Damnat

Mă văd născut tardiv, din plânset de cuvinte,
Cu un retard perpetuu, să văd în orice val,
Trudind, fără speranță, spre goalele veșminte,
Ce-mi vor ascunde zarea sub umbra vreunui mal.

Mă văd pășind, stângaci, pe lespezi de cuvinte,
Ce șerpuiesc, fățarnic, pe amăgiri de-abis,
Țintind, făr de speranță, neantul înainte,
Nu cad, dar mă scufund, de parcă-aș fi în vis.

Mă văd privind în sus, spre ceruri de cuvinte,
Ce-adăpostesc, umile, un univers de vid,
În ochi îmi cad, zorite, luminile din minte,
Sunt astrul ce se naște din ceea ce ucid.

Mă văd în giulgiu strâns, sub mirul din cuvinte,
Ce pline sunt de viață, asemeni unui leș,
Încerc să mă înalț, dar zornăi oseminte,
Sub culmile fantasmei sunt îngropat ca greș.

Mă văd hrănind o strofă, cu-a morților cuvinte,
Ce lenevesc prin veacuri, ascunse de vreun rit,
Sperând să nu ofere, în veci, sticliri prea sfinte,
Din care să se nască vreun idol prea smerit.