Când „animalul politic” ține în lesă premierul unei țări


Se zvonea că exista o țară unde fiarele țineau în lesă oameni. Unde cele mai fioroase comportamente, de la țipat, scuipat, urlat, batjocorit, la desconsiderat și aruncat cu oamenii de pământ, erau atât de frecvente, încât nu mai surprindeau pe nimeni.

Se zvonește că în țara respectivă, primele instincte de putere erau mai bine valorizate social decât orice formă de civilizație, decât orice experiență consacrată de viață, decât orice performanță profesională, științifică, academică sau artistică. Așa se explicau hoardele de tineri care își completau adeziunea la partid cu mult înaintea obținerii vreunei diplome sau chiar înaintea obținerii permisului de conducere sau a dreptului de vot. Se recrutau devreme pentru o misiune inevitabil mortală, iluzia deținerii puterii. Majoritățile fiarelor erau opozabile oricăror manifestări ale vreunui merit, ale vreunei performanțe, erau doar haite amușinând după privilegii nemeritate și putere.

Crescuți cu lumina reflectorului pe fiare, tinerii erau repede învățați să poftească, să revendice, să pretindă, să posede. Se promoveau continuu comportamentele odioase, abateri de la orice morală, de la orice disciplină, țineau agenda publică violurile, traficul de influență, abuzurile, spargerile și furturile. Toate necondamnate, nepedepsite, închise în mașini de spălat instituționale, care le albeau, transformându-le doar în notorietate și faimă. Cuvântul „anchetă” era sinonim cu adormirea atenției și cu amnezia, un purgatoriu în care se spălau păcate. Iar tinerii, necunoscând revolta morală, spiritul critic, în lipsa vreunei dovezi explicite a profitabilității comportamentelor prosociale, celor morale, se hrăneau din aspirația puterii nemărginite, din aspirația puterii individuale absolute. Școala însăși, o instituție între instituții, stimula competiția între copii, lupta oarbă, disprețul și poziționarea cu superioritate în fața celorlalți, de multe ori însoțite de conduite imorale sau ilegale.

Singurul sentiment real pe care și-l permiteau „animalele politice” din respectiva țară era invidia, o invidie oarbă că nu pot deține orice formă de putere, oricât de mult timp, în fața oricui. Din fericire, această invidie era hrănită permanent prin etalarea modelelor, prin redefinirea continuă a standardelor aspiraționale. Unele fiare se hrăneau, precum sălbăticiunile, cu sânge, altele se hrăneau doar privindu-le pe primele cum se înfruptă din privilegiile puterii. Știau că mai devreme sau mai târziu le vor lua locul. Sau visau la asta.

Puterea fiarelor ar fi încetat să existe în lipsa simbiozei cu prada. Pentru a hrăni iluzia puterii pentru toți, au inventat legi, iar mai apoi excepții. Legile garantau șanse egale, legile promovau meritocrația, legile iluzionau. Excepțiile se judecau eminamente de către cele mai înrăite exemplare, funcționând inevitabil în avantajul lor. Lor li se recunoșteau și asigurau, de către toate celelalte „animale politice” retribuțiile cele mai consistente.

Instituțiile create prin legi erau, asemenea desenelor de pe zidurile Cetății Soarelui, doar mijloace pentru educația bestiilor. În instituțiile publice se desfășura procesul de selecție, perfecționare și maturizare. Abuzul, bunul plac, corupția, toate erau mijloace permise pentru fiarele care se prezentau cu fățărnicie drept animale politice. Caracterul social al naturii umane le era totalmente străin. Cea mai mică slăbiciune, cel mai mic respect, pentru drepturile și beneficiile celorlalți, le lipseau cu desăvârșite. Conta puterea personală, pentru care ar fi sacrificat orice. Oameni reduși la dimensiunea instinctuală, neantizați în universul mamiferelor lipsite de cer.

Invariabil, în fruntea ierarhiei erau așezate ființele cele mai dependente de nevoia puterii. Nu întodeauna însă cele mai puternice, cele mai perfide, cele mai feroce, iar asta nu doar pentru prostirea și ducerea în eroare a maselor, dar și pentru a putea fi ușor îndepărtate, precum se ardeau țapii ispășitori pe vremuri, fără punerea în risc a status-quo-ului. Ceea ce știau însă, întotdeauna, aceste nade pentru speranțe și aspirații, era că nu pot confrunta niciodată fiarele. Că nu pot chestiona cultura fiarelor. Că nu le este îndreptățit să genereze culturi alternative.

Este de presupus că în această țară, cel mai bine hrănit și cel mai odios devine stăpânul celui slab, celui lipsit de haită. Și, invariabil, cel slab este la fel de necesar celui feroce, precum îi este necesară prada unui vultur.

În urmă cu puțin timp, în această țară, o pradă cu aspirații mari a intrat în aventura „instituțională” a fiarelor, a învățat cum poate să sară din funcție în funcție, în totală fărădelege. Și, spre deziluzia fiarelor, când a fost expusă public, s-a intimidat și a demisionat. Astfel, prada a promovat un comportament incompatibil cu civilizația fiarelor.

În același timp, în aceeași țară, premierul, un om fascinat de cultura puterii individuale arbitrare, dar dependent de rețeaua de putere a fiarelor, a avut de ales între a condamna sau a apăra cultura fărădelegii. Ținut în lesă de „animalul politic”, a ales să o apere, invocând anchete și instituții, adică exact instrumentele necesare prezervării ei.

Este de la sine înțeles că „animalul politic” conduce acea țară. El ține premierul în lesă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.