Am publicat în http://eduwizards.ro/ un nou articol, propunând o analiză a învăţământului public din România având ca punct de plecare celebra alegorie a cavernei, creaţie a filosofului grec Platon.

„Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale:

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmona politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.”

Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/educatia-este-mai-mult-decat-drumul-spre-lumina-este-lumina/

Mai mult de 2300 de ani s-au scurs de când Platon scria Republica și, împreună cu ea, atât de populara și influenta alegorie a cavernei (Mitul Peșterii).
Astăzi, în postmodernism, esența mitului îmbracă noi și noi forme, care mai de care mai creative și surprinzătoare.
Mai jos sunt două modalități de prezentare a mitului, adecvate web-ului 2.0, dar și publicului acestuia.

What is Real? (Plato) – 8-Bit Philosophy

https://www.youtube-nocookie.com/embed/lVDaSgyi3xE

Mitul pesterii – O adaptare…

https://www.youtube-nocookie.com/embed/UlYl6lJSsqU

Fidelitatea celor două perspective, vizavi de textul lui Platon, diferă sub un singur aspect. Părăsirea stării de ascundere și evoluția între grade diferite ale stării de neascundere, cu alte cuvinte eliberarea prizonierului, conform textului original, survine dezlegării și silirii acestuia (de către o autoritate externă) să se ridice, să-și rotească grumazul și să privească spre sursa luminii.

Mă voi folosi de acest mit pentru a formula câteva întrebări în legătură cu învățământul public românesc.

Dacă astăzi am vizualiza scena școlii publice românești ca pe un fund de peșteră, am putea formula, cu justificare, câteva întrebări fundamentale.

– Cine reprezintă cu adevărat încarcerații? Sunt victimele înlănțuirii chiar profesorii, cei care invocă permanent constrângerile exercitate de documentele curriculare, cei care reclamă lipsa de timp, lipsa de resurse, neputința și neactualizarea, sau sunt victimele înlănțuirii decidenții sistemului, aceia care nu pot surmonta politicile populiste și sindicaliste, schimbările de formă, frica, frustrarea și limitele de autoritate informală, competență, onestitate și leadership. Tind să cred că elevii sunt simultan cei mai liberi, dar și cei mai îngrădiți, la propriile lor limite adăugându-se limitele adulților care i-au luat în grijă și care au numeroase scuze pentru a eșua.

– Cine ar putea exercita cu adevărat o forță eliberatoare? Ce autoritate externă ar putea să modifice destinele încarceraților și ale celor condamnați la incertitudine și eroare? Cine ar putea reda demnitatea naturii umane, înlănțuită într-un status-quo rușinos, dar confortabil? Ar putea să o facă victimele sistemului? Ar putea să o facă activiștii vizionari? Ar putea să se afle la îndemâna celor care urmăresc profitul? De bună seamă, fiecare dintre cei care și-ar asuma această misiune ar putea fi criticabil și generator de atitudini sceptice. Eliberatorul nu îmbracă de multe ori hainele celui eliberat, prin aceasta devenind un străin inaccesibil și periculos. Se pot întoarce deținuții cu mai puțină mânie și mai multă îngăduință și înțelepciune către eliberatorul lor? Sau vor continua să destrame și să ucidă orice le primejduiește confortul?

– Reprezintă eliberarea o soluție individuală, contingentă, la vrerea sorții, sau poate fi generalizată la nivel de sistem? Sistemul se validează prin meritele unei minorități insignifiante numeric, dar foarte vizibile și profitabile. Dincolo de ea, sutele de mii de elevi care finalizează liceul fără să poată obține succes la examenul de Bacalaureat sau zecile de mii de elevi, cu vârste între 15 și 18 ani (aprox. 20%), care abandonează școala. Toți aceștia, neasumați de nimeni și transformați în victime permanente ale condiției naturale, reprezintă umbrele nevăzute și nedorite ale unui sistem insensibil și autist.

– Cum se poate transfigura educația publică într-un proces atractiv și eficient, eliberator? Există o mulțime de argumente care vizează susținerea caracterului abstract al învățământului, chiar dacă, în lipsa unei discipline a învățării sau a vieții sociale, produce revolte tăcute sau vehemente și o atitudine prea des întâlnită de respingere sau de refuz. Toate acestea, cuantificabile în dimensiunile abandonului școlar, în proporția analfabeților funcționali, în rezultatele mediocre la testările naționale, dar mai ales internaționale. Există, deopotrivă, argumente care vizează transformarea învățământului, în sensul creșterii caracterului său aplicativ, în detrimentul dimensiunii abstracte, formale, cu efecte prognozate în creșterea atractivității pentru elevi și a utilității imediate.

În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să studieze beneficiile cunoașterii științifice, mass-media și societatea vehiculează termeni pseudo-științifici și cultivă credințe și prejudecăți primitive. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe avantajele colaborării, respectului reciproc și ale sacrificiului pentru binele celuilalt, în lumina monitorului ei învață singuri cum pot fi decapitați semenii, fără empatie și în cele mai brutale moduri, sau cum poate fi furată sistematic propria țară. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să descopere respectul, iubirea și admirația pentru ființa umană, din ecranele televizoarelor și din societate le sunt inoculate sentimente rasiste, xenofobe, antisemite sau anti-islamice. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe că toți oamenii sunt egali, viața le demonstrează că străinul (cel de altă culoare, de altă naționalitate, de altă religie, de alt sex) trebuie dezonorat și alungat, asemenea unui non-om. În timp ce, în lumina educației, elevii ar trebui să învețe tainele păcii, societatea le cultivă merite de războinici (atitudini competitive, lipsă de compasiune, sentimentul superiorității). În timp ce, în lumina educației, înțelepciunea ar trebui să guverneze relațiile umane, de producție și evoluția societății, societatea îi învață pe elevi că inteligența este devalorizată, că agresivitatea și impostura reprezintă căi sigure de succes în carieră și viață. În timp ce, în lumina educației, încrederea în ceilalți ar trebui să reprezinte o obișnuință de viață, societatea dovedește că sunt necesare mecanisme de control din ce în ce mai perfecționate, supravegheri invazive și monitorizări continue.

Educația este mai mult decât drumul spre lumină, ea este lumina însăși.

Vă invit să urmăriți o reinterpretare a Mitului Peșterii, producție artistică realizată de elevii Colegiului Național “Mihai Eminescu” din Oradea.

https://www.youtube-nocookie.com/embed/cEtibhLMqm8

M-a inspirat să scriu acest text o întâlnire cu Simona David-Crisbășanu, un bine-voitor și clar-văzător din afara sistemului de învățământ. Un agent al iluminării trăitorilor între umbre și al potențării speranței într-un viitor mai luminos pentru cei care văd în întuneric. Din ce în ce mai des, când întâlnesc astfel de promotori ai educației autentice, lucizi și consumați de idealurile lor, îmi descopăr limitele, îmi descopăr stereotipuri de limbaj care denotă încătușări și stigmate pe care, într-un chip mai mult sau mai puțin evident, experiența școlii cu lanțuri mi le-a amprentat în suflet, descopăr un scepticism bolnăvicios și inhibitor, greu de depășit, descopăr o lipsă de soluții care paralizează și creează sentimentul zădărniciei propriei misiuni. Și totuși, conștientizarea reprezintă dovada eficacității lor. Drumul spre lumină este drumul oamenilor care merg împreună. Peștera este închisoarea singurătăților și nepăsărilor. Trebuie să avem curajul să deschidem ușile școlii către oamenii care aduc lumina.

{fcomment}