Protestele – calea salvarii

Nu este foarte greu să participi la proteste publice. Sau este?

Am participat la câteva proteste în Piața Universității: 14 ianuarie 2012, 08, 15, 22, 29 septembrie 2013, 06, 20 octombrie 2013, 08 februarie 2014.

Nu sunt membru de partid, nu am afiliere politică și refuz cu obstinație toate invitațiile de înscriere în mișcări politice. Nu sunt asociat vreunei organizații sau asociații civice sau politice. Nu primesc bani sau alte beneficii materiale sau imateriale pentru a participa la acțiuni de protest. Nu sunt un „branconier” politic. Sunt „decât” un profesor care își asumă condiția. Mă interesează, ce-i drept, „succesurile” la scară mare.

În 08 septembrie 2013, am primit un fluier albastru de la un alt protestatar. În 20 octombrie 2013, am dăruit altui protestatar câteva lumânări, pentru a le aprinde la troița de la Universitate. În 08 februarie 2014, am fost invitat să beau un ceai fierbinte. Deși mi-am cumpărat o vuvuzelă, nu am folosit-o niciodată. Am folosit însă pet-uri umplute cu banuți sau pietricele. Nici nu știți ce zgomotoase sunt. Fiecare participare m-a costat echivalentul de benzina necesar pentru a parcurge distanța dintre Plevna și București (~170 de km dus-întors, ~80 de lei fiecare deplasare).
La toate protestele am participat motivat exclusiv intrinsec, iar acest articol prezintă doar perspectiva mea asupra a ceea ce se întâmplă în piață.

Premise

Pot spune că există multe motive pentru care am fost prezent în piață

– empatia cu o minoritate socială care se dorește auzită, care are nevoie de vizibilitate, pentru că susține valori sociale dezirabile: transparență administrativă, bună guvernanță, libertăți necenzurate (de asociere politică, de exprimare în spațiul public, de protest), onestitatea politicilor publice, dialog social real etc.
– nu sunt un om politic, dar sunt un om al cetății, mă preocupă problemele publice, sunt interesat ca administrarea statului să se realizeze în condiții optime, am atitudini publice și îmi doresc ca, prin critică socială, prestația politicienilor să se îmbunătățească, iar statul să fie util propriilor lui contribuabili;
– am nevoie să îmi îndrept încrederea spre semenii mei, nu sunt adeptul mesajului „toți suntem la fel”, „nu trebuie să ai încredere în nimeni”, mai curând cred că acest mesaj reprezintă o formă de manipulare concepută pentru a inhiba atașamentul și cristalizarea unor mișcări sociale care să atenteze la establishment-ul politic (ESTABLISHMÉNT – Instituție sau grup de persoane care își apără privilegiile și interesele);
– sunt adeptul moderat al raționalismului critic, nu sunt dogmatic, cred în rolul criticii sociale realizate prin mijloace eficiente (protestul de stradă reprezintă un mijloc eficient pentru că oferă vizibilitate, oferă o alternativă, implică un stres social real; bârfa, autovictimizarea, sporovăiala, dialogul cu televizorul nu reprezintă metode eficiente prin care se poate realiza o critică socială eficientă, deoarece nu depășesc limitele individului, comunismul a supraviețuit 50 de ani, prin crime și abuzuri, pentru că soluțiile salvatoare au fost individuale, compromisul, duplicitatea, ziua comuniști – noaptea ascultătorii posturilor inamice, în față comuniști – în spate creștini etc.); 

– frustrările politice conduc la autism social, mijlocul de exprimare fiind absenteismul de la vot, însă acest comportament este pasiv, impotent, fără legătură cu sensul cetățeniei active, absenteismul de la vot este echivalent cu renunțarea de bunăvoie la porția proprie de democrație, de putere; dacă se cumulează lipsa de încredere în ceilalți cu renunțarea la drepturi, se obține tipul de individ ideal confortului partidelor politice: obedient, lipsit de forță personală, resemnat și incapabil să amenințe status quo-ul politic, puternic în propria bucătărie, dar inexistent în societate.

