„Mestec cu greutate o bucată de păine pe care nu mă hotărăsc să o înghit. Oamenii. Trebuie să iubim oamenii. Oamenii sunt admirabili. Îmi vine să vomit – și deodată: Greața.” (J.P. Sartre – Greața)
Pentru o clipă, l-am înțeles pe Antoine Roquentin. Îmbrăcând forma greței, conștiința existenței provoacă și reprezintă, absolut simultan, produsul depresiei, al dezgustului în față prea plinului lipsit de sens care ne înconjoară.
Credeam că lumea și-a atins limitele creativității maligne, obscenitatea răului și prostiei îmbrăcând toate formele posibile. Cu greață, cu repulsie, constat că este loc de obiecte și goluri în plus. Tot Roquentin spune: „acum însă aflasem: lucrurile sunt în întregime ceea ce par – și dincolo de ele… nu e nimic.” Lumea este suma nimicurilor printre care se scurge existența individuală.
….
S-a trezit de dimineață cu gândul să facă prăpăd. Era ziua cea mare. Părinții, copiii, profesorii, rudele, toți cei prezenți îl vor sorbi din ochi. Toți își vor inunda sinapsele cu chipul lui, cu vocea lui, cu gesturile lui. Un surplus de notorietate binevenit. Toți vor dori să întindă clipa, să o prelungească spre viitor. Vor fotografia, vor filma, vor reține, sub toate formele posibile, prezența lui. Se privește în oglindă și-și reconfirmă intim: există. Știe cât de ușor pot fi emoționate sufletele mici. Este nevoie doar de o picătură de autoritate. El este deputat. Are autoritate. (De dragul poveștii, trebuie să vă imaginați că are!) Este pregătit să facă ravagii. Este pregătit să-și audă osanalele, aplauzele. Aparatul politic care controlează microfoanele va funcționa perfect. Deja își numără voturile. Șarmul personal va suplini exprimarea stearpă, greoaie, lipsită de coerență. Știe că nu va spune nimic. Vorbele sunt ieftine. La fel și cei care i le vor sorbi. La fel și voturile lor. Doar el există! Restul sunt mijloace!
…
Părinții, elevii, profesorii, invitații freamătă. Știu că școala lor, școală privată, organizează evenimente pline de substanță. Sunt fascinați câtă muncă pot depune organizatorii pentru evenimentele școlare de o asemenea anvergură. Desfășurătorul este respectat la secundă. Fiecare se simte în centrul atenției, pentru că atenția se administrează pornind de la premise simple: fiecare este important, dar copiii sunt cei mai importanți. Ori, toți actorii școlii gravitează în jurul copiilor. Școala lor privată trăiește datorită contribuțiilor lor.
….
Se află deja în primul prezidiu. Stă în fața elevilor, părinților și profesorilor colegiului public cu cea mai veche istorie din oraș. Gravitează în jurul lui mici vasali politici. Este fericit.
….
Întrebările sunt pe buzele tuturor. „Ce medicament poate vindeca simultan hepatita și hemoragia? De când lovesc împreună?” Nu sunt întrebări pentru elevii pasionați de medicină, mai curând sunt întrebări politice, colorate, decolorate, precum cei din față. Oamenii gândesc, privesc, judecă, critică, se amuză, alții au lanțul ancorei prea scurt și stau cuminți, băltind, crezând că este bine. „Cum trebuie educat copilul meu pentru a crește fără coloană vertebrală?”
….
„Am început cu dreptul. Am bifat-o pe prima. Ar da bine să mă lipesc și de verdele de la școala privată. Ei au rezultate școlare fantastice, fac o bună promovare, sunt vizibili, au teren de sport sintetic, sunt văzuți bine în comunitate, nu ca instituțiile publice. Nu am primit nicio invitație. Nu contează.”
….
Și dă buzna. Difuzoarele nu-l mai gudură, mâna care ține microfonul este fermă și independentă. Politețea, dar doar politețea gazdelor fără acord, îi îngăduie să bălmăjească câteva cuvinte. Toată lumea simte că are în față un cerșetor. Milă generalizată.
