Numitul

Numitul poate fi o specie de fluturi, de libelule, de flori sau chiar de oameni. Specia numitului crește, de regulă, într-un mediu toxic, pestilențial, în care boala, descompunerea, insuportabilul cuprind totul. Indiferent dacă este o specie de fluturi, de libelule, de flori sau de oameni, numitul intră în contrast cu mediul în care apare, impresionând prin colorit, prin ritm, prin energie. Este evident în opoziție cu griurile de orice fel, cu bolile de orice fel, cu angoasele și cu spaimele de orice fel. Prin contrastul său cu nuanțele terne, cu tonurile apropiate de cenușiu și negru, el aduce lumina în orice univers obscur. De multe ori, se aventurează și pune în risc, expunându-și mândria în fața unor creaturi obișnuite cu umilința și la fel de vii precum neființa. De mai multe ori, se așează în fața unor scopuri umanitare, încurajând cunoașterea și promovarea valorilor, iar tinerii sunt fascinați de modelul lui. Cunoscându-și excepționalitatea, numitul trudește mult, se odihnește puțin, vibrează la orice speranță de asemănare și evită orice contagiere cu bolile purulente în mijlocul cărora este nevoit să trăiască. Armata de slugi tenebroase ale nenumitului, vulpile, șobolanii, ciupercile otrăvitoare, jderii, dihorii, șacalii, năpârcile sau varanii, nemaivorbind de oamenii împrieteniți cu acel mediu, ființe iubitoare de întuneric și de complicități de taină, se tem de prezența numitului și, pentru că numitul este atât de singuratic, nefiind o specie gregară, reușesc de multe ori să-l zdrobească. Patria aceea, în care numitul părea mereu pe cale de dispariție, cunoscuse multe atrocități ce se ascundeau în noapte: abdicarea regelui, însetarea maniului, arderea babeșului, linșarea patapieviciului, dezumanizarea dănilețului. În grădina nenumitului, numitul este vânat metodic și, invariabil, părăsit. Grădina aceea se numește Grădina Numitei.