Concluzia: Cosmosul, visul Neantului

– de la prima privire se poate observa că asistăm la nașterea unei noi categorii sociale: activistul de stradă; oamenii improvizează; se învață pe viu, nimic nu este „by the book”, pentru ca nu există o cultură a protestului. Există puțini vectori, oameni care au învățat făcând, însă a căror experiență nu este cu nimic mai bogată decât cultura protestului din România;
– deseori am descoperit oameni care militează împreună pentru valori contradictorii; se regăsesc în mesajul „Uniți, salvăm toată România” anticomuniști, anticapitaliști, militanți anti-stat, anti capital privat, internaționaliști, naționaliști, oameni care-și pun speranța în Uniunea Europeană, eurosceptici, creștini, apărători ai drepturilor minorităților sexuale, monarhiști, republicani; piața reprezintă unitatea contrariilor, iar asta se întâmplă și din cauză că lumea se trezește din adormire și, simultan, descoperă puterea spațiului comun, pe care-l împarte fără egoism;
– există teme comune care produc sinergii: Raed Arafat, Roșia Montană, Pungești, însă ele au această forță datorită puterii de exemplu în privința caracterului arbitrar și corupt al politicilor publice promovate de statul român, prin politicienii care dețin puterea la un moment dat. Exemplific:

Raed Arafat (2012) – guvernare coruptă, bazată pe interese, nu pe expertiza profesioniștilor; arbitrar decizional, implicând evaluarea subiectivă și răuvoitoare a persoanelor neînregimentate politic și care nu manifestă obediență și conformism; lipsa dezbaterii publice autentice și impunerea soluțiilor prin exerciții de forță administrativă;

Roșia Montană (2013-2014) – samavolnicie, implicând punerea în mișcare a aparatului legislativ pentru a răspunde comenzilor unei companii private; lipsă de transparență în comunicarea publică; lipsă de consecvență în promisiuni; minciuni electorale; falsificarea datelor științifice pentru a servi unui scop privat; aservirea presei prin contracte oneroase, dar profitabile; devalorizarea patrimoniului istoric și cultural pentru un obiectiv de afaceri; ignorarea dreptului la proprietate și lipsa de interes pentru protecția mediului; victimizarea propriilor cetățeni prin declararea zonei ca monoindustriale, în beneficiul exclusiv al companiei miniere;

Pungești (2013-2014) – nerespectarea promisiunilor electorale, nerespectarea proprietății private, lipsa transparenței decizionale, lipsa studiilor științifice care să dovedească caracterul nepoluant al tehnologiilor de fracturare hidraulică, neimplicarea comunităților locale în procesele decizionale care vizează resursele vitale de pe urma cărora există (pământul, apa), lipsa oricăror garanții de mediu sau a asigurărilor care să ajute comunitățile în cazul în care ar exista poluări grave, declararea unei localități ca zonă specială, încălcarea drepturilor individuale și folosirea jandarmilor pentru a asigura siguranța unei companii private care folosește tehnologii contestate la nivel internațional;

– piața este doar vârful aisbergului, în spate aflându-se de multe ori specialiști în drept, jurnaliști independenți, fotografi, artiști, profesori, dezvoltatori software, care își manifestă susținerea prin propriile mijloace;
– există foarte multă creativitate, aproape fiecare participant încearcă să fie cumva util cauzei sale, fie prin realizarea de bannere, de afișe, de flyere, de picturi stradale, fie prin fotografierea sau promovarea protestelor, prin scrierea de articole sau prin campanii de convingere „om cu om”;
– piața este populată deopotrivă cu oameni foarte inteligenți, capabili să-și susțină punctele de vedere foarte convingător, având un arsenal de argumente și de explicații, cu buni organizatori, care impun soluțiile proprii sau pe ale celorlalți, cu oameni spectacol, care își transformă arta în mijloc de protest, cu oameni frustrați, care au fost nedreptățiți într-un mod sau altul și-și doresc revanșa, dar și cu țipători, oameni care au plămâni;
– elementul comun al tuturor este că nimănui nu-i este frică de propriul penibil, toată lumea se manifestă liber, fără frustrări și rezerve: se strigă, se fluieră, se organizează strategii de mișcare, se cântă, se dialoghează, se negociază;
– de câteva ori am avut impresia că unele gesturi individuale afectează protestele, atunci când se forțează contactul cu jandarmii sau șicanarea lor; cred că jandarmii nu sunt locțiitorii adevăratului interlocutor al protestatarilor, clasa politică, mai precis partidele și politicienii aflați în funcții; sunt de acord că prin ciocniri se câștigă o expunere mediatică mai consistentă, însă tot ele pot inhiba adeziunea mai multor nemulțumiți, violența îndepărtându-i;
– întâlnirile publice atrag și rătăciți, oameni care obțin o țigară, o cană de ceai, care se încălzesc sau renunță la solitudine în mijlocul unei mulțimi efervescente;

