Răspunsurile mele la întrebările domnului profesor Vasile Solcanu

Domnul profesor Vasile Solcanu a adresat public 10 întrebări despre sensul existenței școlii în viața personală a prietenilor domniei sale.

Mi-am  propus de mult să răspund, însă răspunsurile aveau nevoie de timp. Acum a venit timpul lor.

1) Cei care v-ați făcut un viitor prin școala noastră cum credeți că v-au ajutat: profesorii, manualele, metodele de predare, etc.?

Educația mea școlară seamănă cu un ocean în care s-au strâns multe influențe, multe tensiuni. În mod nedrept pentru sârguincioșii care au muncit cu dragoste la liniștile sufletului meu (prof. Bărăgan Emil, prof. Stoica Gheorghe, profesorii Fotache Elvira și Matache, prof. Cheșcă Margareta, prof. Luminița Viașu,  prof. Pavelescu Claudiu, prof. Ecaterina Horhocea, prof. Feleagă Ion, prof. Chirilă Alexandru, prof. Ulmeanu Andrei, prof. Bărbulescu Viorica, prof. Dobrotă Marius), cele mai multe valuri le-au produs oamenii cu furtuni în suflet,  cei care m-au fascinat și vrăjit (prof.Nicolae Stan, prof. Doina Radu, prof. Iordache Floarea, prof. Man Octavian, prof. Nistorescu Mircea, prof. Dumitru Stănica, prof. Zaharia Aurel, prof. Stancu Nicolae, prof. Negru Aurel).  Au zburat pe luciul acestui ocean albatroși tineri, precum dna. înv. Valeria Minciunescu,  dra prof. Anca Petrache, dl. prof. Ovidiu Vladulescu, dar și bătrâni, sprijinindu-se pe umerii noștri pentru a nu eșua în valul de scoici, precum dl prof. Vlaicu Ion. S-au aventurat între talazuri și puternice jocuri de lumini și umbre, precum dna prof. Frunză Maria,  prof. Negreanu Axenia, prof. Atomulesă Ida. Deasupra tuturor au vegheat permanent părinții mei. Deși mi-am câștigat libertatea de la 12 ani, când tata m-a înstrăinat de școala în care preda, până la dublarea anilor petrecuți în școală am fost liber și din ce în ce mai responsabil. Nu îmi amintesc contribuția manualelor, dar am reținut acele metode de predare care presupuneau creativitate, care presupuneau angajamentul elevilor, în care ni se distribuiau roluri și care ne activau. Nu mi-au plăcut profesorii one man show, ci cei care se foloseau de elevi pentru a le reuși orele. Nu au fost mulți. Dincolo de interacțiunile cu oamenii cancelariilor, am avut mulți profesori de vârsta mea. Anda Simion mi-a fost un foarte bun profesor, ea a fost cea care mi-a stimulat fanteziile, nevoile de lectură și de împărtășire. Iulia Tănase și Filip Nicolae mi-au fost profesori valoroși, de la ei am învățat cum să învăț, cum se învață. Viorica Cișmașu m-a învățat seriozitatea și perseverența, George Melente m-a învățat non-conformismul. Ionuț Velicu m-a învățat prietenia, tainele numismaticii și iubirea față de monarhie. A vrut să mă învețe și dragostea de Mareșal, dar i-am rezistat. 😉 De la Liviu Marin am învățat cum se  trosnesc profesorii pe terenul de sport. De la Cristi Grigorescu am învățat câteva acorduri din Thunderstruck, dar mai ales cât de multă muncă se ascunde în spatele virtuozității instrumentale. De la Viorica și Eugen am învățat cum se iubește la vârstele mugurilor. De la Dan am învățat să fiu eu însumi. Este de prisos să spun că aproape toți sunt profesori, astăzi.

