Statul ar trebui să reprezinte instituții, agregări de statusuri și roluri formale, strict reglementate, de îndeplinirea cărora ar trebui să depindă calitatea serviciului public oferit cetățenilor care plătesc pentru a le fi satisfăcute nevoile.
Relația tranzacțională dintre stat și cetățeni reprezintă fundamentul contractului social. Statul promite servicii publice, infrastructuri, garantarea unui mediu sigur, favorabil dezvoltării societății, iar astfel este îndreptățit să colecteze taxe și contribuții sociale, cu ajutorul cărora își îndeplinește funcțiile.
Modernizarea statului echivelează deopotrivă cu laicizarea, dar și cu democratizarea și cu meritocratizarea.
Laicizarea reprezintă eliberarea reprezentanților statului din conflictul de rol generat de dubla apartenență, la biserică și la stat. Biserica este reglementată de legi sacre, neschimbătoare, instituite de Dumnezeu, câtă vreme legile statului sunt profane, produsul așteptărilor voinței generale, o voință schimbătoare și care are propria dinamică în timp. Biserica este condusă nedemocratic, de elite decise pe viață, câtă vreme statul are o conducere temporară, asigurată de reprezentanții aleși ai poporului. Exemplele de fundamentalism religios la nivel statal sunt însoțite permanent de discuții legate de intransigență absurdă, terorism civil, abuzuri, crime și lipsa mecanismelor de reformă.
Democratizarea reprezintă soluția pentru flexibilizarea și modelarea continuă a statului, de către cetățeni. Un stat care funcționează independent de interesele voinței generale, condus de o castă a oligarhilor, de un lider autocrat sau de o elită care nu poate fi evaluată, religioasă sau de altă natură, frânează dezvoltarea societății, multiplică abuzurile și se confruntă inevitabil cu revolte și revoluții. Democratizarea permite tragerea la răspundere a decidenților care nu și-au îndeplinit programele electorale sau care au înșelat așteptările sociale, schimbarea lor prin vot reprezentând un mecanism sancționatoriu. Exemplele dictaturilor și regimurilor autocratice sau oligarhice sunt acompaniate permanent de discuții legate de nedreptate, abuzuri, crime, războaie, corupție și lipsa mecanismelor de reformă.
Meritocratizarea reprezintă soluția modernă în fața corupției, a aranjamentelor familiale sau de clan, presupunând criterii clare, transparente, de evaluare a capitalului uman care ocupă funcțiile publice sau a proiectelor asumate de stat. Exemplele de nepotism sunt permanent asociate cu fenomenele corupției, lipsei performanțelor publice, cheltuirii banilor publici în mod ineficace, prejudiciilor și morții.
România nu a excelat niciodată în privința modernizării statului.
Laicizarea nu a fost asumată explicit niciodată. În baza constituțiilor din 1866 și 1923, reprezentanții clerului (mitropoliți, episcopi, capii confesiunilor) făceau parte de drept din Senatul României, în timp ce regii erau episcopi si membri sinodali. Legionarismul, comunismul și tranziția postdecembristă au născut infecții murdare pe trupul ortodoxei interferențe social-politice. După 1989, biserica a continuat să influențeze constant politicile publice, atât în asentimentul, cât și independent de voința generală, reușind să mențină sub taină colaborarea cu securitatea comunistă, reușind să cultive o relație de conivență cu fenomenele negative din politica românească, reușind să își protejeze accesul la „Cezar” și la resursele sale, de multe ori prin mijloace murdare. Intermedierea de către stat a relației personale cu biserica a devenit un mecanism profitabil deopotrivă pentru clerul comod, dar și pentru politicienii malonești.
Democratizarea a fost deseori simulată, precum în perioada comunistă, când regimul autointitulat „democratic” nu presupunea alegeri libere și nici pluripartidism. După 1989, democrația a fost „originală”, câtă vreme noul stat, plodul prea puțin rebel al statului comunist, a folosit instrumentele violenței politice împotriva reformatorilor, câtă vreme serviciile publice de radio și televiziune au funcționat întotdeauna ca un instrument de manipulare și propagandă politică în slujba partidelor guvernamentale, câtă vreme legislația privind apariția alternativelor politice a fost restrictivă, iar capitalul a fost monopolizat în mâinile elitei politice și securistice supraviețuitoare sacrificatului cuplu dictatorial, țapul ispășitor pentru toate eșecurile epocii de aur. Alternanța la putere a reprezentat un vehicul de iluzii, câtă vreme a fost subminată permanent de fenomenele traseismului, cumpărării funcțiilor, nomadismului electoral (aceleași persoane și-au obținut succesiv mandatele parlamentare candidând din partea altor partide și migrând prin alte circumscripții electorale/județe). Nu a existat aproape niciodată o decontare reală pentru eșecul politicilor guvernamentale, amnezia și saltul din lac în puț servind reciclării permanente a acelorași cadre.
