Vă invit să vă imaginați. Să vă imaginați că învățați într-o școală rurală din județul Călărași. Și să vă imaginați că aveți alături o doamnă profesoară care vă invită să vă imaginați că trăiți într-o școală „modernă”.
Ar fi o provocare? Poate ar fi o provocare dacă v-ar lipsi orice alte reprezentări despre școli sau măcar despre unele moderne. Atunci chiar ar reprezenta o provocare a creativității să generați imaginea „noului”, „modernului” dintr-o școală.
Din fericire, astăzi provocarea nu mai este atât de mare. Începând de la momentul eliberării de cenzura comunistă, toți avem sub ochii minții, fie datorită unor filme precum „Domnului profesor, cu dragoste” (1967), „Salvați de clopoțel” (1989-1993), „Cercul poeților dispăruți” (1989), „Minți periculoase” (1995), „Harry Potter” (2001-2010), „Zâmbet de Mona Lisa” (2003), „Directori adjuncți” (2016-2017), și a altor zeci și zeci de filme, fie datorită articolelor care vorbesc despre școli de aici și de aiurea, fie datorită paginilor de facebook ale școlilor din proximitate sau de la capătul lumii, o imagine a ceea ce poate reprezenta „modern” într-o școală.
Scuze! Ați citit „Herry Potter” și vă este greu să asociați cu o școală modernă? Imaginați-vă cum ar fi arătat procesele de învățare dacă în Hogwarts School of Witchcraft and Wizardry nu s-ar fi utilizat metodele moderne de predare-invățare (problematizarea, studiul de caz, jocul de rol, simularea, brainstorming-ul, controversa creativă etc.), iar vrăjitoria ar fi trebuit învățată pe de rost, cu caietul dictando și cu ceaslovul unic în față, sau dacă învățarea s-ar fi produs doar în săli de clasă și exclusiv prin demersuri individuale, iar nu într-un mediu social deschis, favorizat de o arhitectură generoasă a școlii (micii vrăjitori petrec doar 10% din timp în sala clasică de clasă). Mai multe detalii despre nou și vechi la Hogwarts SWW găsiți aici.
Revenind la scena în care, stând pe o bancă, în curtea școlii, alături de doamna profesoară, vă imaginați o școală modernă, cum ați reacționa dacă primele gânduri care vă vin în minte ar fi: apă caldă, gard, teren de sport, laboratoare de biologie și chimie, dulapuri pentru depozitarea cărților, draperii, cantină, livadă cu pomi fructiferi.
Poate ați fi șocați. În mintea unui copil, o școală modernă este un vis greu de realizat. În mintea unui adult, distanța dintre vis și realitate s-ar putea parcurge foarte ușor, cu puțină bunăvoință și cu câteva mii de euro (un efort infim, dar care devine imposibil pentru o administrație preocupată aproape exclusiv de creșteri salariale, nu de investiții și dezvoltare).
Ceea ce v-ar speria, însă, în tot acest exercițiu, va fi incomensurabila distanță dintre nevoile reale ale copiilor, ale unei comunități școlare din mediul rural, și infinita creativitate a politicienilor și administratorilor intereselor publice, în a inventa noi și noi mijloace de a fura, de a risipi, de a devaliza bugetele publice, inclusiv ale școlilor. Căpușarea învățământului public are un nume trendy: externalizare. Cele mai noi metode de a fura se nasc prin complicități birocratice public-private. Ministerul Educației Naționale multiplică funcțiile birocratice ale școlilor atât de mult, încât doar intervenția salvatoare a firmelor agreate de partidul față de care este aliniat directorul sau primarul, pe bani generoși, poate asigura liniștea tuturor. Școala își degrevează de o muncă inutilă personalul, firmele căpușează bugetul public, partidele au fideli și dependenți, câțiva palpează bunăstarea, dar copiii au școli moderne doar în fantezii.
Ceea ce v-ar putea speria sunt sumele infime de care ar avea nevoie o școală rurală pentru a căpăta chip modern în fața elevilor ei (în exemplul de mai sus nu ar depăși câteva mii de euro), prin contrast cu sumele imense furate din bugetele publice și care ajung în buzunarele a câtorva sute, cel mult mii de persoane. DNA a indisponibilizat doar în anul 2016 suma de 640 milioane de euro de pe urma infracțiunilor. Dacă împărțiți această sumă la cele aproximativ 3.000 de școli rurale, fiecăreia i-ar reveni circa două sute de mii de euro. Suficienți bani pentru apă caldă, garduri, draperii, terenuri de sport, cabinete de fizică și biologie, dulapuri și cantine. Suficienți bani pentru a transforma visurile a un milion și jumătate de elevi în realitate. Suficienți bani pentru a învăța o generație, încă din școală, să depășească mentalitatea latrinei din fundul curții și a spălatului cu apă rece, mentalitatea fondului clasei pentru cretă și bureți, mentalitatea jocului cu mingea în praf sau a așteptării mersului la oraș pentru a se putea bucura de un parc frumos amenajat.
Spre norocul elevilor din Școala Tudor Vladimirescu, ei trăiesc deja într-o școală modernă. Poate nu prin prezența apei calde sau a draperiilor, dar în mod sigur prin prezența unui profesor care le stimulează imaginația și credința că inclusiv prin eforturile lor, aparent nesemnificative, lumea lor poate deveni mai bună. Folosirea unei metode de tip vision board, pentru a dezvolta realități alternative, pentru a motiva și a stimula creativitatea și angajamentul personal, reprezintă o achiziție a pedagogiei moderne. Prezența unui profesor în relație colegială cu elevii este alt indiciu al modernității. Implicarea elevilor într-un efort de advocacy, în fața unor parteneri publici potențiali, pentru a spera la eliminarea mucegaiului din sala de clasă, reprezintă strategii moderne.
Este loc de așteptări proiectate în exterior? Mai mult ca sigur că este. Contractul social are acest sens. Statul este o creație alimentată continuu. Nu doar cu resurse, dar și cu așteptări. Este firesc să speri că președintele, premierul, primarul, vor deveni la un moment dat responsabili și pentru copiii unei școli rurale fără gard și draperii.
Așteptările pot fi proiectate în exterior, acesta este primul pas. Ulterior pot fi proiectate și în interior. Întrebările de forma „cum ne pot ajuta alții” putând fi reformulate în termenii „cum ne putem ajuta noi”, cum îi putem mobiliza pe cei din proximitate pentru a ne susține idealurile, cum putem înlocui strigătul către președinte sau premier, destul de îndepărtați și greu accesibili, cu întâlnirea primarului, membrilor consiliului local, eventual părinților, vecinilor, prietenilor, agenților economici, comunității, care sunt la câțiva pași? Cum putem să ne asumăm noi plantarea și întreținerea viitoarei livezi?
Vă invit să vă imaginați. Să vă imaginați că învățați într-o școală rurală din județul Călărași. Și să vă imaginați că aveți o doamnă profesoară care vă invită să vă despovărați de credința că sunteți mici, insignifianți, buni de făcut liniște, care vă stimulează să vă exprimați, care vă încurajează să visați, să visați că aveți ochi pentru viitor, nu doar pentru prezent, care vă încurajează să visați că aveți argumente, putere de convingere, dreptate să cereți ceea ce este al vostru, o investiție pe care toată lumea o va aștepta multiplicată și returnată societății.
O școală modernă începe deseori doar cu un exercițiu bun de visare.
Update. Între timp, boilerul a apărut iar elevii beneficiază de apă caldă. Cum ar spune copiii: „Un vis a fost împlinit.”
Bonus!
Dumitrel Toma 