Ușă deschisă spre un Socrate contemporan

„Puține făpturi umane vor fi de acord să fie transformate în vreunul din animalele inferioare în schimbul promisiunii unei trăiri depline a plăcerilor animalice; nicio ființă inteligentă nu ar consimți să devină un nebun. nicio persoană instruită să devină ignorantă, nicio persoană dotată cu sentimente și conștiință să devină egoistă și infamă, chiar dacă ar fi convinsă că nebunul, nătângul ori ticălosul sunt mai satisfăcuți cu propria lor soartă decât este ea cu a sa. Ea nu va renunța la ceea ce posedă în plus față de aceste ființe nici măcar în schimbul celei mai depline satisfaceri a tuturor dorințelor pe care le-ar împărtăși cu ele. O ființă dotată cu facultăți superioare are nevoie de mai multe lucruri pentru a fi fericită, e capabilă, probabil, de suferințe mai profunde și, cu siguranță, e mai vulnerabilă în fața acestora decât o ființă de tip inferior; dar în ciuda acestei fragilități, ea nu poate niciodată dori cu adevărat să se scufunde în ceea ce ea simte a fi un nivel inferior de existență. E mai bine să fii o ființă umană nesatisfăcută decât un porc satisfăcut; e mai bine să fii un Socrate nesatisfăcut decât un nebun satisfăcut. Iar dacă nebunul sau porcul sunt de altă părere, aceasta se datorează faptului că ei cunosc numai o latură a problemei. Ceilalți sunt conștienți de ambele laturi.”

Utilitarismul, de John Stuart Mill

Mi-am provocat elevii de clasa a XII-a, anul acesta, cu o situație ipotetică, inspirată de textul de mai sus. Dacă ar exista posibilitatea evadării din condiția umană, ce ar alege, să fie animale inferiore (un porc), dar fericite în propriile trăiri animalice, sau să fie ființe superioare (un Socrate), nesatisfăcute, fragile și sensibile la suferință. Spre surprinderea mea, 5 elevi din 24, ceea ce reprezintă mai mult de 20%, ar fi ales, în limitele ipotetice date, să renunțe la umanitate, așa cum o înțeleg ei, pentru o condiție existențială aparent inferioară.

Mi-am amintit de această situație în timp ce Amalia mă certa pentru că i-am dedicat un articol, fără să îi cer consimțământul, în site-ul liceului. Observația ei mi-a confirmat o dată în plus cât de mult abuzăm de copiii și tinerii împreună cu care creștem. De multe ori îi folosim ca vehicule pentru scopurile noastre de marketing personal sau instituțional, pentru validarea noastră personală sau profesională. Și, folosindu-ne de ei, exploatându-i și poluându-i cu aroganța noastră „experimentată”, „validată”, ajungem să îi îndepărtăm chiar de avantajele umanității. Și. măcar de i-am polua doar astfel. Sunt obligați să suporte o mulțime de consecințe nefaste ale obiceiurilor de consum ale unei generații nesătule în fața dorințelor materiale și carnale. Sunt absolut convins că mulți iubitori de pisici, din aceste vremuri mai mult sau mai puțin toxice, ar face schimb de roluri cu felinele lor iubite. Și nu ar putea fi condamnați câtuși de puțin pentru o asemenea alegere, absolut rațională.

Încercând să îmi spăl păcatele în public, i-am propus domnișoarei Amalia Radu, aka Copila Cărților, să răspundă aici câtorva întrebări care atacă principalele teme ale existenței unui tânăr de succes din zilele noastre. Nu știu în ce măsură perspectivele personale pot fi generalizate, dar știu că în puține cazuri tinerii se exprimă cu adevărat frontal, iar atunci când o fac trebuie să îi ascultăm cu maximă atenție. Orice șansă de a-i asculta și de le înțelege resorturile interioare merită toată atenția. A trebuit să îi promit că nu voi duce în piața publică acest articol, ci va rămâne aici, în acest colț de lume, nefrecventat excesiv. Pentru că misiunea ei este să scoată tinerii din ignoranță, iar ultimii ani și i-a dedicat promovării lecturii în rândul tinerilor, o consider pe Amalia un Socrate contemporan.

– Se spune că generația z, supranumita si iGeneration, se simte ca un pește în apă în mediul digital. In egală măsură, se vorbește despre problemele anxietății, însingurării, izolării, inadaptării la o lume a bătrânilor, construită pe alte fundații. Ca o nativă a acestei generații, care sunt primele trei întrebări pe care ți le pui în legătură cu problema anxietății și ce răspunsuri le formulezi?

