De ce ajung în frunte cei mai răi

Introducere

Capitolul al X-lea al celei mai populare cărți a laureatului premiului Nobel, Friedrich Hayek, ”Drumul către servitute”, este intitulat „De ce ajung în frunte cei mai răi”. În acest capitol, F.Hayek identifică principalele cauze care determină apariția, în fruntea regimurilor totalitare, a indivizilor reprezentați mai ales prin insușiri negative.

Demersul îți găsește motivația în dorința lui F.Hayek, de a răspunde, explica sau contracara, prin argumente raționale, concepțiile populare, conform cărora nu există un determinism care să conducă la o regulă privind asocierea regimurilor totalitare cu acei conducători caracterizați negativ sau incompetenți. Această „credință ce-i alină pe mulți și slăbește serios rezistența multor altora” (4, pag.154) este că numai accidentul este cauza pentru care regimurile totalitare sunt conduse de persoane dubioase sau corupte.

Pentru ca analiza să fie pertinentă, F.Hayek realizează o determinare exactă a condițiilor în care germenii unui guvernământ totalitar apar în societate, dar și a modurilor în care indivizii caracterizați caracterial prin aceleași însușiri aderă la un program circumscris unei forme autoritare de guvernare. Dincolo de acestea, consecința imediată și inevitabilă a cumulului de putere liberă, necenzurată, structură însăși a autorității publice totalitare, generează comportamente, în proximitatea puterii, care depășesc limitele moralității generale. În acest sens, F.Hayek încearcă să demonstreze că însăși structura autoritară, monolitică, a puterii statului, reprezintă un factor de risc continuu, pentru cei care îl conduc, de a deraia către acțiuni negative.

Prin aceste explicații, se încearcă înlăturarea caracterului superficial al percepției publice, prin care se asociază, în baza unei implicații accidentale, caracterul corupt al administrației statului totalitar, cu ideea de organizare specifică a statului (autoritar-totalitară).

Prima acțiune, întreprinsă de F.Hayek, este de a stabili traseul prin care este promovat și impus un tip de guvernământ autoritar și totalitar. În acest context, este foarte important să fie stabilite caracteristicile fundamentale ale unui astfel de sistem polititc.

Prima consecință a adoptării ideii de guvernământ totalitar se referă la modurile în care este privit individul și relația acestuia cu puterea publică. Atâta timp cât acesta nu mai este identificat prin propriul interes în cadrul societății, interesul general al colectivității devenind prioritar pentru guvernământ, nici cantitatea de putere de care dispunea, cel puțin în mod natural, pentru urmărirea și realizarea propriului interes, nu mai are o reprezentare practică. Altfel spus, odată cu pierdea individualității, „cetățeanul” își pierde și puterea de care dispunea în cadrul „cetății”.

Este greu de înțeles care sunt resorturile care determină individul la a adopta un astfel de sistem sau cel puțin de a accepta o astfel de formă de guvernare. Argumentele, false de altfel, prin care este sedusă persoana la autodezindividualizare și confundare în recipientul numit „colectiv”, vizează tocmai un bun dezirabil semnificativ mai consistent decât cel obținut printr-un guvernământ democratic.

Această seducție poate exista în mod natural, în urma unor situații de criză care erodează sentimentul puternic de sine al indivizilor unei societăți.

Un exemplu în acest sens, este reprezentat de societatea germană in perioada 1918-1933. Mai mulți factori: politici (suferințele cauzate de Primul Război Mondial, înfrângerea suferită, înăbușirea sângeroasă a revoluției de spirit socialist din perioada anilor 1923), sociali (amputareea a 13 % din teritoriul țării, de către aliați, prin veritabilul dictat – Tratatul de la Versailles, constângerea plății a 20 miliarde mărci-aur ca despăgubiri de razboi, pierderea unor orașe importante, ca Koln, Koblenz, Mainz, Kehl), economici (criza mondială din 1929-1933 a determinat reducerea industriei cu 45 %, creșterea numărului de șomeri de la 2 milioane în 1929, la 6 milioane în 1932, reducerea salarillor la jumătate, distrugerea agriculturii, peste 18 milioane dintr-o populație activă de aproximativ 29 de milioane, recurgând la ajutoare sociale și la supa săracilor), dar mai ales psihologici (clasele de mijloc din mediile urban și rural erau victime ale acestui veritabil haos și spectatoare la distrugerea tuturor valorilor), au condus la resimțirea familiei aflată sub autoritatea paternă, ca unic bastion solid în calea relelor din societate.

