Anularea Bacalaureatului? Vai…

La fel ca în cazul sentinței morții lui Dumnezeu, formulată explicit, dar nu la începutul iluminismului, ci mult după ce ideile iluministe se generalizaseră în Europa, și sentința anulării examenului de Bacalaureat (vorbind despre cel din România) șochează astăzi, deși prohodul acestui examen se cântă cam de multișor.

La fel cum influența bisericii în societățile europene începuse să apună, în plin secol al alfabetizării, al urbanizării, al industrializării, al emancipării și cuceririlor științifice, iar anularea la care apela Nietzsche se referea mai curând la o formă caricaturizată (un zeu muritor) și astăzi, când se vorbește despre anularea examenului de Bacalaureat, elevii care o propun se raportează mai degrabă la o formă ridicolă (un examen irelevant), decât la un fond consacrat.

Toate expresiile de forma: „proști cu diplomă”, „fabrici de diplome”, „căpșunari cu studii superioare”, „profesori de nota 1 la titularizare”, „doctori plagiatori”, „medici șpăgari”, „politicieni infractori” etc. coexistă cu o formă de examen al maturității care supraviețuiește în lipsa fondului. Pentru că, dacă examenul de maturitate ar fi un examen serios, fundamental, nimeni nu ar putea pune sub semnul întrebării calitatea umană și educațională a celor care-l promovează. Un bacalaureat autentic, etichetat ca atare în urma promovării unui examen exigent, un cetățean matur și cu un discernământ valoric ireproșabil, altfel spus, nu ar putea să treacă prin facultate ca gâsca prin apă, nu ar putea niciodată să involueze către statutul de „prost”, către cel de „șpăgar”, către cel de „plagiator”, el, posesorul atâtor competențe înalte, iar afacerile din învățământul superior, de stat sau privat, nu ar putea niciodată să păgubească un asemenea produs de succes al educației, taxându-l cu vârf și îndesat și înmânându-i o bucată de carton cu propria față, dar fără vreo valoare de piață. Bineînțeles că bacalaureații nu ar plagia niciodată, nu ar fi tentați să fraudeze, din moment ce educația le oferă toate avantajele pe care și le doresc. Dacă examenul este viu, valoros și util, și trebuie apărat în fața tentativei de anulare, asumată curajos de elevii constănțeni, cum se explică următoarea serie de degradări, descompuneri și transformări?

1. Fraudarea masivă – facilitată prin diverse metode: publicarea itemilor, publicarea rezolvărilor tip, complicitatea asistenților, complicitatea evaluatorilor, care vedeau sute de lucrări identice, copii fidele ale rezolvărilor tip etc. – care garanta o promovabilitate apropiată de 100%.
2. Standardizarea itemilor și creșterea punctajelor pentru itemii obiectivi de tip grilă sau asocieri, astfel încât să primească puncte chiar și elevii care dau cu zarul.
3. Publicarea, în prealabil, a modelelor de subiecte, a testelor de antrenament, pentru a încuraja învățarea pentru examen, în detrimentul învățării holistice, experiențiale, transformative, pentru înțelegere, pentru viață etc.
4. Simularea examenului prin 2-3-4 probe, organizate la nivel de școală, de județ/sector, de municipiu, de țară, astfel încât examenul să devină o rutină prea puțin provocatoare. Aceaste simulări, care antrenează clasele terminale, dar uneori și clasele mai mici, bulversează anul școlar și induc ideea că școala funcționeză doar pentru a garanta succesul la cele trei probe de examen, restul disciplinelor devenind caduce.
5. Încurajarea memorării unor texte prefabricate, în cazul itemilor subiectivi, o contradicție în termeni, câtă vreme chiar subiectivismul rezolvării dispare – sute de mii de absolvenți scriind texte aproape identice, create de alții.
6. Atomizarea cerințelor și multiplicarea lor descreierată, în total contrasens cu nevoile de sens și de exprimare creativă, ale adolescenților.
7. Reducerea timpului și a numărului de profesori implicați în evaluare. Când există puțini profesori evaluatori, iar aceștia primesc sute de lucrări, când evaluarea presupune să contorizezi zeci de sarcini pe fiecare lucrare, iar timpul disponibil se contractă, devine evident că sunt avantajate rezolvările șablonizate.
8. Extragerea și publicarea perlelor, cu susținerea profesorilor evaluatori, ajungându-se ca evaluarea să devină subiect de bârfă, iar candidații, rușinea națiunii.
9. Schimbările permanente în administrarea notării, ajungându-se la absurdul vizualizării aceleiași lucrări de 6 profesori.
10. Realizarea unor bareme discutabile, precum cel care permite notarea rezultatului final, obținut prin ghicire sau fraudă, deși raționamentul menționat pe foaia de examen este greșit. Bineînțeles că astfel apar diferențe în notare, care justifică ulterior contestațiile și întregul scandal al decredibilizării procesului de evaluare.

În ultimele decenii, doar trei inițiative ar putea părea orientate în direcția creșterii seriozității și credibilității examenului: supravegherea audio-video, evaluarea în alte județe, urmărirea penală și condamnarea vinovaților de fraude. Însă, la o privire mai atentă, toate aceste măsuri sunt mărturii ale eșecului integrității examenului, cauzate cel mai frecvent de micii politicieni locali, inspectori mai mult sau mai puțin consacrați, care foșnăiau prin centrele de evaluare cu liste de speciali în mâini. Dacă profesorii înșiși, adică cei mai școliți dintre muritori, trebuie să fie supravegheați mai abitir decât deținuții unui penitenciar, care mai este valoarea unui examen pe care ei îl organizează?

La fel cum, după afirmația sa – „Gott ist tot” („Dumnezeu e mort.”), Nietzsche a fost catalogat drept nebun, blasfemiator, rătăcit, un marginal, și elevii din Constanța stârnesc critici și suferă o marginalizare defăimătoare și disprețuitoare, că-s ignoranți, că-s anarhiști, că vor să distrugă minunata școală românească etc.

Mă tem că adevărul este undeva la mijloc, atât în privința dumnezeului lui Nietzsche, cât și în privința bacalaureatului elevilor din Constanța.