http://www.youtube-nocookie.com/embed/Ld9ZNgxrDb0?list=UUb9uGXFHzbOGuSvZ3hh_nFg
Nu, nu a durat mai mult de câteva secunde între vizionarea filmului lui Tedy Necula și gândul scrierii acestui articol.
Socialismul s-a manifestat în România precum bacteriile probiotice în intestinele unui corp. Nu sunt parte din corpul uman, dar par a fi și chiar ai putea spune că existența lor este determinată de existența corpului uman. Prin contrast, socialismul nu a fost un cancer, în niciun caz nu a reprezentat o anomalie sau o aberanță socială și ideologică. Socialismul reprezintă ceva atât de diferit, dar indispensabil, tocmai pentru că oamenii nu sunt chiar tot timpul doar oameni. Societatea este mai mult decât relațiile cauzale care o determină, este mai mult decât suma indivizilor și ea are sens dincolo de sensul diferențelor naturale care-i caracterizează pe membrii ei. Dacă liberalismul este natural, este organic, este firesc, socialismul este necesar, este indispensabil, este uman, este un produs cultural, precum creațiile lui M.C. Escher sau ale lui Leandro Erlich.
Nu știu dacă ceea ce surprinde Tedy în film este încă element de antiteză, în procesul dialectic al devenirii, sau poate fi indiciul unei început fragil de sinteză, cert este că tema comunismului nu se mai reduce doar la forme, iar filmul lui Tedy, deși focalizează bine formele, le evită cu atât de multă precizie. Da, în sinteză, percepția comunismului nu ar trebui să se mai reducă doar la forme, iar tinerii născuți după așa zisa Revoluție, cu siguranță că nu se simt atât de confortabil în a discrimina între forme și elemente de fond în perceperea comunismului.
Priviți imaginile de mai jos.
Prima a fost folosită în campania electorală din 2014
În ea veți găsi aceleași elemente simbolice care erau folosite și în urmă cu aproape o jumătate de secol.
Imagine cu o tapiserie dedicată lui Nicolae Ceaușescu (1978).
Liderul suprem este înconjurat de motive populare, Coloana fără sfârșit îi pune în evidență aparenta verticalitate, masele „vesele” dansează frenetic la picioarele liderului etc.
Comunismul este mai mult decât suma amintirilor celor care l-au trăit, decât suma lecțiilor învățate la Socialismul științific, disciplină obligatorie pentru profesorii de la sate și orașe și pentru toți oamenii muncii, oameni de bine în Republica Socialistă România, decât suma labilităților caracteriale cultivate și recompensate, prin mijlocirea cărora a supraviețuit, este mai mult decât suma minciunilor manipulatorii prin care-și justifica sensul, comunismul este o năzuință, este o proiecție utopică, un produs eminamente cultural, un drog aparent ieftin, dar care are costuri uriașe, pe care și-l permit doar cei care nu prea au ce pierde și care, chiar de-ar pierde ceva, nu ar ști ce au pierdut.
Ceea ce doare atunci când vezi filmul, este superficialitatea, lipsa ancorelor în esența aparentului bine, în esența comunismului românesc, lipsa informațiilor despre mecanismele terorii, lipsa informațiilor despre ritualurile lipsite de sens prin care te validai ca membru al societății sau al partidului, lipsa informațiilor despre absurdul unei vieți trăite fără drepturi negative, lipsa informațiilor despre cenzură, autocenzură și frică, lipsa informațiilor despre decimarea elitelor și înlocuirea liderilor cu semidocți, lipsa informațiilor despre obediența cultivată prin toate sistemele sociale. Este foarte dificil să descoperi toate aceste orori dacă ești formatat intelectual prin instrumente neocomuniste: școală ineficientă, mass-media controlată și finanțată politic, teme tabu în manuale și în limbajul public al fiilor și „fiilor” fostei nomenclaturi.
Dacă m-aș fi născut după Revoluție, nu aș fi putut recunoaște comunismul în atât de multe obiceiuri contemporane. Nu aș fi putut recunoaște comunismul în obiceiul purtării politicienilor de paie prin fața elevilor, precum sfintele moaște prin față stahanoviștilor în ale credinței. Nu aș fi putut recunoaște comunismul în liniștea socială ce domnește pe plaiurile mioritice, indiferent de gravitatea temelor publice. Nici în obiceiurile infracționale ale jupânilor. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în evaluările de formă, nici în salariile aproape egale, indiferent de performanță, nici în spăgi, nici în furtul generalizat al celor fără frică. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în cârdășia administratori-sindicate. Nici în lucrul făcut de mântuială. Nici în lipsa de asumare a propriului destin, în neglijență, în lipsa din comunitate, în superficialitatea care transmite mesajul „eu nu sunt important, eu nu sunt sistemul, deci, pentru ce să mă agit?” Nu l-aș fi putut recunoaște nici în eternul plagiat, cel care ne învață că nu suntem mai buni decât profesorii noștri, iar ei ne controlează curajul, cunoscându-ne vulnerabilitățile. Nu aș fi putut recunoaște comunismul nici în sărăcia cvasi-generalizată, nici în iluzia „raportărilor statistice”, nici în prostia cultivată sistematic, nu l-aș fi putut recunoaște nici în lipsa spiritului de proprietate, în lipsa cuvântului și a încrederii, cu atât mai puțin în efervescențe gregare, eminamente politice. Nu l-aș fi putut recunoaște nici în Catedrala Mântuirii Neamului, o jertfă în speranța unei mântuiri viitoare, nu colective, ci colectiviste.
Comunismul, dacă nu-l recunoști în primul rând în tine, în modul în care trăiești și în mizeriile printre care trăiești, va părea că nu există. Privește cu atenție cadavrul comunismului din România și vei descoperi că este plin de viață, este raiul permanent al bacteriilor de putrefacție.
Dumitrel Toma 