Aceasta situație, care afla în centrul ideii de rezistență imaginea familiei subordonată dominanței masculine, determina o pregătire psihologică a indivizilor pentru acceptarea și „supunerea față de un stat forte și față de un șef atotputernic, dupa imaginea tatălui” (1, pag. 230).
Urmare a acestui complex de factori, apare, în 1930, Republica de la Weimar, forma de guvernământ reducând progresiv toate pârghiile prin care individul își putea manifesta puterea. Practic, sunt eliminate rolul parlamentului, dreptul la vot și libertatea presei (1, pag.230). Iar individului îi revenea doar îndatorirea de a se pierde în cadrul colectivismului.

Nonpersonalitățile acționează gregar

Este deosebit de important de sesizat care sunt condițiile care determină apariția unei forțe unite și hotărâte să își asume guvernarea, chiar în cazul în care vechile partide socialiste germane nu se implică în acest demers. F.Hayek identifică un moment premergător creării unei forțe politice destul de unite și coagulate, chiar structurate pe un model militar. Acest moment este, de altfel, definitor pentru calitatea umană a persoanelor care fac parte din grupul vizat. F.Hayek gândește, raportat la acest moment, trei motive pentru care grupul politic care își propune un act de guvernare bazat pe autoritate, este format în principal din elementele negative ale unei societăți.

Primul motiv se referă la selecția persoanelor în cadrul grupului inițial. Toate aceste persoane trebuie să dovedească minimum de inițiativă, în paralel cu aceasta, trebuind să respecte fără rezerve autoritatea conducătorului. Din perspectivă psihologică, analizând această situație, se poate observa foarte rapid că astfel de indivizi nu reprezintă personalități complexe, caracterizate prin diversitate de opinii și caractere ferme. În lipsa unor astfel de însușiri, ei pot foarte ușor adera la puncte de vedere elaborate de eșalonul superior și, în urma unei publicități sau impuneri a unor asemenea idei, ei ajung să le considere ca fiind proprii și să lupte, uneori cu toate mijloacele, pentru realizarea lor. În această situație, ei servesc scopurile unei autorități mai mari, care îi poate astfel folosi, exact ca pe militari, în realizarea tuturor dezideratelor propuse, fie ele morale sau nu. Această manipulare începe din momentul în care se creează nucleul grupului politic și poate dura tot atât timp cât durează și guvernământul autoritar. Este ușor de observat că un guvenământ autoritar este compus numai din astfel de indivizi, atât timp cât nu este acceptată diversitatea opiniilor. O consecință a acestui tip de selecție a indivizilor o constituie practica comună tuturor guvernelor autoritare, de a încerca eliminarea oricărei opoziții și de a transforma propriul partid sau propria formațiune politică într-un partid-stat, fără să fie acceptat multipartitismul.

Nonpersonalitățile aderă

Al doilea principiu de selecție a nonpersonalităților în actul de guvemare autoritar, îl constituie aderența necritică a persoanelor cu caracter instabil, la programe sau construcții ideatice, motivante ale oricăror demersuri politice autoritare. Condiția impunerii acestor programe nu se află în explicarea argumentată rațional a demersurile incubate, ci in popularizarea excesivă, realizată doar prin mijloace de convingere superficiale, emoționale „legitățile entuziasmului se aseamană în acest punct întru totul acelora caracteristice formării cetei anonime, unde efectul de cooptare crește în proporție geometrică cu creșterea numărului de indivizi” (6, pag. 276). În lipsa oricăror convingeri stabile, nonpersonalitățile aderă la noile programe de acțiune promovate de putere și preiau rolurile pe care aceasta le distribuie în scopul realizării propriilor deziderate.

Adeziunea se manifestă în mod identic și la nivelul grupurilor sociale. Acestea, bazându-se pe o oarecare coeziune și comunitate a indivizilor pe care îi cuprind, acționează unitar în raport cu stimulii emiși de factorii de putere. În acest sens, autoritatea indivizilor suferă un proces de diluție, iar conceptul de „individualism” este înlocuit cu cel de „masă”. Acest proces este favorizat și de eliminarea presei libere. În statele autoritare, nu există diversitate și liberatate de opinie la nivel de presă. Presa nu reprezintă altceva decât un instrument de propagandă și manipulare care servește exclusiv autorității publice.
Tot acest complex de situații este indus de concepția guvernamentală, conform căreia opiniile contrare sunt nevalide în contextul dat. Singura construcție viabilă este considerată cea elaborată de factorul de putere. De aceea, acesta consideră că posibilitatea existenței unor opinii divergente este cauzată de o eroare de informare sau de interpretare. Mai mult decât atât, sistemele totalitare urmăresc obținerea unui control total al modului în care individul gândește, se manifestă sau simte, „sistemele totalitare ce urmăresc supunerea necondiționată a oamenilor se concentrează spre crearea acelui tip de cetățean incapabil să ia decizii de unul singur” (3, pag 125). Pentru a contracara aceste efecte secundare, absolut normale în societățile democratice, factorul de putere încearcă să promoveze din ce în ce mai mult propriile concepții, în vederea eliminării divergențelor de opinie. În cazul în care propaganda excesivă nu reușește să elimine aceste „accidente”, factorul de putere creează instituții de opresiune care să elimine fenomenul opoziției. „Propovăduirea noii ideologii la toate nivelurile, începând cu primele clase de școală, îi dau o aură de omniprezență și omnipotență. Cei care se îndoiesc devin disidenți demni de dispreț, incapabili să înțeleagă măreția noii doctrine, caracterul ei absolut. Ei sunt supuși oprobriului public, calificați drept disidenți, exclusi din societate și chiar pedepsiți pentru „erezia” lor, „pentru crima de a gândi” (3, Pag.78).
Un deziderat complementar pentru guvernările totalitare este ca modelul de individ viabil-social să devină reprezentativ la nivel de masă „Scopul statului este de a menține și dezvolta o comunitate de ființe vii care sunt fizic și moral gleicharting, adică asemănătoare…” , „toți oamenii aveau să devină, dupa câțiva ani, identici din punct de vedere fizic” (2, pag.185).
Cum într-o societate aflată în criză, valorile morale și individuale sunt puternic zdruncinate, reducerea indivizilor la nivel de masă este o acțiune relativ simplă pentru un aparat propagandistic și de oprimare, precum cele realizate de forțele autoritare coerente și puternice.

