Am publicat în http://eduwizards.ro/ un articol în care analizez, pe bază de exemple, fenomenul transformării școlilor publice în intermediari de servicii comerciale mai mult sau mai puțin conexe domeniului principal de activitate.
„Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.
O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.”
Deschide link-ul: http://eduwizards.ro/capusarea-invatamantului-public-are-un-nume-trendy-externalizare/
În toamna anului 2011, vizitând Colegiul „Anghel Saligny” din Tulcea, am descoperit un exemplu de particularizare și extindere a conceptului de „Sistem Educațional Informatizat”.
La nivelul acestui colegiu se decisese ca relația părinți-elevi-școală să fie intermediată și cu ajutorul unor instrumente online, precum catalogul online și orarul online. Ambele aplicații fuseseră create de unul dintre profesorii liceului, domnul Mitică Nedelcu. Decizia, asumată atât de consiliul profesoral cât și de consiliul de administrație și directori, viza dotarea tuturor cabinetelor școlare cu 140 de calculatoare conectate la Internet și Intranet, dar și obligația profesorilor de a completa zilnic, inclusiv online, informațiile privitoare la notele și absențele elevilor. Citindu-mi pe față neîncrederea și probabil intuind și domnia sa că sunt sătul de inițiative „pe hârtie” și de simulacre, directorul liceului, domnul prof. Nistor Năparu, mi-a pus la dispoziție „credențialele” (datele de acces) proprii și m-a invit să accesez catalogul școlar. Am făcut-o după câteva ore, când mi-am permis o privire mai puțin superficială, fiind surprins să descopăr un spațiu al comunicării autentice între profesori și părinți. Am constatat că interacțiunile nu erau contingente și regizate, ci sistematice și reale, baza de date fiind populată cu o mulțime de informații, imaginea fidelă a rezultatelor elevilor de-a lungul mai multor ani, dar și a interacțiunilor relevante între beneficiari și profesori, jurnalizate fidel. În acest caz, unitatea școlară, prin toate componentele ei, dar mai ales prin profesori, conștientizase că educația implică și responsabilitatea comunicării continue cu beneficiarii direcți, dar mai ales indirecți, ai procesului. Într-un demers meritoriu, profesorii acceptaseră să depună un efort suplimentar neobligatoriu (profesorii nu sunt obligați să completeze catalogul online), doar în interesul elevilor proprii. Putem numi interesul educațional, relația școlii cu familia fiind foarte importantă în definirea succesului școlar al elevului, dar putem numi și un interes financiar, atâta timp cât serviciul se furniza gratuit.
M-am folosit de acest exemplu pentru a pune în lumină comportamente instituționale și profesionale dezirabile. Trebuie să recunoaștem că nu reprezintă regula în sistemul public de învățământ românesc.
Politizarea funcției manageriale și triplul interes al managerilor (politic, personal și administrativ), au condus la o tendință cvasigeneralizată de externalizare a serviciilor mai mult sau mai puțin conexe procesului de învățământ, uneori chiar educaționale, către firme agreate de factorul politic care asigură conducerea școlilor, sau pentru a conserva un status-quo favorabil acestuia.
Școala a devenit nu doar un finanțator pentru servicii care ar putea fi realizate în regie proprie, dar și un intermediar care creează oportunități de business pentru diverse firme, cu transformarea părinților și elevilor în clienți fideli acestora.
Există școli care plătesc abonamente generoase unor firme mai mult sau mai puțin specializate în servicii IT, pentru service-ul sistemelor de calcul pe care le dețin. În același timp, profesorii de informatică și informaticienii, care reprezintă resursa de know how din școală, se întreabă de ce este nevoie de o asemenea scurgere consistentă din bugetele instituționale pentru servicii care ar putea fi realizate la nivel instituțional. Cunosc, de asemenea, școli rurale cu câteva zeci de elevi, ai căror directori susțin că nu au bani pentru cretă și bureți (da, secolul XXI), cerându-le elevilor să le plătească, dar care încheie contracte costisitoare pentru montarea și service-ul sistemelor de monitorizare video. In contrast cu exemplul de la Tulcea, catalogul electronic reprezintă, de regulă, un serviciu externalizat, diverse firme furnizându-l, contra cost, părinților interesați. Siguranța în școală face deopotrivă obiectul unor servicii externalizate, părinții fiind nevoiți să plătească pentru asigurarea securității propriilor copii în spațiul instituțiilor de învățământ. Mai mult decât atât, părinții plătesc, de multe ori, dotarea sălilor de clasă cu materiale didactice și elemente de tehnologie. Anul acesta, pentru prima dată, am aflat că există școli publice care solicită părinților bani pentru plata apei folosite de elevi la chiuvetele sau la toaletele școlii. Șirul exemplelor în care școala reprezintă un gestionar de interese economice, mai curând decât un furnizor de servicii educaționale gratuite, poate continua și cu prezentarea obiceiurilor de închiriere a sălilor de sport către agenți privați care desfășoară cursuri sau competiții sportive pentru elevi, organizarea excursiilor școlare și a banchetelor de către agenții de turism agreate, organizarea unor concursuri private, cu taxă de participare, în spațiile unităților școlare și cu susținerea cadrelor didactice, vânzarea de cărți și reviste etc. De asemenea, la nivel de învățământ preșcolar sau primar, părinții plătesc cursuri opționale, alături de meditațiile private, ele reprezentând tot forme de externalizare a serviciilor educaționale. Aș avea curajul să afirm că există inclusiv o externalizare a serviciilor de salubrizare. Personalul nedidactic responsabil cu serviciile de curatenie, deseori angajat prin resorturi politice sau trafic de influenta, valorifică o vulnerabilitate a școlii. Elevii învață că dacă ne-am propune să păstrăm curățenia sau să ne gestionăm singuri deșeurile, în mod responsabil, timp de o lună, mai mulți angajați ai școlii ar trebui disponibilizați. Lecția imediată: locurile de muncă ale unor oameni depind de lipsa deprinderilor de ordine și curățenie ale elevilor.