Sintetizând, aș spune că inițial am învățat mai mult din modurile de a fi ale oamenilor cu care am interacționat, am învățat din aspirațiile și din comportamentele lor. În jurul deceniului doi din viață adunasem atât de multe interacțiuni și lecții încât fascinația pentru abstract, pentru detașare se impunea cu necesitate. Acesta a fost contextul în care am descoperit Filosofia. Fără domnul profesor Nicolae Stan, probabil că nu aș fi depășit niciodată superficialitatea unei efemere și searbăde curiozități. Domnul profesor m-a ajutat să-mi structurez procesele de învățare, să-mi clarific conținuturile, mi-a făcut recomandări de lectură și mi-a permis să-l urmăresc, deși poate că și-ar fi dorit să-l însoțesc, pe drumul gândirii. 

2) Cum vedeți metodele tradiționale de învățare în comparație cu cele moderne? Aici aș dori să ne aduceți în discuție metode din alte țări, mai potrivite decât cele de la noi, dacă sunt.

Le văd la fel de importante. Depinzând de context care dintre ele contribuie cel mai mult la formarea competențelor dorite. Eu însumi mixez metodele tradiționale și pe cele moderne. Sunt adeptul proceselor de învățare care presupun interacțiunea elevului cu conținuturile, selecția informațiilor, validarea lor, aplicarea practică, generarea de produse personale, nu doar transmiterea datelor și verificarea ulterioară a fidelității memorării.

3) Învățarea care este o activitate specific umană, o sete de cunoaștere universală, nu a devenit un studiu, pe specialități, urmărindu-se doar câștigul material? Această unilateralitate nu este în defavoarea formării omului complet?

Cred că tipul acesta de fragmentare a orizontului cunoașterii, de feliere a domeniilor științifice, surprinde cel mai bine caracteristicile epocii culturale în care trăim, post-modernismul. Lipsa de coerență, de unitate, de sens al întregului, plurivocitatea, subminarea autorităților prin intermediul autorităților (creaționism vs evoluționism, univers material vs univers energetic, omul biologic vs omul spiritual, creativitate vs memorie, fizică vs literatură, geografie vs politologie etc.), nu fac altceva decât să creeze oportunități pentru conflicte interioare, pentru interogații fără răspuns, tentative de sugrumare a vrajei nepătrunsului ascuns în adâncimi de întuneric, tot ce-i neînţeles schimbându-se în neînţelesuri şi mai mari (Blaga). Nu cred că poate exista un proiect alternativ de condiție umană care să rivalizeze cu modul în care societatea definește omul în diversele momente ale istoriei sale. Cred că frământat, angoasat, tensionat, fără viziune și sens, omul nu încetează să fie complet. Mai mult decât atât, aspirația spre înțelegerea deplină, spre stăpânirea completă a adevărurilor ultime, reprezintă pentru mine expresii ale deplinei sale umanități.

4) Cum credeți că v-a defavorizat școala pe cei care ați avut eșecuri în viață din cauza ei? 

Există un mod pervers al școlii de a inocula ținte și așteptări, de a crea mize, de a impune atingerea unor standarde poate nu suficient calibrate sau aliniate resurselor și posibilităților de care elevii dispun sau de care vor dispune vreodată. La revoluție, un tip de planificare industrială care funcționa ruptă de realitate, prin producții trucate, falsificate, neținând cont de resursele și nevoile reale, s-a prăbușit. Din păcate, școala nu și-a igienizat suficient planul cincinal și a continuat să raporteze producții record.  Eu însumi am urmărit fără discernământ fascinația succesului proiectat de școală, pentru a descoperi, după mulți ani, că de multe ori acest succes a fost construit în gol. Este greu să cuantific cât din a fi Faust este responsabilitate personală și cât este contribuția mediului socio-profesional în care am evoluat. Cu cât îmbătrânesc mai des, mai mult, cu atât descopăr eficacitatea perversă a unor mecanisme de frică-rușine-teamă care se clădesc în golurile din care sunt plămădit. Și cu atât mai mult, urmărind strădaniile compensării lor, descopăr cât de lipsită de sens este o viață în care singurele pietre pe care le împing sunt pietrele născute în golurile din mine.

5) Cum vedeți viitorul școlii românești, în contextul celei mondiale? Ce fel de educație doriți pentru copii și pentru nepoți?

Văd două posibile evoluții ale școlii românești.