Meritocratizarea a reprezentat permanent o aspirație, însă cel mai des sub aspectul ei formal, fiecare epocă având metodele specifice de a o submina la nivelul fondului. Cu rădăcini în chirițism, în moda colecțiilor de false cărți, în ciocoism, meritele au fost asociate deseori, în perioada regalității, cu resursele de capital, cu plecările în occident, cu accesul la pârghiile puterii. Abuzurile lui Carol al II-lea și popularitatea derivelor extremiste și naționaliste, în rândul tinerilor intelectuali din perioada interbelică, se pot explica și astfel. Vânătoarea de titluri academice, râvna pentru savantismul de renume mondial, condiționarea privilegiilor de apartenența la partidul unic sau la structurile aparatului represiv, exersarea delațiunii în schimbul unor salturi în carieră, au reprezentat mijloacele consacrate de fraudare a meritelor în perioada comunistă. După 1989, noi mijloace de subminare a meritocrației se afirmă. Fabricile de diplome, instituții neacreditate care produc pe bandă „carne de tun” pentru partidele dornice să își creeze propriul arsenal de „specialiști”, fabricile de doctorate, academiile care folosesc nume simandicoase pentru a atrage zburătoarele beznei, universitățile din sfera apărării, securității și intelligence care visează la o militarizare a statului, institutele de tăiat frunză la câini, înființate de partidele politice, realele și fictivele masonerii, ordine cavalerești, ordine templiere, cluburi etc., toate își propun să pună un blazon cât mai rapid, cât mai facil, aproape întotdeauna cu un cost corespunzător, pe pieptul cetățenilor noii republici. Noua elită a societății capitaliste, un amestec de falși revoluționari, falși intelectuali, falși oameni de afaceri, falși oameni religioși, falși specialiști, falși politicieni, este plină de decorații, diplome și titluri.
Cel mai adesea, însă, meritocrația este escamotată de frecventele și aparent benignele relații de familie sau de prietenie.
Familia are o conotație pozitivă în societatea românească, tocmai din această cauză, nu rareori, ci foarte deseori, soțiile, soții și chiar copiii ajung pe listele partidelor politice, deseori simultan, doar prin accident succesiv, când afacerile trebuie păstorite totuși de cineva din cercul maximei încrederi. Lor li se adaugă afinii, finii, nașii sau cumetrii, care garantează că interesele familiei vor fi bine reprezentate și statul exploatat corespunzător.
Invocarea prieteniei de partid a devenit un cult al noii clase politice, exersat în mod rușinos exhibiționist. Funcțiile nu se mai oferă celor mai competenți, sigur nu pe baza unor criterii obiective, ci doar prietenilor, pe bază de simpatie, afinități și interese de grup comune, proiectele nu se câștigă prin competiții de proiecte, ci pe bază de prietenie, comenzile publice se repartizează prietenilor, șeful Protecției Consumatorilor promovează mortalele servicii ale prietenilor, miniștrii sunt prietenii premierului, se creează ministere pentru prietenii premierului, prietenii președintelui câștigă licitații. Într-o asemenea societate, condusă de familii și prieteni, cine mai răspunde? Cine mai controlează? Cine mai anchetează? Cine mai judecă? De la familie la prietenie, iar de la prietenie la rețele de interlopi, rețele infracționale și mafii, nu mai este decât un pas, iar el a fost depășit de mult. Un stat în care puterile sunt unificate sub drapelul prieteniei și relațiilor de rudenie, nu separate, în care nu există limitări și echilibre („checks and balances”), în care politicienii doresc libertărți și privilegii, fără vreo responsabilitate („accountability”), nu poate fi decât o sursă permanentă de necazuri, abuzuri, suferință și moarte pentru cei mulți.
În concluzie, va fi lesne de înțeles că într-un stat nemodernizat, căruia laicizarea, democratizarea și meritocratizarea îi sunt străine, cetățenii nu pot spera la o egalitate în fața legii, ci doar în moarte, legea va reprezenta exclusiv un instrument pentru promovarea privilegiilor clasei politice. Confuzia dintre interesele civice și cele religioase va genera permament teme false, care vor parazita campaniile electorale și care vor ține ocupată societatea, aceasta orbecăind în timp ce este manipulată. În același timp, familiile politicienilor se vor extinde, prietenii politicienilor vor prospera, iar păgubiții vor fi mereu ceilalți. Concursurile vor fi trucate, licitațiile vor fi fraudate, afacerile familiilor politicienilor vor fi abonate la țâța lăptoasă a statului, calitatea serviciilor și lucrărilor publice va fi întotdeauna rușinoasă. Spectacole cu politicieni încătușați vor fi organizate ciclic, avându-se grijă ca sursele influenței lor politice, averile, sau de prestigiu, titlurile, să nu fie niciodată amenințate. Blamații vor fi întotdeauna recuperați, mai devreme sau mai târziu, pe fondul amneziei cronice a societății sau a speculatei iertări creștine. Alegerea răului celui mai mic nu este o alegere bună.
Dumitrel Toma 