Extremismul ilegitimității naște monstrul legitimității extremismului

Avem un partid guvernamental care nu este condus de președintele său legitim, ci este păpușat nedemocratic și neconstituțional de un uzurpator. Un uzurpator care, furând voturile membrilor de partid și ale cetățenilor, a decis ultimii doi președinți de paie ai PNL și i-a deturnat opțiunile de guvernare.

Avem un partid (PNL) care s-a aliat, peste noapte și fără vreo consultare democratică, chiar cu rivalul său din campania electorală (PSD). Iar aceasta, ca expresie a moftului unui singur om, nemembru de partid. Au elaborat împreună un program de guvernare care nu se reflectă în niciun program electoral care a fost votat democratic de cetățeni. Este de la sine înțeles că aliații guvernează în numele interesului lor exclusiv. Poporului i se servesc taxe, impozite, inflație și veșnicele fantezii nemuritoare cu spitale regionale, în timp ce președintele visează bugete din ce în ce mai mari, dormind în avioane de lux.
Avem o alianță politică pusă în slujba fărădelegilor – a ignorat constant toate rezultatele referendumurilor populare, a ignorat complet dreptul cetățenilor la justiție, transformând parchetele și instanțele în garda pretoriană a corupților, infractorilor, interlopilor și mafioților. Prescrierile sunt la ordinea zilei, procesele care durează cu deceniile sunt firești, marile dosare ale revoluției, ale mineriadelor, ale abuzurilor de la 10 august sunt amânate sine die, sentințele contradictorii sunt normă, apelul la excepții și la judecata politică a CCR-ului devenind instrumentul impunității generalizate, Drepturile Omului sunt călcate în picioare.
Avem o curte constituțională care funcționează ca a treia cameră a parlamentului, cea decizională. O cameră nevotată niciodată transparent, constituită doar din oameni ai umbrelor, care lucrează exclusiv în numele și spre folosul celor asemenea. O curte care își decide singură privilegiile și care nu dă seamă niciodată de abuzurile de drept pe care le săvârșește.
Avem o presă neliberă, care nu mai servește interesul public. Anual, zeci de milioane de euro umplu buzunarele unor furnizori de PR și propagandă politică, care acționează hoțește, cu masca de jurnaliști pe față.
Avem institute de cercetare a opiniei publice care servesc manipulării și propagandei politice.
Avem companii patronate de politicieni incompatibili, abonate la bugetele publice, care servesc doar scurgerii banilor în buzunarele proprii, calitatea serviciilor prestate fiind batjocoritoare.
Avem infinite nevoi de echilibru, de justiție, de civilizație, de ordine, de curățenie, de încredere, de cinste, dar exercițiul culpei permanente de a conviețui pașnic cu extremismul ilegitimității naște monstrul iluziei legitimității extremismului.

Acest text ar putea fi despre 1989, despre 1990, diferențele sunt minore. La vremea aceea, nevoia de legitimitate, libertate și democrație s-a „vindecat subit”, dar nu prin strădania unui partid politic extremist, ci printr-o falangă violentă, bine și corect controlată și orientată, care a apucat bâtele și voințele minerești și a făcut ordine în idealisme, asigurând victoria fricii și resemnării, condiții necesare prezervării statu-quo-ului ilegitimității. Lecția nu era deloc nouă. În 1947, când minerii lipseau, bâta, darul blestemat al luminii de la răsărit, era tot acolo, rezultatele utilizării ei erau la fel de convingătoare. Pe virtuțile ei se născuse mult cinstita și lăudata noastră lor republică. Integrarea politică a bâtei, adică expresia luptei pentru conservarea obiceiurilor, dar mai ales a elitelor și a privilegiilor lor, s-a realizat, după 90, prin extremiștii politici care au ținut aproape permanent trena continuatorilor și combinatorilor PCR, ei înșiși lăstare ale acelorași rădăcini. După 33 de ani, bâta este acolo, extremismul este acolo, nostalgiile sunt acolo, ilegitimitatea este și ea la loc de cinste, parte din ființa republicii noastre lor. Poporul băltește între resemnare și frică, sau își ia lumea în cap spre paradisurile deresponsabilizării. Niciodată suficient de dincolo sau de dincoace de el, republica noastră lor.

Câtă distanță între așteptările revoluționarilor noștri lor, cei cu mâinile însângerate, ca extremismul să salveze, a câta oară, republica noastră lor, și așteptările cehoslovacilor, în timpul Revoluției de Catifea: „Cine – dacă nu noi? Când – dacă nu acum?”. Și ce distanță între lupta unora de a masca sau imacula trecutul, spre propriul confort rușinos și viermănos, și efortul celorlalți de a-l cunoaște, în toate ororile lui, spre a se vindeca. Și ce confruntări dramatice, câte sacrificii, câte speranțe năruite, câte conștiințe fripte, dar și câte portbagaje pline cu fraude, cu turnătorii și crime, în umbra unui imperiu al răului care guvernează cât este dorit, unde i se permite, dar mai ales aici, în special acum.

Toni Morrison: „Claritatea cu privire la trecut joacă un rol foarte important în modul în care gestionăm prezentul și ce am putea face pentru viitor”.

Avem infinite nevoi de echilibru, de justiție, de civilizație, de ordine, de curățenie, de încredere, de cinste, dar exercițiul culpei permanente de a conviețui pașnic cu extremismul ilegitimității naște monstrul iluziei legitimității extremismului.

_{Image by Eveline de Bruin from Pixabay}