….
„M-au ascultat. M-am fotografiat. Am bifat-o și pe a doua.”
….
„Ăsta nu este de la partidul care a blocat finanțarea școlii private din impozitele și taxele noastre? Am fi avut taxe mai mici de plătit, pentru copiii noștri, dacă partidul acestui cerșetor nu ne privea ca pe dușmani.”
….
Precum un gândac într-o mașină de calcul cu cartele, precum un bug într-un algoritm, odată eliminat, lucrurile redevin funcționale și strălucitoare.
….
A ajuns și la a treia. Este transpirat. Întinde mâinile lipicioase domnilor profesori, le întinde și doamnelor profesoare. Bate pe umăr o doamnă inspector general. Pare un bolovan picat între orhidee. Este sigur pe sine. Se simte adulat. Este adulat. Se înconjoară cu pruncii din clasa I. Mămosul se sperie. Plânge de rupe pământul.
….
„Ăsta nu este de la partidul care nu mai dă manuale elevilor din clasa I?”
….
„Gata și cu a treia. Am reușit să fiu prezent în fața a cel puțin 2000 de oameni. Și doar într-o oră. Să fiu pregătit de etichetări, rețelele se vor umple cu fotografiile mele. I-am bifat pe toți. Ce înseamnă să fii de la partidul aflat la guvernare!?! Dacă vreau să se repete, trebuie să bifez cât mai mulți. Dulce este viața când ai atâția la picioare.”
Politizarea învățământului public este binecunoscută, în egală măsură rușinoasă. Pseudo-politicienii o fac rușinoasă. În loc să prezentăm copiilor holograme cu mari personalități politice, modele ucise, umilite, ascunse, precum Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin I. C. Brătianu sau Corneliu Coposu, le umplem viața cu oameni de paie.
Prezența pseudo-politicienilor, pseudo-caracterelor, pseudo-oamenilor mari în fața elevilor, pe post de modele, reprezintă o lecție tristă, un eșec din toate punctele de vedere: pedagogic, etic, politic etc.
Nu credeam că se poate ajunge atât de departe încât, deputat fiind, să dai buzna neinvitat în spații private, în comunități pe care statul le ignoră, în instituții care fac educație fără nicio susținere publică, înfruntând taxări și obstacole, și să cerșești voturi.
Nu credeam că tupeul poate îmbrăca forme atât de rudimentare încât un deputat să poată pătrunde neinvitat într-o instituție școlară privată și să-și expună lipsa de civilizație în fața unui public numeros, doar pentru a spera că obține un câștig electoral.
Trăim într-un stat instituționalizat, dorindu-l democratic. Un deputat nu poate intra într-un spațiu privat, cu atât mai mult într-o școală, fără invitație. Accesul străinilor într-o școală, într-un spațiu populat cu minori nu este liber. Școala nu este biserică.
Până la momentul actual, foarte mulți deputați din Parlamentul României au fost anchetați penal și condamnați pentru hoții ordinare și/sau infracțiuni de corupție. Parlamentul României reprezintă o instituție cu un grad de încredere rușinos de mic.
Câți directori și inspectori iresponsabili au furnizat, la evenimente marcante ale școlii, modele defecte?
Câtor mii de elevi li s-au adresat, de-a lungul vremurilor toxice politic, deputații și senatorii care acum înfundă pușcăriile? Ce modele au avut copiii ținuți în brațe de odioșii dictatori comuniști.
Cu ce lecții de succes, rușinoase, i-au stigmatizat ei?
Și întrebarea fundamentală, câți profesori și inspectori, dorindu-și o funcție și un salariu mai mare, au devenit impostori și/sau infractori din cauza acestor non-modele politice? Câți?
Revenind la Sartre, lumea este suma nimicurilor printre care ni se scurge existența individuală. Și dacă în fața acestor nimicuri nu am fi fascinați și scurși, Doamne, ce greață ne-ar mai lovi!
{fcomment}
Dumitrel Toma 