Nonpersonalitățile sunt intolerante

Una dintre cele mai importante cauze pentru care forțele politice autoritare își atrag adeziunea elementelor negative ale unei societăți, o constituie îndemnul continuu la ura față de un dușman comun. Obiectul acesteia reprezintă fie o clasă socială superioară, fie cei care nu împărtășesc doctrina grupului.
Generarea și administrarea continuă a acestor reacții afective negative, extrem de mobilizante motivațional, se află în strânsă legatură, în toate societățile totalitare, cu ideea de capitalism. Principalul dușman al societății este reprezentantul capitalismului, cel mai bine situat în cadrul societății. Pentru societatea germană, obiectul urii colective a fost „evreul” – tocmai pentru că reprezenta esența capitalismului; în societățile comuniste inspirate de URSS, dușmanul social era „chiaburul”. În ambele cazuri, tipul clasic de dușman al autorității totalitare, și prin propagandă, a întregii societăți aderente, era reprezentat tocmai de expozantul culturii democratice, capitaliste. Însă, ideea de dușman de clasă nu se asociaza strict la un concept, în funcție de interese, dușmanul poate fi reprezentat de absolut orice grup identificat social: „Dușmanul, real sau simulat, poate fi ales oricum și poate fi concret sau abstract ca și valorile amenințate. Evreii, nemții, ungurii, exploatatorii, tiranii etc. produc un efect la fel de bun ca și capitalismul mondial, bolșevismul, fascismul , imperialismul și multe alte -isme.” (6, pag.276)
Rezultatul imediat al acestui sentiment de ură este mărirea loialității membrilor grupului. Există posibil o frică de a te imagina în rolul opozantului, dușmanului, care conduce la o omogenizare a „masei”. AIt rezultat deosebit de important este legat de infinitatea modalităților de acțiune în societate. Motivația negativă poate fi obiectivată prin mult mai multe mijloace de acțiune decât cea pozitivă. În manifestarea sentimentelor negative există o libertate aproape completă de acțiune. Această libertate este deosebit de tentantă pentru indivizii cu tulburari axiologice.

Ideea de colectivism – obiect al manipulării publice

Un alt motiv deosebit de semnificativ în impunerea tipurilor autoritare de guvernământ in rândul societăților neconsolidate democratic, îl constituie apelarea factorilor politici la termeni care generează, la nivelul opiniei publice, sentimente de adeziune și aprobare. Termeni precum „colectivism”, „comunism”, „egalitate”, „fraternitate” sunt folosiți numai în scopuri propagandistice. Aceasta deoarece o politică totalitară tinde în mod automat să devină o politică naționalistă. Este greu de conceput o politică colectivistă globală, aceasta deoarece ar trebui să presupună acceptarea condiției de egalitate între popoare sau populații cu ranguri diferite de dezvoltare. Ori, interesul clasei politice este de a circumscrie teoria politică doar la nivelul comunității țintă a intereselor proprii. Pentru a ilustra mai bine această limitare a teoriei politice la nivelul intereselor, trebuie prezentată contradicția conceptelor de ”internaționalism” și ”anti-imperialism”.