• Înainte de a răspunde la aceasta întrebare, aș vrea să zic că eu cred că sufăr de anxietate încă de la o vârstă fragedă. Niciodată nu am consultat un psiholog, tocmai pentru că eu nu eram adaptată la acea lume îmbătrânită, iar bătrânii nu erau adaptați la lumea mea. M-am cam diagnosticat singură, însă toate simptomele se potrivesc. Am suferit chiar și câteva atacuri de anxietate. Nu cred că ea se datorează însă, mediului online, ci mai degrabă mediului offline. Vezi tu…mi-e foarte ușor să comunic pe internet, printr-un ecran. Cred prostește că, doar pentru că acea conversație nu este purtată face to face, nu mă poate răni, drept urmare mă destăinui mult mai ușor. Online, nu văd ochi iscoditori, nu aud o schimbare a tonului vocii care mă îngrijorează, nu dau piept cu privirea dezaprobatoare a cuiva. Totodată, anxietatea mea a fost cauzată de această iluzie a internetului, pentru că online mi-am creat o imagine. Asta e cea mai mare armă împotriva omului. Internetul îți oferă puterea de a prezenta numai ce vrei ca alții să vadă. Astfel, ajungem să trăim cu jumătăți de adevăr și să ignorăm aspectele mai puțin plăcute. Deseori m-am întrebat dacă eu chiar merit. Niciodată nu am simțit că fac ceva mai special decât alți copii sau elevi și totuși, m-am simțim mai privilegiată decât alții. Deseori simțeam că privilegiile astea nu erau pe merit și nu mi se cuveneau, astfel că m-am împins deseori până la capătul puterilor pentru a simți că merit ce mi se întâmplă. Altă întrebare care-mi răsare des în minte este…oare eu îi dezamăgesc pe cei din jur? Deseori simțeam, mai ales în perioada liceului, că făceam multe lucruri pentru a-i mulțumi pe cei din jurul meu. Nu știam ce înseamnă să refuzi și uneori mă călcam în picioare pentru a-i face pe alții fericiți. Asta a dus la multe nopți nedormite, când simțeam că am o piatră pe inimă care nu mă lasă să mă odihnesc. Ultima întrebare ar fi…oare eu sunt defectă? Uneori sunt hipersensibilă, alteori nu simt absolut nimic. În fiecare seară, singurul mod de a nu experimenta overthinkingul provocat de anxietate este să îmi imaginez ce aș fi făcut în altă viață. În fiecare seară adorm gândindu-mă că sunt un personaj care salvează lumea, dar care renunță la sine. Între adevărata eu și varianta mea imaginară sunt destul de multe similarități, însă pe atât de multe diferențe. Un fel de țel al aspirației către un ideal necunoscut.

– Rețele sociale par a cultiva adolescenților un tip de încredere în sine independentă de orice realizare semnificativă, fiind suficientă o imagine mai excentrică, o extravaganță, iar cand nu sunt suficiente, se ajunge la punerea în pericol a propriei existențe, prin comportamente de risc care sunt excesiv de costisitoare, prin raportare la beneficii (vezi mortalitatea asociată cu fotografiile realizate pe trenuri). Cum ți-ai hrănit încrederea de sine în adolescență și ce sfaturi poți da copiilor mai mici sau colegilor de generație, pentru a constientiza dacă reprezintă o problemă, sau cum poate fi depășită?

• Când ți-am dat drept temă de gândire încrederea de sine, de fapt, mă referisem la lipsa ei. Credeam că ai conștientizat și tu asta. Nu știu dacă ai observat, însă din punctul meu de vedere toți cei din jur aveau încredere în mine, mai puțin eu. De multe ori mă subestimam sau mă sabotam de una singură, dându-mi cu stângul în dreptul. Am ratat multe oportunități din cauza lipsei încrederii în sine, nu am plecat din relații toxice cu alți oameni tot din cauza lipsei încrederii în propria persoană. Într-adevăr, atunci când trebuia să vorbesc în fața cuiva, purtam o mască a invincibilității uneori de nepătruns. Am auzit multe vorbe din partea colegilor de liceu, mai mari sau mai mici, care mă consideram fandosită sau încrezută din cauza posturii sau pentru că treceam pe hol cu bărbia ridicată. Știam să falsez destul de bine, însă eu mă prăbușeam pe interior încetișor. Nici chiar în ziua de azi nu îmi ofer suficiente credite. Eu n-am știut să-mi hrănesc încrederea de sine, însă mă aștept ca mulți să nu fie în pielea mea. Hipersensibilatea față de trecut și grija față de viitor m-au împiedicat în a mă focusa pe prezent, chiar și în momentul actual. Din păcate, nu pot da un răspuns despre cum e să ai încredere în tine sau cum poți depăși lipsa ei. N-am experimentat fericirea împlinirii.

