum: „varanul”, „chiorul”, „flaușatul”, „Zeus”, „bombonel”, „pavianul cu mantie”, „guzganul rozaliu”, „căcărău”, „bideu”, „Micky Şpagă”, „unguent”, „abramburica”, „cur pictat”, cu care i-a taxat pe politicienii dezumanizați și corupți de putere.
Însă vremurile s-au schimbat, statul capturat de o mafie transpartinică a înțeles riscurile unei prese aflate în prea multe mâini, a înțeles puterea cuvintelor libere. Președintele Iohannis a conștientizat rapid că noul USL, creația sa împotriva naturii, Frankenstein-ul său de suflet, cu toate cotloanele lui insalubre și septice, va fi un stârv decerebrat tocmai bun de expus și de disecat public.
Așa că au naționalizat aproape toată presa. Partidele de guvernământ, adică expresia stabilă și permanentă a statului minimal cu cetățenii și maximal cu politicienii, au cumpărat presa la bucată, cu prețuri supraevaluate, punând-o în slujba proiecției și protecției statului jefuit. Jurnaliștii servili au devenit cei mai bine plătiți bugetari. Un interviu cu o caricatură de politician a ajuns să coste și o zecime de milion de dolari. O filmare de la o conferință de presă, care ar fi putut fi gratuită, a ajuns că coste zeci de mii de dolari. Subiectele fierbinți nu mai au parte de acoperire media, pentru că se plătește și taxă de protecție. Se plătește ca la mafioți, cu abonament lunar, iar cine li se opune este linșat. Vezi cazurile CTP (scos de pe ecran), Recorder (campania de defăimare), Emilia Șercan (kompromatul).
Aproape că poți mirosi duhoarea din redacțiile naționalizate. Sunt invitați zilnic politicieni, noii patroni, iar în loc să primești răspunsuri la întrebări, vezi cum le sunt periați pantofii și cum le sunt curățate scamele de pe sacouri. Jurnaliștii lingușitori ascund sub preș toate mizeriile zilei. Articolele scrise de jurnaliștii statului jefuit laudă în dreapta și stânga, mai ceva decât în perioada comunistă. Cașcavalul este pe toate ecranele.
Republicanii servesc cașcaval până și în sala tronului.
Jurnaliștii protejează politicienii și mai că nu sar la gâtul cotribuabililor (tocmai cei jefuiți de politicieni și ai cărora bani sunt deturnați spre redacții și propagandă).
Jurnaliștii bugetați de partide fac apologia măririi substanțiale a salariilor demnitarilor și primarilor, adică apără interesele corupătorilor în fața cărora sunt subordonați.
Jurnaliștii ascund temele sensibile și care ar putea dăuna imaginii politicienilor (vezi omerta instituită pe subiecte devastatoare: plagiatul premierului Ciucă și manipularea dosarelor în justiție, plagiatul ministrului Cîmpeanu, kompromatul organizat de poliție la adresa jurnalistei Emilia Șercan, legile securității statului, care instituiau puteri absolute pentru serviciile secrete, legile justiției, servite infractorilor și protecției lor, legile educației, create pentru a consacra supremația clientelei de partid, neutralizarea avertizorilor de integritate, hărțuirea judecătorilor care s-au opus infracționalizării justiției, manipularea alegerilor pentru stabilirea reprezentanților judecătorilor în CSM, alegerea unor controversați în CCR, amânarea ilegală a alegerilor în localitățile fără primari, stagnarea oricări dezvoltări a sistemului medical, impactul inflației asupra nivelului de trai, ineficiența ANI și a DNA-ului, blocarea investițiilor străine, slaba calitate a lucrărilor publice realizate în țară, conflictul de interese al politicienilor afaceriști cu statul, secretomania generalizată). Toate sunt puse între paranteze.
Jurnaliștii prestează permanent servicii de campanie electorală, deși nu ne aflăm în perioada de campanie electorală. Politicienii se lăfăie pe ecrane tocmai din cauza atitudinii de non-combat a jurnaliștilor. Interviuri în care politicianul vorbește 20 de minute fără întrerupere, iar întrebările sunt doar mingi ridicate la fileu, pot fi văzute permanent pe ecranele televiziunilor de știri. Se discută mult, în exces, despre nimic. Pentru că în spatele propagandei se ascunde nimic. Același nimic pe care-l poți găsi și la educație, și în justiție, și în sănătate, și în poliție, și în investiții. Un nimic profitabil doar pentru politicieni.
O petiție care strânge 55.000 de semnături pentru demisia ministrului Cîmpeanu (https://campaniamea.declic.ro/petitions/cerem-demiterea-de-urgenta-a-ministrului-cimpeanu-si-retragerea-proiectelor-legilor-educatiei) și chiar protestele din fața ministerului educației, sunt ocolite cu grație de aproape toată presa. Fără mari eforturi era să fie ocolită și știrea despre demisia ministrului Cîmpeanu.
În județ, articolele au o singură misiune, să laude politicienii. Primarii din comune scriu la gazetă despre proiecte, despre bani, despre iluzii cu apă potabilă, cu rețele de canalizare, cu rețele de gaz, dar nu se concretizează nimic. Filme infinit de lungi prezintă mesajele neîntrerupte ale politicienilor. În același timp, cele mai multe sate din Bărăgan tot cu apă din haznaua comunală (acviferul deschis) se alimentează. Se concretizează doar gazeta, doar filmul, doar postarea din rețelele sociale, vehicule plătite bine pentru a transporta promisiuni deșarte. Toate articolele par scrise chiar de politicieni. Nu mai este loc pentru altcineva. Marginalii care intră în breaslă dorind să reprezinte voci independente, descoperă că poftesc și ei la un loc călduț, finanțat de la buget, sau au nevoie de o pilă, de o proptea, și renunță rapid la visul echidistanței.
Presa a devenit, odată cu naționalizarea ei, un cap suplimentar al balaurului mafioto-politico-sindicalist care a capturat statul. A devenit un instrument pentru protejarea politicienilor de critici și de proteste. A devenit, prin univocitatea sa, o unealtă de prostire și de manipulare în masă. A devenit, prin foamea ei nemăsurată, direct proporțională cu deserviciul public pe care-l prestează, o „gaură neagră”, o „căpușă” (termeni de presă inventați) în care se scurg nenumărate milioane de euro din bugetul național, via partide. A devenit un serviciu de stat, precum cel oferit și de SRTV, cu o valoare de piață care tinde spre zero.
Iar toate acestea, peste lege. Iată ce menționează LEGEA nr.14 din 9 ianuarie 2003 – Legea partidelor politice, la articolul 4:
(2) Sunt interzise constituirea de structuri ale partidelor politice după criteriul locului de muncă, precum şi desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice.
(3) Desfăşurarea de activităţi politice la nivelul agenţilor economici sau al instituţiilor publice este permisă, cu acordul acestora, numai în campania electorală, în condiţiile legii.
Cine să mai sesizeze că activitățile politice (recte propaganda) corup și câinele de pază al democrației? Că agenți economici se nasc în buclă infinită doar pentru a masca noul patronat al redacțiilor de presă?
ONG-urile, ultimul bastion al rezistenței în fața etatismului monopolist, dau semne că și ele sunt dispuse să se alieze cu balaurul cu șapte capete, pentru prețul corect. A se vedea simulatele dezbateri organizate de ong-uri în jurul legilor educației, permisivitatea în fața monologurilor fără sfârșit ale ministrului cu morcovul financiar în mână, tăcerea din jurul legilor justiției, tăcerea din jurul legilor securității, tăcerea din jurul naționalizării presei.
Dumitrel Toma 