Una urmează unor politici de închidere, izolare, rupere de lume. Poate avea ca motor frica și spaima de competiție, un nefast sentiment de superioritate, sau de inferioritate, camuflat în forme perfide, precum mândria de a fi unici, mândria de a reuși de unii singuri, mândria de a trânti ușa lumii. Nu îmi doresc retrăirea unor experimente precum cel comunist. Nu îmi doresc o școală mediocră, autistă, obtuză, o formă fără fond incapabilă să furnizeze răspunsuri adecvate problemelor unei lumi din ce în ce mai interconectate și interdependente.

A doua linie posibilă de evoluție urmează unor politici curajoase, responsabile, adecvate unei societăți care nu doar are acces la instrumente de comunicare globală, dar și comunică global, evoluează global, învață prin schimburi de experiențe, se compară, se perfecționează, își asumă oportunitățile, dar și amenințările. Sincer, așa cum eu sunt mult mai fericit în societatea actuală decât eram în timpul comunismului, sper ca tinerele generații să valorifice maximal avantajele vieții într-o societate deschisă și să evite cât mai mult timp capcana totalitarismelor.

6) Cum vă descurcați în viață cei cu mai puțină școală?

Într-un final, și idiotul se mântuiește. Sau, mai curând el. Așa că, învățăm permanent să ne iubim, indiferent dacă suntem flori, ochi, buze sau morminte . Și ne iubim mai ales când suntem morminte.

7) Ce părere aveți despre învățământul universitar românesc, în comparație cu cel din alte țări?

Nu pot exprima aprecieri personale în lipsa unei experiențe de studiu la nivel universitar în alte țări. Studenții care mi-au împărtășit diferențele accentuează asupra dimensiunii practice a învățământului universitar din alte țări, spre deosebire de cea preponderent teoretică a învățământului din România, parteneriatul student-profesor, în locul relației de subordonare, disponibilitatea profesorilor de a ajuta la umplerea golurilor, nu graba de a construi pe ele, o centrare pe echipe, pe grupuri, nu doar pe competiția individuală. 

8) Învățământ de stat și( sau) învățământ privat?

Doar de stat, acolo unde nu există alternativă. Și de stat, și privat, acolo unde există resurse. Doar privat, acolo unde statul eșuează.

9) De ce credeți că tineretul fuge de meseria de cadru didactic? Cum este privită această meserie în alte țări? 

Sunt în măsură să afirm că eu nu am percepția că ar exista o fugă a tineretului în fața meseriei de cadru didactic. Uitându-mă în jurul meu, descopăr că am mulți absolvenți care au ales să devină profesori. Nu pot compara cu situațiile din alte țări.

10) Și, în final, o întrebare care mă privește pe mine, ca profesor de matematică: Știți vreo altă metodă, de însușire a matematicii, decât cea a rezolvării de exerciții și probleme? Mai este matematica necesară pentru viață, privită din exterior?
Mulțumesc!

Privind din perspectiva mea, matematica nu ar trebui să fie însușită, ci trăită, precum o iubire devoratoare. Trăită de cei care se lasă fermecați de ea. Sunt iubiri care se trăiesc la 12 ani, la 20 de ani, la 40 de ani sau la 80 de ani. Cred că toată lumea ar trebui să trăiască în așteptarea unei iubiri feroce cu matematica, dar nu doar cu matematica. Poate și cu poezia. Din păcate, cei mai mulți cred că dacă ai ratat întâlnirea cu matematica în clasa a V-a, sau în clasa a IX-a, niciodată nu vei mai putea descoperi fascinația ei. Ceea ce eu cred că este fals. În lumina a ceea ce tocmai am spus, cred că ceea ce ne lipsește nouă, celor născuți cu bila (citiți școala) de picior, este curiozitatea și deschiderea de a fi surprinși din nou, de a fi captivați din nou. Devenim în planul profilului nostru intelectual, victimele unor specializări, patinăm pe aceleași structuri neuronale, refuzăm noul și refuzăm orice posibile revelații. Cred că matematica, la orice vârstă ne-ar fermeca, are puterea de a oferi multe revelații. Dacă aș fi profesor de matematică, probabil că nu aș preda, ci aș investiga realitatea, alături de elevi, pentru a descoperi în măruntaiele ei revelații inaccesibile altfel.