Patru iluzii care nu mor niciodată


Există câteva iluzii consacrate de când lumea și pe care foarte puțini oameni sunt dispuși să le accepte ca atare.

  • Una ar fi că politicienii pot fi înlocuiți sau schimbați peste noapte.
    Nu pot fi schimbați pentru că doar ei sunt politicieni. Nu există rezerve. Aceeași regulă se aplică tuturor structurilor sociale. Nici asistații sociali nu pot dispărea peste noapte. Nici jurnaliștii nu pot dispărea peste noapte. Nicio o pătură socială sau categorie profesională nu poate fi transformată semnificativ de pe-o zi pe alta.
  • Alta ar fi că elevii care performează în școală vor ajunge să ocupe funcții de autoritate în structuri sociale sau instituționale.
    Nu vor ajunge, pentru că în școli autoritatea aparține întotdeauna altora. Elevul model este un supus perfect al altor autorități (ideile, modelele, valorile, tradițiile, arhetipurile, profesorii ideali). Ideea de a reprezenta el însuși o autoritate ascunde o contradicție în termeni. Din cauza aceasta, cei care scapă acestui tipar au șanse mai mari să se substituie oricărei autorități și să devină aspiranți la statutul de conducători sociali. Chiar dacă mediocri, limitați, materialiști etc. Totuși, conducători! Conștiința valorii lor nu crește la umbra nimănui, hrănindu-se exclusiv din propria ignoranță, asemenea oricărei buruiene însorite. 
  • O altă iluzie este că revoluționarii sunt suficienți.
    Că societatea se poate baza pe ei pentru a echilibra dezechilibrele și pentru a reforma sau reseta mecanisme politice, sociale, economice care funcționează defect. Nu sunt niciodată suficienți. Dovezile se ascund în Africa, în Coreea de Nord, în Siria, în Rusia, în Germania hitleristă, în evul mediu întunecat, oriunde răul este popular, deși schingiuiește suflete și maltratează milioane de vieți. 
  • Cea mai recurentă iluzie, însă, este că trecutul este salvator.
    În societatea tradițională, cine își propunea să schimbe lumea era pregătit să nu moară niciodată din conștiința lumii, era pregătit să se sacrifice pentru a nu muri niciodată din conștiința lumii, pentru a nu părăsi istoria. În societatea postmodernă, nimeni nu mai poate schimba nimic, pentru că nu mai există o conștiință a lumii, izvorul comun a dispărut. Nu mai poate fi nici alimentat, nici valorificat. După ce toate bibliotecile lumii vor fi închise, după ce toată cunoașterea lumii se va virtualiza, va fi suficient un scurt-circuit pentru a șterge tot. Iar toți cei care vor fi contemporani cu evenimentul ce va încheia istoria, nici nu vor ști ce s-a pierdut. Cotidianul etern îi va hrăni doar cu clipe. Carpe diem va fi mai mult decât un îndemn, va fi singura modalitate de raportare la existență.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s