Coliziunea


În patria oamenilor care foloseau doar o mie de cuvinte, cuvintele se împărțeau în două categorii: cele spurcate, rele, drăcești, diversificate și adaptate tuturor contextelor posibile, folosite des și sincer, și cele memorate de prin cărțile de propagandă, folosite în mod rigid, inflexibil, căzând uneori ca nuca în perete, dar care aveau darul de a consacra, de a edifica. În mentalul oamenilor acelei patrii, universul întreg era doar sursă de neîmpliniri, de obidă și jale, când nu era expresia victorioasă a unor alegeri pragmatice și radicale, inspirate dintr-o sumă de lozinci, de sloganuri, precum ”Proletari din toate țărileuniți-vă!”, ”Prin noi înșine”, ”Mai bine golan, decât activist”, ”Noi muncim, nu gândim”.

În patria aceea, rareori vedeai oameni zâmbind, iubind, îmbrățișând frățește, fremătând cu sinceritate, dialogând politicos, evitând rănirea gratuită a celuilalt, cuvintele spurcate le spurcau inimile, creierele, privirile, iar lozincile le ofereau acea siguranță atât de precară, care le năștea nevoia de a domina, de a fi recunoscuți. Cele o mie de cuvinte le dictau normalul și rareori se confruntau cu realități noi, care să nu poată fi cuprinse în vreunul dintre ele.

Și totuși, pe cât de convinși erau că înțeleg și cuprind totul, oamenii aveau o intuiție că totul nu le era suficient. Că ar putea fi loc de mai mult. Această tensiune a avut două efecte aparent contradictorii. Primul efect a fost că i-a înfuriat. Trăiau proprietarii celor o mie de cuvinte într-o furie permanentă, într-o revoltă devenită naturală, care se asimila, mimetic, încă de la naștere. Al doilea efect a fost că i-a încurajat să plece în lume, să își deschidă porțile străinilor, să invite noul în lumea lor. O plăcere sadică le produceau toate ciocnirile între valorile lumii întregi și civilizația lor. Dorința de supremație, de superioritate îi obliga să confrunte necunoscutul.

Erau atât de înfuriați și de dornici de recunoaștere, proprietarii celor o mie de cuvinte, că nu mai făceau niciun gest gratuit. Totul era calculat, totul avea un preț, totul trebuia să fie rentabil. Între cele o mie de cuvinte se găseau multe care acopereau grade de comparație și multe care măsurau, care diferențiau, care ierarhizau, multe cuvinte descriau competiții și paradoxal, unele cuvinte erau folosite cu sensuri noi, pentru a răspunde nevoilor oamenilor de validare. Echitate se traducea prin părtinire, egalitate se traducea prin prevalență, libertate se traducea prin constrângere.

De fiecare dată când întâlneau un comportament sau o valoare care nu avea echivalent în propriul lor dicționar, oamenii celor o mie de cuvinte căutau cu osârdie un cuvânt care să definească noul. Paradoxal, noului îi erau asociate, mai întâi, cuvintele spurcate, murdare, dezgustătoare, iar apoi, când deja era suficient de desconsiderat, era scris în lozinci.

În același timp, după un colț de vremuri și de spații, un alt popor trăia folosind doar două cuvinte. De când se știa, folosea doar două cuvinte: tată și mamă. Cele două cuvinte îi însoțeau pe locuitorii acelei patrii în toate manifestările lor. Când copilului îi era foame, striga tată. Când copilul se rănea, striga tot tată. Tată striga și tânărul care cunoștea fiorii dragostei și tată erau denumite tacâmurile, farfuriile, toate cele ale casei. Tată era pământul, tată era durerea, tată era respectul și tot tată spuneau când le era frică. Tată era și ocară, dar tată era și icoană. Paradoxal, atât rana cât și vindecarea, tot prin tată se exprimau. Devine de la sine înțeles că foloseau cuvântul mamă pentru aventură, pentru curaj, pentru revolte, pentru neastâmpăr, pentru ghinion, pentru neîmplinire, pentru ignoranță, pentru nebunie, pentru faliment, pentru tâlhării, pentru violența gratuită, pentru jocul de fotbal, pentru nepăsare. Mamă era cuvântul care venea mereu al doilea, urmând cuvântului tată. Copilul striga tată când îi era foame, dar rostea rușinat mamă, când se scăpa în pantaloni. Tată spunea și femeia care rămânea însărcinată, dar mamă striga victima unui viol. Spaimele erau rostite prin cuvântul tată, fuga rușinoasă, prin cuvântul mamă. Tată era nașterea, mamă era frica de moarte.

Când primul om, care folosea o mie de cuvinte, a poposit în țara celor care foloseau doar două, a fost debusolat. Aproape instantaneu a înjurat și a început să râdă de straniile obiceiuri ale localnicilor. Defilând permanent cu aroganța propriului vocabular, îi privea de sus pe toți ceilalți. Văzându-l atât de batjocoritor, localnicii i-au spus mai întâi mamă, iar apoi, când l-au văzut neajutorat și trist, l-au suspectat că ar merita cuvântul tată. Replica acestuia a fost o lozincă: ”Mamă, mamă”. Localnicii l-au crezut nebun și i-au spus mamă.

Image by Enrique Meseguer from Pixabay

1 comentariu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.