Relația protestelor cu educația

Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene au formulat o recomandare (2006/962/EC) prin care au stabilit opt competențe cheie relevante pentru învățarea pe parcursul întregii vieți. Una dintre acestea este competența socială și civică, care se poate concretiza sub forma următoarelor capacități:

• • capacitatea de a manifesta solidaritate în a rezolva problemele care afectează comunitatea locala sau comunitatea larga;
  • capacitatea de a relaționa eficient cu instituții din domeniul public;
  • capacitatea de a profita de oportunitățile oferite de UE;
  • capacitatea de a comunica constructiv în situații sociale diferite (a tolera alte puncte de vedere, a conștientiza responsabilitatea individuala și colectivă);
  • capacitatea de a crea încredere și empatie în alți indivizi;
  • capacitatea de a separa între viata personală și cea profesionala;
  • capacitatea de a conștientiza și înțelege identitatea culturală națională în interacțiune cu identitatea culturala a Europei și a restului lumii;
  • capacitatea de a observa și înțelege puncte de vedere care țin de contexte culturale diferite;

Consider protestul o formă de manifestare deplină a capacităților de solidarizare în a rezolva problemele care afectează comunitatea locala sau comunitatea larga, de a conștientiza responsabilitatea individuală și colectivă, de a crea încredere și empatie în alți indivizi, de a înțelege puncte de vedere care țin de contexte culturale diverse. 

Deseori am receptat critici la adresa profesorilor de cultură civică sau științe sociale, pentru că în societatea românească nu se cultivă în școală acele atitudini și valori care să conducă la o civilizare a spațiului comun, pentru o creștere calitativă a conduitei civice, pentru o diminuare a grobianismului social și politic. Sunt îndreptățite în mare parte, deoarece însăși școala funcționează ca agent al vulnerabilizării. Pervertirea tinerilor se realizează la scară industrială. Elevii care se „salvează” copiind, trișând, plătind, pentru că educația nu implică motivații pozitive și interioare, devin mai târziu studenții care-și cumpără referatele și lucrările de licență sau de doctorat, iar cei mai necăjiți dintre ei, care eșuează în învățământ, vor duce în spate o viață întreagă a falsului, pe care-l vor ascunde sub anonimat. „Salvările” vor fi cel mult personale, luând forma bunăstării materiale asigurate pe spatele unui sistem ineficient, dar și a unor suflete inocente care merită mai mult, dar trebuie să plătească dublu (întreținerea sistemului public de educație, dar și plata meditațiilor). Calea bătută se va repeta la nesfârșit, în cicluri generaționale.

În condițiile în care statul totalitar comunist, conservat în România o jumătate de secol, era incompatibil cu libertatea de exprimare și de protest (răposatul profesor Alexandru Mateescu, de la Școala Normală din Buftea, povestea că în momentul în care intra, toți colegii domniei sale părăseau cancelaria, fiindu-le frică să nu spună vreun banc politic, în plus, și-a dobândit libertatea divorțând de o soție care-l turna la securitate), iar tranziția se reduce la o vulnerabilizare a conștiințelor, fie prin comercializarea funcțiilor de conducere în schimbul afilierii politice, fără nicio relație cu meritele personale, fie prin prezervarea stării de pauperism, care a eliminat diferențele dintre bine și rău, dintre legal și ilegal, locul în care aceste culpe pot fi cauterizate, spre vindecare, rămâne piața. Doar acolo indivizi slabi, lipsiți de putere și resurse, dar care intuiesc propria slăbiciune și limită, conștientizând rolul nefast al unei clase politice care își conservă privilegiile potențând aceste slăbiciuni, după cum spun, doar acolo, în piață, cei mulți își pot lua revanșa. Nu există o fatalitate a sărăciei sau a prostiei. Există acțiuni și există lipsa lor. 

Nu este foarte greu să participi la proteste publice. Sau este?

Nota: Drepturi de autor pentru fotografii: Cristian Vasile si Daniel Vrăbioiu. Imaginea din partea sus a articolului surprinde „Ziarul Vertical – Orașe În Mișcare” – autor Dan Perjovschi, proiect alTeatrului Național „Radu Stanca” Sibiu

 

{fcomment}