Pentru că ați acceptat să citiți mai mult decât titlul acestui articol, vă rog să vă închipuiți că sunteți profesor în Liceul „Danubius” și se întâmplă să trăiți experiențele despre care vă voi vorbi mai departe.
Sunteți un profesor care încearcă să valorifice cât mai mult resursele metodologice ale educației nonformale în activitățile școlare și extrașcolare. Vă place mult să stimulați efortul colaborativ în detrimentul celui individual, ascundeți în spatele unor experiențe obișnuite secvențe de reflecție care pot produce lecții noi, militați pentru o educație democratică și pentru dreptul elevilor de a veni la școală motivați intrinsec și pozitiv, nu credeți într-o școală a obedienței și a soluțiilor de succes impuse din exterior și neasumate de elevi. Nu sunteți câtuși de puțin un profesor atipic, dar nici nu v-ați propus vreodată să fiți excentric. Nu sunteți profesorul care aruncă vina pe birocrație, pe nivelul salariilor, pe timpul de lucru, pe calitatea părinților, pe calitatea elevilor, pentru a își hrăni frustrările sau pentru a se deresponsabiliza, sunteți un om care face educație pentru că asta iubește să facă. Rezultatele sunt pe măsura investiției, examenul național de Bacalaureat și traseele profesionale post-absolvire validând an de an calitatea pregătirii elevilor. (Credeți toate acestea mai mult sau mai puțin îndreptățit.)
În acest context, sunteți anunțat, la sfârșitul lunii noiembrie, că ați fost propus pentru a primi titlul „PROFESOR MERITO”, urmând ca în perioada următoare să fiți asistat la lecții, să vi se ia un interviu și să participați la o ședință foto.
În timp ce sentimentele de vinovăție se completează cu cele de mândrie, simțiți în liceu o efervescență anormală. Elevii vin mai des să ia camera video, zâmbesc cu subînțeles, vă privesc altfel. Vă gândiți cu vinovăție, o dată în plus, că doar gravitația PREMIULUI MERITO trebuie să fi pus în mișcare asemenea forțe, asemenea energii, deși nu sunteți străin de dragostea elevilor. Nu aveți altceva de făcut decât să așteptați deznodământul.
Crăciunul este poimâine, astăzi este ultima zi de școală din acest an calendaristic, vă aflați printre organizatorii petrecerii de Crăciun, așa că nu sunteți surprins când Florentina, Alexandra, Andreea, George și Cristian vă propun să vă așezați pe un scaun în fața tablei inteligente și îi vedeți lucrând la laptop pentru a prezenta „ceva”.
Nu veți plânge când veți vedea filmul, deși elevii așteaptă asta, pentru că mintea vă este déjà suprasaturată cu teorii ale conspirației. Prezența în film a lui Marian Staș, a Anielei Lung și a altor oameni dragi, oameni prețioși de departe de Călărași, vă confirmă suspiciunea că produsul elevilor este rezultatul unui scenariu mai amplu. Treceți cu vederea micile alunecări în valul diafan, vă bucură întâlnirea îngerilor zvelți și calmi, dar nu plângeți, chiar dacă ei așteaptă asta. Sunteți recunoscător, le mulțumiți domnișoarelor și domnișorilor, le cereți să evite “cultul personalității”, să dea valoare criticii constructive, în locul laudelor nemeritate. Ieșiți din această experiență convins că filmul va fi proiectat în cadrul galei MERITO, că astfel se construiește un spectacol al aprecierii și al recompensării. Sunteți sigur pe propria intuiție și așteptați momentul în care vi se vor confirma bănuielile.
Trec lunile și vine ziua premierii. Gala MERITO ar trebui să reprezinte ocazia de a închide cercul. Priviți cu atenție ecranul mare din fața sălii și așteptați să revedeți filmul.
Să revedeți mesajele copiilor. Așteptarea se prelungește. Vedeți mărturiile lui Ștefan, Ioana și Adrian (atât de nemeritate, în generozitatea lor), dar nu vedeți nicio secundă din clipul așteptat. Conștientizați că teoria conspirației a fost cea mai mare nedreptate pe care le-ați făcut-o propriilor dragi. Și plângeți. Plângeți cu vinovăție. Pentru că lecția pe care au oferit-o ei, profund non-formală, pe deplin colaborativă, motivată intrinsec și pozitiv, generoasă peste măsură, nerezonabil de frumoasă, fecundă în oportunități de reflecție, a fost ratată cu grație chiar de dumneavoastră, mentorul lor.
Filmul elevilor dovedește o broderie de competențe soft și hard ce cu greu ar putea fi puse în valoare în cadrul unor activități educaționale tradiționale. Colaborarea pe verticală, între elevi din clasele a IX-a, a X-a, a XI-a și a XII-a, într-un proces creativ complex, motivată doar de generozitatea lor, având ca punct de pornire propria inițiativă, fără a aștepta ceva în schimb, combinând elemente de regie, chiar coregrafie, valorificând competențe din sfera multimedia și IT, demonstrând chiar leadership, în condițiile în care au reușit să obțină adeziunea și susținerea unor personalități aflate în colțuri diferite ale țării, este un produs educațional remarcabil. Proiectul lor, asumat în numele unui străin, este o dovadă că acești tineri au ce oferi societății și sunt echipați cu toate răbdările și nerăbdările necesare reușitei serioase, meritorii.
Pe cât de magnifici sunt copiii, autorii plini de inocență ai acestui produs, pe atât de nedrept și de incorect ar fi profesorul care ar suspecta o conspirație sau un aranjament.
Și totuși, eu, profesorul admirat de ei, am reușit să-i nedreptățesc.
Este acesta un „caz public”? Merită cazul un proces public? Dumneavoastră va trebui să judecați.
Părerea mea este că dreptatea merită strigată cu gura mare.
Avem copii remarcabili, avem energii creatoare deosebite, avem suflete vii care așteaptă să înflorească frumos, dar ne punem întrebarea în ce măsură noi, generația anterioară, oamenii pe care ei se bazează, oamenii la umbra cărora ei cresc, suntem la înălțimea meritată de ei.
Prin prezentarea acestei povești, aici, sper să îndemn la reflecție și la asumarea propriilor vulnerabilități, atunci când credem că nu avem prejudecăți, dar avem, când credem că le știm pe toate, dar nu le știm, când proiectăm asupra celorlalți propriile noastre temeri, deși pe ei îi caracterizează curajul, când vedem constrângeri acolo unde se manifestă doar libertatea, când ne credem liberi, deși suntem ținuți în loc de o mulțime de piedici.
Dragelor și dragilor, Andreea Coman, George Barbu, Alexandra Medeșan, Florentina Ciutacu, Roberta Andronache, Cristian Nicolae, Cristian Nicolae, Ovidiu Stănescu, Alexandru Samoilă, Elena Ivan, Petronela Marin, Amalia Radu, Ștefan Petrache, Lavinia Rotariu, Aniela Lung & friends, Marian Staș, Ioana Gorcea, Ștefan Stan și Adrian Cosac, privirea aceasta este pentru voi toți.
Așa priviri aruncă muritorii îngerilor lor!
Dumitrel Toma 