M-am aruncat de pe cuvântul viață

Cuvintele se obișnuiseră deja să mă construiască, să mă aleagă. Cuvintele mă nășteau, mă defineau, îmi alegeau forma și mă substanțializau. Viața lor devenea, printr-un transfer magic de iluzie, chiar viața mea. Alegerile lor deveneau, fără putință de tăgadă, chiar alegerile mele.
În fața fiecărui cuvânt care se adăuga ființei mele, o forță se năștea și i se opunea în mod absolut.
Acea forță a căutat orice falie în lumea creată din cuvinte, orice orificiu, orice spărtură, a pus la îndoială consistența, coerența lor, dar, oriunde căuta, invariabil găsea cuvinte. A ales câte un cuvânt și l-a folosit pentru a încerca să spargă goluri în țesătura de cuvinte.
A ales cuvântul daltă pentru a închipui o daltă. A lovit-o, folosind cuvântul baros, în toate cuvintele care păreau mai fragile și sensibile, dar ele au rezistat banal, fără pic de eroism. Săreau din cuvinte cuvinte, precum sar scânteile din piatră seacă. A ales cuvântul levier și a creat pârghii cu ajutorul cărora să răstoarne cuvintele. Tot timpul a descoperit pe dedesubtul lor doar cuvinte ascunse, cuvinte dosite, dar tot cuvinte. A ales o mantra și a recitat-o obsesiv. Nimic altceva decât cuvinte. A folosit cuvântul iarba fiarelor pentru a pătrunde în cuvântul revelație. Nicio surpriză, a descoperit dincolo doar universul creației continue a cuvântului.
Și, în timp ce făcea toate aceste eforturi, descoperind doar puterea de multiplicare a cuvântului, această opoziție oarbă participa la propria mea edificare.
În disperare de cauză, văzând că nu mă poate sustrage unui destin creat exclusiv de și din cuvinte, l-a ales pe cel mai viu dintre ele, m-a cățărat pe el și m-a părăsit acolo.

Iar eu, lipsit de cuvântul opoziție, am făcut ceva inimaginabil. M-am aruncat în cuvântul gol de pe cuvântul viață.