– De multe ori, ceea ce traducem prin destin reprezintă doar o sumă de reinterpretări ale propriilor experiențe de viață, o sumă de istorii, reinterpretări facilitate de schimbări în educație, de trecerea vârstelor, de creșterea prin înțelepciuni sau iubiri. Te-ai confruntat cu situația schimbării de perspectivă asupra evenimentelor vieții tale? Poți vorbi mai mult despre subiectul destinului tău personal?

• Am crescut cu ideologia ‘învață, că pentru tine înveți’ sau ‘învață pentru a-ți depăși condiția’, astfel toată viața mi-am hrănit pofta de a învăța. Am crescut spunându-mi că eu nu vreau să am destinul părinților mei, nu vreau soarta lor și nu vreau să fac sacrificiile pe care ei le-au săvârșit. Astfel că, destinul meu reprezintă mai degrabă o opusă a experiențelor părinților mei. M-am confruntat de multe ori cu întrebarea ‘oare eu doresc asta cu adevărat?’ deoarece, la un moment dat, simțeam că setea mea de cunoaștere era un răspuns la nevoia de a-mi satisface gândul că eu nu voi sfârși fără a aduce o schimbare în bine. În copilărie și adolescență am trecut de la dorința de a fi doctor, la criminolog, psiholog, chiar și cântăreață (afona de mine), la a dori să fiu jurnalist. Chiar și în punctul în care mă aflu mă confrunt cu schimbări de perspectivă, deoarece în mine e un război: pe de o parte vreau să aduc schimbare, pe de alta vreau să nu mă pierd pe mine în procesul ăsta. Destinul meu personal nu e chiar atât de personal. Am ajuns să cred că sunt alcătuită din rămășite de amintiri, din vieți apuse, din secole trecute, din persoane care au coborât la stația trecută sau care vor urca la stațiile următoare. Eu și destinul meu suntem suma tuturor persoanelor pe care le-am cunoscut și pe care le vom cunoaște. Suntem rezultatul public al umanității (sau dezumanizării) oamenilor.

– Există o lume care aparține tuturor, dar și o lume care ne aparține cu totul, sau pe care avem exclusivitatea în a o crea. Uneori, toate lumile noastre sunt în pericol. Cum te raportezi la ideea salvării lumii sau a edificării unei lumi noi?

• Aș vrea să spun ‘din fericire’, însă, din păcate, am conștientizat poate prea devreme pentru mine că planeta și lumea noastră are nevoie de salvare. În ultimele luni mi-am tot perfecționat fotografia, astfel că de fiecare dată când fotografiez natura și vietățile ei, mă gândesc că nu le pot lăsa pieirii ca efect al indiferenței umane. Drept urmare, nu pot fi niciodată pe deplin fericită știind că lumea noastră, lumea mea mult iubită, nu mai are mult de trăit dacă schimbarea nu se petrece. Conștientizez că de una singură nu pot muta munții din loc… M-am îndrăgostit de ciripitul păsărilor din Londra, de veverițele care vin să le hrănești cu alune, de vulpile care trec strada nestingherite, de vântul obraznic. Cu toate astea, pe cât mă bucur de aceste mici fericiri, nu pot ignora mirosul de carburant care-mi otrăvește plămânii, gunoiul care e aruncat în râuri și păduri (într-una dintre cele mai vestite țări ale globului), mâncarea irosită și multe altele. Fac diferența ușor între lumile fictive din mintea mea și lumea în care trăiesc. Iubesc imaginația și aș vrea să trăiesc în mintea mea însă realizez că, atâta timp cât cineva nu poate inventa o mașină a timpului, trebuie să-mi salvez lumea. Nu cred că putem edifica o lume nouă, nu eu, cel puțin. Lumile din mintea mea sunt nelumi. Terra e lumea mea iubită.