Acestea sunt câteva exemple de situații în care instituția școlii se derobează de roluri, devenind mai curând un intermediar comercial, decât un furnizor de servicii educaționale complexe și, într-o perspectivă idealistă, complete. Deși imorale, ele sunt încă legale. Ar putea fi puse în evidență și situații ilegale, cea mai notorie vizând certificarea în fals a competențelor elevilor sau frauda la examenele naționale. Au trecut doar câțiva ani de când procentul reușitei la Bacalaureat tindea spre 100%, iar profesorii evaluatori din centrele de examen evaluau lucrări trase la indigo.
O practică familiară românilor în perioada de tranziție de la o economie centralizată la una de piață, căpușarea, pare să lovească din plin, în această perioadă, sistemul național de învățământ din România. Firma căpușă reprezintă o firmă care obține un profit din lipsa de acțiune, de regulă complice, a altei firme, instituții sau companii de stat. Scopul căpușării vizează accesul la bugetul instituțiilor publice de către persoane, firme sau partide cu interese mai pregnante în zona succesului personal sau de grup, decât în zona producerii unor bunuri publice care să servească interesului general. Atâta timp cât finanțarea învățământului public se realizează din contribuțiile cetățenilor (taxe și impozite), taxarea suplimentară a acestora, pentru servicii asumate ca fiind oferite în mod obligatoriu și gratuit de către administrațiile publice, este o dovadă în plus a stării de faliment în care politizarea excesivă a funcțiilor manageriale a adus sistemul național de învățământ.
Reprezentând realități notorii și evidente, ne putem întreba de ce nu sunt evidențiate și puse în lumină chiar de membrii personalului didactic. De ce, în majoritatea cazurilor, doar părinții sunt cei care se plâng? De ce nu există tensiuni în cancelarii și de ce sistemul funcționează fără opoziție din interior? Un răspuns ar putea evidenția lipsa de concurență din școli, garantarea de către diriguitorii sistemului a status-quo-ului reciproc avantajos, aproape toți profesorii primind calificativul profesional maxim, meditațiile nefiind reglementate și limitate prin lege, normele și salariile fiind sigure. Se pare că profitul necinstit, sub o formă sau alta, definește finalitatea primordială a învățământului public.
Tot acest context creează necesitatea întrebării „ce rost mai are educația, într-o școală care pune profitul necinstit în centrul existenței sale?” Dacă monitorizarea video ține loc de cinste și onestitate, dacă siguranța elevilor este cultivată prin frică, gardianul devenind angajat permanent în școală, dacă omul este rău, prin definiție, iar comportamentele dezirabile se impun doar prin forțe constrângătoare externe (vezi Plaut, Glaucon, Xunzi, Hobbes), ce rost mai au școlile care cultivă comportamente imorale, în care înclinația domină și subordonează datoria (Kant) și în care omul este perceput aproape întotdeauna ca mijloc și niciodată ca scop? Lipsa de motivație pentru prezența în școală, gradul mare de abandon școlar, gradul mare de analfabetism funcțional, contribuția mică a pregătirii școlare la definirea traseului profesional, modelele sociale și culturale defecte, toate furnizează răspunsuri pertinente și adecvate acestei întrebări.
Ce am putea pune în locul conceptului de „profit necinstit”? Un răspuns posibil ar fi devotamentul. Atașamentul sincer față de o persoană sau față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare și fără rezerve. Cu alte cuvinte, fără compromis și fără scuze. Să acceptăm că nici salariul mic, nici politizarea, nici îngroparea în hârtii, nici stresul, nimic nu ne împiedică să privim elevul ca pe scopul existenței sistemului de educație și al nostru în roluri de profesori. Când vom putea dovedi acest devotament, nu ne va mai fi frică de „omul rău”. Educația este lumina soarelui din om, o lumină care îl împiedică să se ascundă de sine și care-l ajută să vadă mai clar umanitatea din sine și din aproapele său. Și când vom descoperi umanitatea din noi și din aproapele nostru, căpușarea sau profitul necinstit vor deveni incompatibile cu scopurile vieții . Și tot atunci școlile și societățile vor fi eliberate de sub domnia supravegherii video, a controlului extern și a hoților care angajează gardieni. Pentru că așa cum arată astăzi școlile, așa va arăta mâine întreaga societate.
Dumitrel Toma 
1 comentariu