Pe ai noștri? Am auzit repetându-se frecvent acestă formulă revelatoare pentru atitutinea față de străini și pentru generozitatea românească. Într-un fel sau altul, ea se regăsește în multe alte comportamente, mai mult sau mai puțin tipice, ale societății românești. Varietăți ale aceleiași centrări pe individual, cel mult pe familie sau pe clan, pot fi întâlnite în multe practici sociale:
- Pomana în familie/Împărțitul între prieteni și cunoscuți/pauperul pierde prioritatea la ajutor în favoarea celui cunoscut, care, cel mai adesea, nu este sărac.
- Pomelnicele familiale/pomenirea la liturghie a celor apropiați, a rudelor/mântuirea fiind urmărită doar în beneficiul familiei.
- Fotografierea cu săracii cărora li se oferă daruri/instrumentalizarea celuialt pentru propriul beneficiu.
- Fuga după baxul cu ulei/stocurile făcute în detrimentul celorlalți/desconsiderarea nevoilor străinului sau ale persoanelor de la care nu ai ce câștiga.
- Încuscrirea politică și căpușarea în familie a instituțiilor/prevalarea relațiilor de rudenie sau de încumetrire în ocuparea funcțiilor publice.
- Depășirea vitezei legale pe drumurile publice/afirmarea superiorității personale concomitent cu punerea în risc a necunoscuților.
- Cultura gardurilor cât mai înalte/a geamurilor fumurii/reducerea transparenței și desconsiderarea/proiectarea unei atitudini de superioritate în relație cu ceilalți membri ai comunității.
- Secretizarea prieteniilor, în rețelele sociale/lipsa de încredere față de ceilalți/instrumentalizarea prieteniei.
- Captivitatea de bulă/lipsa de încredere și de respect pentru ceilalți/schematizarea și simplificarea motivațiilor celorlalți.
- Nășirea între membrii familiei/păstrarea secretelor în familie/deschidere socială redusă.
- Permanentizarea violenței domestice, a abuzurilor împotriva femeilor și copiilor/lipsa de interes pentru salvarea sau ajutorarea celor în risc, considerate persoane de rang inferior.
- Finanțarea politică a presei de casă, a propagandiștilor de partid/o mână spală pe alta/neîncredere în adevăr, frica de transparență (vezi și garduri înalte).
- Excesul de tratamente cosmetice/lipsa încrederii în sine și în ceilalți/coafarea/falsificarea realității pentru a câștiga atenție, respect sau binevoință.
- Prejudecățile conform cărora românul este excepțional, pe când străinii sunt malformați și rău intenționați/complex de inferioritate față de străini mascat sub forma atitudinilor de superioritate.
- Menținerea prețurilor mari chiar și atunci când marfa perisabilă devine inutilizabilă/umărirea profitului este mai importantă decât acțiunea caritabilă.
- Epatarea, cerșirea atenției celorlalți prin elemente materiale sau financiare/invidia de statut/desconsiderarea celorlalți.
Acestea sunt doar câteva comportamente frecvente în societatea românească, comportamente care îi dovedesc vârsta civilizației: minoratul, asociat cu egocentrismul/etnocentrismul și lipsa interesului pentru probleme care nu privesc în mod direct și imediat nevoile individuale/de familie specifice; deresponsabilizarea în privința nevoilor celorlalți, a celor necunoscuți, sau instrumentalizarea nevoilor celorlalți pentru a determina câștiguri individuale; neasumarea unui destin universal și a unei cetățenii universale, prin centrarea pe probleme locale sau accesarea acelor soluții care implică doar resurse locale; antiglobalism, sau valorificarea globalismului doar pentru a obține câștiguri imediate, fără vreo responsabilizare sau angajare reale în problemele celorlalți.
Din această perspectivă, extremismul naționalist, profund anti-ortodox, este un catalizator și un beneficiar al tuturor acestor limitări de potențial, al acestor permanentizări în frustrare, în mize mici și în „nevoi”, al acestor circumscrieri ale energiilor creatoare în universul mic al scopurilor precare și locale. Lipsiți de accesul la universal, la resursele globale, fără apetitul responsabilizării față de ceilalți, nu putem fi condamnați decât la un destin insular, izolaționist, saturat în suspiciuni, subordonați fără voie/cumpărați cu oglinzi și clopoței, folosiți și exploatați. Dar nu de străini, cum s-ar crede, ci de cei mai lipsiți de scrupule dintre ai noștri. Coreea de Nord este exemplul tipic al societății eșuate nu din cauza străinilor, ci din cauza izolării, a afirmării unei supremații iluzorii, a unui naționalism etnic coreean altoit pe corupție, manipulare și frică, în care celălalt este un potențial dușman. Un naționalism echivalent cu fascismul german sau cu statismul Shōwa japonez. Un naționalism căruia poporul român i-a cunoscut foarte bine consecințele, fie că vorbim de legionarism, fie de naționalismul socialist sau comunist. Fiecare specie a acestui naționalism, străin sau român, se caracterizează prin centrarea pe lider, pe familia conducătoare, pe clan, nevizând niciodată probleme globale sau universale, sau vreo responsabilizare în privința acestora. Ceilalți sunt doar mijloace pentru supremația unei clase sau familii privilegiate, de cele mai multe ori cea mai odioasă, feroce și dezumanizată dintre toate.
Îi ajutăm pe ucraineni, dar… și pe noi ne ajută ucrainenii. Faptul că luptă într-un război din fața căruia românii ar da bir cu fugiții, reprezintă doar un motiv egoist.
Îi ajutăm pe ucraineni pentru că sunt oameni care confruntă Răul. Și atât. Așa ar suna un alt argument egoist.
Îi ajutăm pe ucraineni pentru că vrem ceva la schimb (să ne trateze mai bine minoritățile), este tot egoism.
Îi ajutăm pentru că avem și putem, este un argument slab.
Argumentul tare ar fi că îi ajutăm pentru că nu avem nimic și nici nu riscăm să câștigăm ceva. Nu avem nici mântuire, nici siguranță, nici bunăstare, nici încredere în străini, nici credință prea puternică, nici o relație prea bună cu universalul, nici recunoștință pentru ce nu avem. Toate ne lipsesc, iar aceasta este cea mai bună motivație pentru a ajuta un străin aflat în situația noastră.
Sau nu?
Dumitrel Toma 