În planul teoretic, toate politicile de tip colectivist acceptă termenul de ”internaționalism”. Structuri politice precum ”Internaționala socialistă” vin să demonstreze unitatea mișcării colectiviste, comuniste din lume. În contradicție cu această manieră deschisă, de a privi comunitatea umană, se impune însă modelul pragmatic al guvernărilor totalitare socialiste, care, în pofida teoretizării internaționalismului, duc o politică excesiv naționalistă. În asociere cu această politică, lupta ”anti-imperialistă” este o condiție pentru conservarea avantajelor obținute de puterea totalitară la nivelul unei societăți naționale.

Se poate spune că, din punct de vedere practic, există o contraadicție nu doar aparentă, dar și reală (determinată de imposibilitatea gestionării unui regim comunist global și de neacceptarea modului de distribuție a resurselor naturale) între conceptul de egalitate și colectivism, pe de o parte, și internaționalism, pe de altă parte. Ori, din această contradicție se poate trage concluzia că idealul de colectivitate și de egalitate este confecționat doar pentru manipularea maselor dintr-o societate. În fapt, deschiderea către o mișcare comunistă globală reprezintă un pericol pentru toate administrațiile publice totalitare.

Proximitatea puterii și noua morală

Este deosebit de interesant de analizat modul în care puterea poate transforma profilul moral al individului. Dintru început trebuie menționat că în cazul statelor totalitare, conceptul de putere capătă un nou sens comparativ cu situația din societățile liberale. Dacă în cazul societăților liberale, individul este posesorul propriei forțe de manifestare, aceasta fiind limitată doar de constrângerile de natură normativă care regularizează raporturile interindividuale, în cazul societăților totalitare, individul nu își reprezintă în acțiuni propriile interese, el reprezintă interesul colectivității. Practic, mijloace realizării acestui interes sunt infinit diversificate. Interesul comunitar nu este Iimitat la nivelul acțiunii de realizare de nicio normă juridică. În acest context, conducătorii sistemului dispun de un maximum de putere. În lipsa oricăror limitări individuale sau morale ale acesteia, conducătorul poate acționa fără o constrangere , sub acoperirea condiției de reprezentare a intereselor colectivității. Coroborat cu această premisă, a libertății utilizării puterii, tendința oamenilor „de a se reprezenta drept ființe rnorale, fiindcă și-au delegat viciile unor grupuri din ce in ce mai largi” (dr.Niebuhr, cf. 4, pag.163), în sensul de demoralizare a persoanei conducătoare prin distrugerea moralității colectivității conduse, vădește noua personalitate a conducătorului, altfel spus: „omul nou”. Acest „om nou” este capabiI să întreprindă acțiuni care, într-o societate liberală, ar fi considerate absolut imorale. Ceea ce il motivează și îl apară, pe conducatorul totalitar, de eventualele critici ale societăților liberale, este chiar interesul colectivității. Acest interes permite tot ceea ce, pentru interesul individual, ar fi considerat nepermis.

Din această cauză, regimurile totalitare sunt caracterizate prin arbitrariu administrativ. Puterea pe care o oferă factorilor politici posibilitatea stăpânirii unei societăți formate din persoane dezindividualizate, este imensă, de aceea și acțiunile pentru prezervarea ei și pentru utilizarea în scopurile subiective ale celor care conduc, depășesc de cele mai multe ori limitele bunului simț public. Aceste limite sunt însă extinse continuu prin aparatul de propagandă, care încearcă să distrugă morala individuală a persoanelor.

Concluzii

Toate aceste caracteristici ale administrațiilor totalitare și autoritare, impun ideea că există o determinare precisă între modul de administrare a societății și ascensiunea și menținerea unor conducatori caracterizati negativ.

Numai in societățile liberale, individul are puterea de a selecta în cunoștință de cauză conducatorii publici, iar în cazul în care această selecție eșuează, societatea dispune de instrumentele necesare cenzurării factorului politic.

Un alt factor pentru care este mai grea impunerea unor persoane caracterizate negativ în fruntea unor societăți democratice, constă în faptul că autoritatea și puterea statului, în aceste societăți, este mult diminuată, în comparație cu statele totalitare, prin urmare, nici câmpul de manifestare, nici puterea conducătorilor politici nu sunt atât de mari încât să permită eșuări de la morala publică.

Bibliografie

1. De Sede, Gerard si Sophie – Ocultismul in politica, Editura Nemira, 1996
2. Dumont Louis – Eseu asupra individualismului, Editura Anastasia, CEU Press, 1997
3. Ficeac, Bogdan – Tehnici de manipulare, Editura Nemira, 1996
4. Hayek, Friedrich – Drumul catre servitute, Editura Humanitas, 1997
5. Kapuscinski, Ryszard – Agonia imperiului, Editura Nemira, 1996
6. Lorenz, Konrad – Asa-zisul rau, Editura Humanitas,1998
7. Malaparte, Curzio – Tehnica loviturii de stat, Editura Nemira, 1996
8. Popper, Karl – În cautarea unei lumi mai bune, Editura Humanitas, 1998