Mai întâi au plecat bătrânii, apoi adulții, au urmat tinerii, iar ultimii s-au risipit copiii. Nu a rămas nimeni, nu a scăpat nimeni.
Dar, înainte să dispară toți, au abuzat de cuvinte, singurele arme împotriva finitudinii vieții, folosite instinctiv pentru a-și revendica proprietatea asupra întregului, asupra veșniciei. Și cuvintele dansau nebune, în inconștiența și inconsistența lor, închipuind libertăți, drepturi și privilegii.
Cuvintele radiau speranță, cuvintele creau armonie, cuvintele nășteau paradisuri și eternități pline de fantezistă fericire. Cuvintele se multiplicau în toate zările, ducând cu ele plânsete șoptite și iluzii. Cuvintele transformau lumi, societăți, suflete, cuvintele educau, cuvintele civilizau, cuvintele permanentizau fidelitatea față de viață.
Oriunde apărea o criză, oriunde se ivea o moarte, se inventau cuvinte pentru a o descrie, pentru a o raționaliza, pentru a o soluționa, pentru a o ascunde. Oriunde apărea un incendiu criminal, se inventau cuvinte pentru a revendica responsabilități, culpe, mijloace de protecție, extinctoare, planuri de evacuare și strategii de intervenție. Vârtejul de cuvinte ajungea să spulbere geana de gol ce se ivise. Oriunde se ivea un incident mortal, se stârneau talazuri nesfârșite de explicații, de doleanțe, de acuzații, de proceduri, de mijloace, de intervenții, toate formulate în cuvinte. Doar, doar, bruma de gol ce se zărise, să nu sperie, să nu întristeze, să nu corupă puterea iluziei vieții.
Inițial au vorbit pietrele, copacii, zeii, apoi elitele, iar la final au vorbit toți oamenii, toți deodată. Spaima care cutremura conștiințe și năștea cuvinte, a cuprins în mrejele ei tot globul. Se întreceau oamenii în disperare, vomitând cuvinte la tot pasul, urlându-le pe străzi, șoptindu-le în case, țipându-le sau înghițindu-le în somn și în vise.
Atât de mult ajunseseră oamenii să fugă de orice gol, de orice taină, că până și necuvântătoarele fuseseră învățate să producă cuvinte, odată cu roboții și alte obiecte. Și necuvântătoarele au început să rostească cuvinte, precum oamenii. Și, asemenea cuvintelor vorbite de pietre sau de copaci, cuvintele necuvântătoarelor, ale roboților și ale altor obiecte, aveau o credibilitate mai mare, erau considerate sacre.
Cu cât era mai aproape o moarte, cu atât debitul verbal creștea, cuvintele se iveau în orificiile existenței, precum un gheizer islandez, umplând totul de cuvinte lacrimi, de cuvinte amintiri, de cuvinte regrete, de cuvinte patimi, de cuvinte care să spună orice, doar să ucidă golul, nimicul. Un gol nou, un nimic artificial se năștea, recreat din cuvinte, un nimic, un gol cu o mare virtute, el nu speria.
Orice moarte, ivită subit la marginea salbei de cuvinte ce fascina lumea, se învăluia spontan într-un giulgiu de cuvinte, se depozita pentru trei zile într-un mormânt de cuvinte și, inevitabil, învia tot în cuvinte.
Și s-au jucat atât de mult oamenii cu cuvintele, cu ale lor sau ale altora, până le-au anulat cu totul orice magie, orice miracol.
De atunci, cuvântul moarte umplea mai frecvent gurile viilor decât cuvântul salivă. Erau vremuri când se respira moarte, când oamenii puteau vedea moartea cu ochii liberi, când moartea era mai tangibilă decât orice lucru lumesc. Ecranele luminau moarte. Televiziunile trăiau din moarte. Politicienii devorau morți. Vecinii, rudele, prietenii, roiau toți în jurul unor morți mai întâi străine, distante, ale unor străini, ale unor distanți, iar în final, în jurul propriilor morți.
Mai întâi au plecat bătrânii, apoi adulții, au urmat tinerii, iar ultimii s-au risipit copiii. Nu a rămas nimeni, nu a scăpat nimeni. Toți au fost topiți în cuvinte, iar cuvintele și-au pierdut urechile, ochii, zâmbetul și sensul.
Dumitrel Toma 